Tectonică

Au dispărut, o dată cu arhitectura modernă, acei meşteri mândri şi meseriile lor "inutile": forjori pentru feronerii de felul celor care fac deliciul arhitecturii "maurentine" interbelice de la Parcul Filipescu; mobilişti capabili să repare intarsii; pietrari abili într-ale stereotomiei, zidari capabili să facă o boltă sau o cupolă de cărămidă. Massificarea producţiei de spaţiu a dus la ştergerea identităţii. Mărirea scării - de la individ la "bobor" a dus la estomparea detaliului îndelung şlefuit, cel care face diferenţa dintre machetă şi arhitectură vie. La marii modernişti, de felul lui Mies van der Rohe sau Adolf Loos, obsesia pentru detaliu înlocuieşte şi, totodată, ţine loc cu prisosinţă de ornamentică. Până nu am văzut, la Chicago, Berlin şi Viena opere ale celor doi giganţi, nu am înţeles - crescut doar la lumina diapozitivelor neclare - ce voiau să spună profesorii mei, pe care îi bănuiam de "modernită".

Ceea ce a dispărut, între giganţii modernităţii şi arhitectura tipizată post-hruşcioviană a estului, este tocmai interesul şi ştiinţa de a detalia infinit o casă, până la fibra lemnului, până la calităţile tactile ale suprafeţelor de piatră sau metal, până la anume transparenţă a sticlei. Adică, modernismul se poate menţine, ca şi comunismul, doar introducând energie şi informaţie într-un sistem care, altfel, nu este în stare să o auto-reproducă. Diferenţa dintre Casa Scânteii şi Casa Republicii este nu doar de scară şi calitate a inserţiei urbane, ci şi, mai ales, de punere în operă. La prima au mai lucrat, pe lângă muncitori cu creierul cât basca, bruma de meşteşugari ce mai rămăseseră. Este din ce în ce mai rar, după 1980, să găseşti case bine făcute în România. Muriseră meşterii, cei care aveau relaţie directă cu materia, capabili să o supună formei celei cu prea puţine determinări, propuse de arhitecţi departe de situri, în institute de proiectare tipizată.

După ecoul produs de manifestul "regionalismului critic", într-un articol din 1992 care a făcut vâlvă, publicat în Journal of Architectural Education, Kenneth Frampton declara că arhitectura nu este, dar mai cu seamă nu trebuie să fie o artă, ci un meşteşug. Pe lângă argumentele, altfel strălucite, ale unui post-heideggerian care va publica ulterior un volum de Studii în cultura tectonică, mai interesante mi se par consecinţele afirmaţiei, nu toate explicit formulate de autor. Probabil cea mai dramatică ar fi aceea că arhitectura nu poate fi predată în mediul universitar/academic şi, mai ales, în nici un caz cu mijloacele acestuia; dimpotrivă, transmiterea ei se poate face în felul în care s-a făcut dintotdeauna: de la maestru la ucenic şi calfă; lucrând efectiv şi, mai ales, lucrând pe sit, direct cu materialele; fără simulări, modelări, adică fără "proiectare" făcută altundeva decât la locul zidirii, în timpul acesteia.

Concluzia, neplăcută urechilor celor care, ca şi mine, lucrează tocmai într-un mediu universitar dedicat "producerii" de arhitecţi diplomaţi, vine să tranşeze dihonia seculară - cam de la Durand încoace - dintre adepţii modelului politehnic şi cei ai modelului beaux-arts-ist, recuzându-le pe amândouă. Primului îi spune că, dacă doreşte ca accentul să cadă pe proiectare, la limită consecinţele ar fi 1) desfiinţarea orelor de atelier, cu tacticile puerile de "practică simulată" şi 2) mutarea proiectării acolo unde îi este locul: afară, pe sit, în realitate. Celui de-al doilea îi spune că scopul arhitectului nu este să înfrumuseţeze zidirea, ci să negocieze legătura dintre cer şi pământ, făcând loc în proces locuirii - adică firii omului.

Kenneth Frampton nu este singurul şi, poate, nici cel mai radical dintre meşteşugarii arhitecturii. În profunzime lucrează Cristopher Alexander, cel care pornise la a formaliza proiectarea şi a sfârşit prin a căuta "calitatea fără nume", un ce indecidabil care face ca arhitectura să fie în acelaşi timp greu de algoritmat şi, totuşi, accesibilă oricărui om. Rezultatul, în afară de propriile case fără proiect, lucrate direct pe sit, cu sprijinul colectivităţilor cărora le erau destinate, este A Pattern Book, o "biblie" a arhitectului amator, tipărită chiar pe foiţă de biblie! Utopia Do-It-Youself face apel la analogia cu arhitectura vernaculară, crezând că înarmează pe fitecine cu modele optimale spre a răspunde provocărilor unui sit. Ce uită Alexander? Două lucruri esenţiale: 1) Din motive neelucidate de psihologi, maturii îşi uită propria frenezie de a produce, în joacă parcă, spaţii pe care o aveau ca prunci şi atunci 2) transferă această capacitate unor profesionişti ai jocului cu spaţiul: meşterii zidari sau, de o vreme încoace, arhitecţilor.

Popor-de-ctitori? O gogomănie! Avem nevoie de meşteri mari, de calfe, de zidari. Iar, dacă se smeresc, poate şi de arhitecţi; care însă trebuie să-şi facă doar datoria...