Picătura

Era unul dintre vecinii mei cei mai liniştiţi. Nu trântea uşile, nu dădea televizorul la maximum. Ne salutam întotdeauna şi nu l-am auzit niciodată ridicând glasul. Vecinătatea cu el a fost ani de zile lipsită de griji.

Nimeni nu a înţeles ce anume l-a putut transforma aşa brusc. Într-o dimineaţă devreme a ieşit pe scări ţipând ca un nebun. Eram încă pe jumătate adormit, iar el nu era foarte coerent, de aceea n-am înţeles prea bine ce spunea, dar cel puţin o propoziţie a răsunat clar dinspre casa scărilor: "Îmi vine să omor pe cineva!"

A plecat lăsând uşa apartamentului lipită de perete. Jos nu s-a mai ostenit să deschidă masiva uşă de fier, ci a trecut pur şi simplu prin sticla din mijlocul ei, fără să se gândească că se poate tăia. Poate că asta s-a şi întâmplat, altfel pentru ce ar fi fost amestecate cu sânge cioburile de sticlă groasă de pe cimentul de la intrare?

Nu a mai revenit niciodată în bloc. Se pare că s-a luat la ceartă cu cineva întâlnit întâmplător pe stradă, a sărit să-l bată, dar a mâncat el bătaie. Atât de rău, încât a ajuns la spital. După aceea nu s-a mai auzit nimic despre el.

După o vreme în apartamentul lui s-a mutat altcineva, o doamnă, nu ştiu dacă rudă sau nu cu el.

După prima ei noapte în bloc, am întâlnit-o pe scări. Cu o voce sugrumată, m-a întrebat: "Îl cunoaşteţi cumva pe vecinul de deasupra mea? Aş vrea să-i vorbesc. Picură ceva de la el chiar pe pervazul meu de tablă. Nu m-am putut odihni toată noaptea, e ca o picătură chinezească. Simt că înnebunesc. Nu ştiu de ce sunt capabilă dacă nu încetează imediat."

(Bucureşti, iunie 2018)