Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Între Arbat şi Nevski Prospekt, după patru decenii


Denisa Toma

11.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-una din zile am dat peste nişte fotografii vechi, alb-negru, făcute acum mulţi ani, de peste trei decenii. Imaginile, mişcate şi fixate cu stângăcie, cu un aparat Smena 3, mi-au readus în minte zilele petrecute la Moscova şi Leningrad, cum se numea pe atunci Sankt Petersburgul de azi. Ce rămâne după o călătorie? Amintirile se şterg, imagini fugare se înşiră unele după altele, fără legătură între ele. Cu greu reuşesc să rememorez fragmente din călătoria pe care, cu ani în urmă, am dorit-o atât de mult.

Am fotografiile în faţa mea, îmi aduc aminte încet-încet de tot ce văd pe luciul lor alburiu. O primă amintire, foarte vagă, este legată de seara sosirii la Moscova, cu avionul. După cazarea la un hotel de pe Inelul Grădinilor (Sadovoe Kolţo), un bulevard circular ce închide în el centrul vechi al Moscovei, am ieşit singură din hotel, am întrebat cum ajung în Piaţa Roşie.

Nu era manifestarea unei îndoctrinări "bolşevice" (în România nu se mai vorbea de peste zece ani despre "măreaţa Uniune Sovietică", se păşea ferm pe calea ceauşismului), era curiozitatea de a ajunge în inima Moscovei, în locul despre care auzisem şi citisem multe. Nu steaua roşie din vârful Kremlinului era cea care mă atrăgea, ci dorinţa de a vedea un loc devenit emblemă. Nu ştiu cum am ajuns în Piaţa Roşie, cu siguranţă am luat metroul două staţii, de la staţia Smolenskaia, prin Arbatskaia, până la staţia Piaţa Revoluţiei, una dintre cele mai spectaculoase staţii, culme a realismului socialist în sculptură şi arte decorative.

Când am păşit în Piaţa Roşie, m-a copleşit grandoarea Kremlinului, cu crenelurile lui acoperite cu un strat subţire de zăpadă, cu celebra catedrală Vasili Blajenîi ce se profila în capătul pieţei. Era plin de lume, tineri şi bătrâni, copii şi adolescenţi. Nu ştiu cum am intrat în vorbă cu un domn în vârstă, cu nelipsita şapcă pe cap. Mi-au venit imediat în minte cuvintele profesoarei mele de rusă din clasa a cincea, care, înainte de a pleca în excursie, îmi scrisese să nu mă tem să vorbesc, să-mi dau drumul, să nu mă gândesc la terminaţii, aspecte ale verbelor, să vorbesc natural. Aşa am făcut. Şi am aflat că domnul respectiv era arhitect, iar el a aflat că vin din România. Mi-a povestit despre arhitectul Şciusev care proiectase primul mausoleu, din lemn, al lui Lenin, imediat după moartea lui şi l-a terminat în ziua înmormântării, pe un ger cumplit. Ţin minte entuziasmul cu care acest homo sovieticus îmi povestea acele lucruri, pătruns de o însufleţire pe care îmi era imposibil s-o înţeleg.

De altfel, nici n-am vizitat Mausoleul. În ziua destinată acestei vizite, m-am rupt de grup. Nu eram singura care a preferat să hoinărească pe străzile Moscovei în loc să stau la o imensă coadă, alături de mirese şi miri, ca să văd mumia "dascălului proletariatului". În nici un caz n-a fost un act de frondă. M-am desprins de grup, am ieşit din Piaţa Roşie, am mers pe străzile din spatele Kremlinului, nu-mi era teamă că mă pierd. Oamenii erau foarte prietenoşi, gata să ofere informaţii celor care le vizitau oraşul.

Am intrat pe un bulevard extrem de larg, mărginit de o parte şi de alta de nişte clădiri imense, aproape nişte zgârie-nori. Era Prospectul Kalinin care, după destrămarea Uniunii Sovietice, a primit numele de Noul Arbat. Aici mi-a atras atenţia un magazin de muzică imens, greu de descris în cuvinte, cu toată muzica lumii adunată în miile de discuri de vinil înşirate peste tot. Mi-am cumpărat concertul al doilea de Rahmaninov, cu Sviatoslav Richter la pian. De atunci, ori de câte ori am pus acel disc, mi-a apărut în faţă nu Prospectul Kalinin, cu uriaşul glob pământesc ce se rotea lângă Agenţia Inturist, omologul ONT-ului nostru din acea vreme, ci râul Moscova curgând lin pe sub zidurile Kremlinului. Am rămas cu sufletul la multe alte discuri, de la Ceaikovski la muzică populară rusească, de la coruri la cântecele îndrăgitului Vladimir Vîsoţki, pe care, de atunci, am început să-l ascult cum puteam şi pe unde puteam, să-i caut versurile şi să i le înţeleg. Aşa am aflat despre splendida poveste de dragoste dintre el şi Marina Vlady.

M-am îndepărtat de Piaţa Roşie şi, după câţiva paşi, m-am lăsat furată pur şi simplu de o stradă coborâtă parcă din paginile lui Tolstoi. Era o stradă liniştită, pe care nu treceau troleibuze şi maşini, o stradă cu nişte clădiri elegante, cu o arhitectură clasică. Am ridicat ochii şi am citit numele străzii de pe o tăbliţă: Strada Arbat. Numele îmi era cunoscut, mă invadau amintiri din cărţile ruseşti pe care le citisem, totul în jur mi s-a părut dintr-o dată foarte familiar. Fiecare clădire emana distincţie, se vedea că acolo locuiseră ani la rând figuri ilustre ale culturii ruse, era un fel de Bulevard Saint Germain al Moscovei. De sub portalurile boltite, din spatele coloanelor parcă urma să apară Pierre Bezuhov, sau Nataşa, sau Ostap Bender în drum spre o nouă combinaţie.

Vag, ca prin vis, retrăiam atmosfera atât de cunoscută din cărţile ruseşti citite de-a lungul anilor. Ştiam că este o stradă celebră, inima intelectuală a Moscovei, o stradă al cărei nume se leagă de figuri emblematice ale culturii ruse: Puşkin, Gogol, Cehov, Alexandr Blok, Andrei Belîi, Serghei Esenin, Marina Ţvetaeva, compozitorii Serghei Rahmaninov, Alexandr Skriabin. Pe atunci, nu ştiam nimic despre Bulat Okudjava, poetul-cântăreţ născut într-un imobil de pe strada Arbat, la numărul 43, din doi părinţi gruzini care trăiau într-unul din miile de apartamente comune din Moscova anilor post-revoluţionari.

Peste ani, când am descoperit cântecele lui Okudjava, am simţit spiritul acestei străzi risipit în fiecare inflexiune a vocii lui calde, guturale. Arbatul este al lui, al lui Okudjava, care îşi iubeşte acest colţ de lume în care bucuria e înmiită şi necazurile (multe şi incredibile în acele timpuri) devin mult mai uşor de îndurat. Pentru el, Arbatul este un râu care curge veşnic, o curgere pe care o urmăreşte acum cu ochii împietriţi ai statuii ce i s-a ridicat pe această stradă, statuie la ale cărei picioare se găsesc întotdeauna flori proaspete. Este şi el unul dintre copiii Arbatului despre care scrie Anatoli Rîbakov în celebrul lui roman. Un roman pe care l-am citit mult mai târziu, dar care m-a dus înapoi în timp şi am păşit din nou pe strada Arbat, de data asta în imaginaţie.

Arbatul se lasă descoperit pas cu pas. Fiecare clădire părea că vrea să spună o poveste, povestea uneia dintre cele mai vechi străzi din Moscova. Aş fi vrut să deschid o poartă, să păşesc pe sub o boltă, să bat la uşa unui apartament (nu mai erau apartamente comune în acel timp) şi să ascult susurul unui samovar în timp ce de la radio s-ar fi auzit Arbat, moi Arbat, adică Arbat, Arbatul meu al lui Okudjava. Atunci, când am mers de-a lungul Arbatului, cu mulţi ani în urmă, ştiam mult prea puţin despre această stradă-simbol. Când amintirile mi s-au sedimentat, am început să caut cărţi, am citit, am vrut să mai păşesc pe lângă clădirile acelea elegante, mândre, impozante. Şi în gând mi-a răsunat întotdeauna cântecul lui Bulat Okudjava, declaraţia lui de dragoste pentru Arbatul care i-a fost religie, vocaţie, durere, bucurie, dar mai presus de orice, patrie.

De la Moscova, într-o seară, cu trenul numit Săgeata roşie am plecat spre Leningrad. Am ajuns dimineaţa. Ţin minte aerul umed, ceaţa ce acoperea totul. Hotelul se numea Beriozka / Mesteacănul, era pe malul unui canal, poate Fontanka, poate Moika, poate Griboedov, nu mai ştiu. De la fereastra camerei se vedea cheiul apei şi o femeie care hrănea mulţimea de porumbei care o aşteptau şi i se aşezau pe umeri, pe braţe.

Odată ieşită pe străzile oraşului, simt că totul în jur îmi este cunoscut, familiar, mă urmăresc eroi din cărţile pe care le-am citit. Trec peste un pod dantelat (aşa cum sunt toate podurile Leningradului) de peste Moika şi am senzaţia că Liza, nefericita eroină din Dama de pică, trebuie să apară de undeva şi să se arunce în apele reci. Fiecare monument îmi aduce aminte de un scriitor. Statuia impozantă a lui Petru I, celebrul Călăreţ de Aramă, este erou de poem puşkinian: Pe ţărmul apelor deşarte, / El, plin de gânduri mari, privea / Scrutând în zări, scrutând departe; / În faţa-i fluviul larg gonea. Fortăreaţa Petropavlovsk l-a avut ca deţinut pe Dostoievski, iar eroii lui Gogol se plimbă în susul şi în josul Prospectului Nevski. Tot ce am văzut, tot ce am simţit în acele zile am scris într-o lungă scrisoare pe care i-am trimis-o fostei mele profesoare de limba rusă şi franceză.

Leningradul mi-a rămas în minte prin secvenţe disparate, scene şi imagini, dialoguri şi întâlniri.
O plimbare făcută în miezul nopţii, dinspre Palatul de Iarnă, pe sub Arcul Marelui Stat Major, înspre Nevski Prospekt, însoţită de Saşa, un băiat de clasa a şasea care ieşise să vadă focurile de artificii. Era noaptea de 7 noiembrie, se împlineau în acel an 60 de ani de la Revoluţia din Octombrie. Stăm de vorbă de parcă ne-am cunoaşte de când lumea. Mă întreabă cum e România, cum e Bucureştiul, nu ştie nimic despre ţara mea. Are un frate mai mare, e şi el pe aici, părinţii la fel, ieşiţi la iubilei, cum spun ruşii. Mergem de-a lungul unui canal, îmi spune că se numeşte Moika. Din spate, fleşa Amiralităţii luminează parcă totul în jur.

O altă plimbare, tot pe jos, pe Nevski Prospekt, cea mai renumită arteră a Leningradului. Lena, ghida noastră cu ochi albaştri, ne aşteaptă la Podul Anicikov, ne vorbeşte despre sculpturile celor patru efebi din cele patru colţuri ale podului, efebi care strunesc nişte cai de o frumuseţe clasică. În faţă, în depărtare, din nou fleşa Amiralităţii, de data asta strălucind în soarele de noiembrie. Auzim nume de arhitecţi italieni care au conceput edificii celebre: Rossi, Varenghi, Trezzini. Undeva, pe malul Canalului Moika, Lena ne arată Palatul Iusupov, unde a fost ucis Rasputin.

Revenim pe Nevski Prospekt, la colţul cu canalul Griboedov, în faţa Catedralei Maica Domnului din Kazan (atunci adăpostea Muzeul de Istorie a Religiilor şi Ateismului), unde ne atrage atenţia o clădire somptuoasă în stil Art Nouveau, din granit, fost sediu al companiei Singer, devenită în anii comunismului Casa Cărţii. La parter, o librărie care taie respiraţia. Intru doar pentru câteva clipe, cât să inhalez mirosul de carte nouă. Văd un album splendid: Grilajele Leningradului, cu fotografii ale dantelăriilor din fier forjat prezente peste tot, de la poduri, la gardul Grădinii de Vară, de la balcoanele palatelor la ornamentele lampioanelor de pe străzi. Lena ne povesteşte că librăria a funcţionat şi în anii Blocadei când oamenii, deşi înfometaţi, făceau cozi la cărţile noi. Spune aceste cuvinte şi ochii i se umezesc: şi-a pierdut toţi cei patru bunici în Blocadă, n-a apucat să-i cunoască. Ne spune că nu există leningrădean care să nu aibă în familie o victimă a acelor înfiorătoare şi incredibile 900 de zile de coşmar.

Începe o ploaie rece, măruntă. Plecăm spre Cimitirul Piskarevskoe. În autocar, aflăm despre Tania Saviceva şi Jurnalul ei, nu atât de celebru ca al Annei Frank, dar cutremurător prin laconismul dureros cu care fetiţa consemna moartea, rând pe rând, a celor dragi din familia ei: "Jenea a murit la 28 decembrie 1941, ora 12 ziua; bunica a murit la 25 ianuarie 1942, ora 3; Leka a murit la 17 martie 1942, ora 5 dimineaţa; unchiul Vasea a murit la 13 aprilie 1942, ora 2 după-masă; unchiul Liuşa a murit la 10 mai 1942, ora 4 după-masă; Mama a murit la 13 mai 1942, ora 7,30 dimineaţa; Toţi au murit, doar Tania a scăpat."

Printre mestecenii cimitirului, peste mormintele fără nume, peste negurile care acoperă statuia Patriei-Mamă care nu ştie cui dintre cei căzuţi să ofere ghirlanda de frunze de stejar şi laur, se aud din microfoane acordurile Simfoniei Leningradului de Şostakovici şi rămân în memorie cuvintele poetei Olga Berggolţ: Nimeni nu e uitat, nimic nu se uită.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La pas prin Lisabona, cu gândul , Denisa Toma (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Paşi prin Umbria , Denisa Toma (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Nu pot să cred, am fost în Timişoara, Mihai Brezeanu (1.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Istanbul în mijloc de octombrie - instantanee răzleţe, Denisa Toma (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ocolul insulei Saint-Louis, Denisa Toma (4.4/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer