Un acont

Prins ca într-un joc de ping-pong, n-am avut timp să văd pericolul apropiindu-se. L-am intuit totuşi. Era un risc asumat, fiindcă mă aflam într-un moment când eram dispus să-mi iau dorinţele drept realitate. Aşa încât am lăsat garda jos. Poate că altul ar fi fost deznodământul dacă aş fi fost mai prevăzător, sau dacă aş fi acţionat cu mai mult tact. Dar înţelepciunea vine doar cu timpul. Iar pe atunci eram nerăbdător şi neexperimentat. Vedeam doar ce voiam să văd, iar de reacţionat, nu reacţionam decât târziu şi greu.

Retrospectiv, îmi dau acum seama că încă de la prima ei vizită la mine au existat semne care ar fi trebuit să mă facă atent.

Discuţia despre film şi literatură a continuat de-a lungul întregii după-amieze, stropită din abundenţă de vodca pe care o cumpărasem special pentru ea. Până atunci nu prea băusem vodcă, poate doar în cocktail-uri, deşi nici acolo, pentru că preferam romul Havana Club, care era accesibil pe atunci. Ei însă îi plăcea mult vodca rusească Stolichnaya, simplă, de la rece, care mie mi se părea alcool pur şi dur. Observasem însă că în mediul artistic era considerată băutura de predilecţie, aşa încât eram dispus să cedez în privinţa asta. Pe nebăgate de seamă, mai un pahar, mai o ţigaretă, timpul a trecut, şi s-a făcut seară. Discuţia dintre noi a devenit tot mai aprinsă, exista o sămânţă de contrazicere la amândoi, iar vodca ni se urcase la cap. Mie-era şi puţin rău de la atâta fumat, îmi cam depăşisem norma, iar aerul în sufragerie devenise greu de respirat. Am propus de aceea să ieşim puţin la aer. "Cel mai plăcut la ora asta e pe terasa din spate, unde e răcoare de la vegetaţia din curtea vecinilor", i-am spus. "De ce nu mergem acolo", a întrebat ea atunci, ridicându-se cu pachetul de ţigarete într-o mână şi cu sticla de vodcă într-alta. Am stat puţin de vorbă pe terasă, dar vocile noastre răsunau prea tare în liniştea începutului de noapte, şi nu voiam să-mi deranjez vecinii, aşa că i-am zis să intrăm la loc. "Să aruncăm sticla, e goală", îmi zice ea atunci, dând un bobârnac mucului ţigaretei pe care tocmai o terminase. Am urmărit zborul punctului roşu până când a aterizat în mijlocul curţii vecinilor. "Unde s-o aruncăm?" "În curte, s-o auzim cum explodează", mi-a răspuns ea râzând. M-am dus glonţ la ea să-i iau sticla din mână. Nu-mi dădeam seama dacă vorbea serios sau glumea. Dar nu eram dispus să risc. Cu mâna pe sticlă, i-am spus: "Hai să intrăm înăuntru, e târziu, facem prea multă gălăgie afară", şi am luat-o înainte cu sticla goală, ca să găsesc un loc unde s-o ascund pentru cazul că ar mai fi insistat totuşi s-o arunce.

N-aveam însă de ce să mă grăbesc, pentru că Rada nu m-a urmat imediat. A întârziat puţin. N-am ştiut de ce decât mai târziu. Am mai stat doar puţin de vorbă în sufragerie, eram amândoi obosiţi. Mi-a spus că s-a făcut târziu şi că trebuie să plece, aşa că am condus-o până la staţia ITB, unde a prins un autobuz care se retrăgea. Eu m-am întors acasă, ca să strâng ceştile, paharele, şi scrumierele. În bucătărie mă aştepta însă o surpriză: chiuveta de serviciu era plină cu vomă. Era o chiuvetă mai mică, pe care n-o foloseam. Cum de a nimerit-o Rada tocmai pe asta, nu ştiu. Adevărul este însă că mi-a luat ceva timp ca s-o curăţ.

Bucuros că am petrecut o seară în doi, am uitat însă imediat şi de tentativa de aruncare a sticlei, şi de vomitatul în chiuvetă. Era însă doar un acont a ce urma să vină.

(Bucureşti, iunie 2018)