Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cel puţin trei


Alexandru-Radu Săvulescu

19.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lucrurile s-au petrecut în linişte, iar după ce totul s-a încheiat, nimeni n-a mai vorbit vreodată despre asta. Gândurile mă bântuie însă şi astăzi.

Vremurile erau rele. Nicicând nu fusese mai greu de obţinut strictul necesar - mâncarea, căldura. Chiar şi benzina era greu de găsit. Pentru un simplu plin ajunsesem să stau câte o noapte întreagă la coadă, şi să-mi împing Trabantul kilometri întregi, metru cu metru, până când ajungeam la pompă. Uneori însă se termina înainte să-mi vină rândul. Nu mă plângeam, pentru că un Trabant era mai uşor de împins ca o Dacie. Ce-i drept, şi rezervorul era doar pe jumătate. Dar cel mai rău era că n-aveam ce mânca. Şi nu vorbesc despre noi, oamenii mari, ci despre cei mici. Erau zile când n-aveam lapte pentru copii. Iar de căldură, iarna, nici nu putea fi vorba.

De cum venea frigul, trebuia să-i ducem pe copii la părinţii Radei. În frumosul nostru bloc interbelic, din centru, n-aveam căldură deloc. Teoretic, am fi putut să ne încălzim cât am fi vrut, pentru că aveam o centrală de bloc. Practic însă, fără presiune la gaze, centrala n-avea cum să funcţioneze. Ziua, cel puţin, cât ţinea iarna nu erau gaze nici un pic. Pândeam apariţia lor după miezul nopţii, doar doar vom putea fierbe ceva pe foc. Scăpăram cutii întregi de chibrituri până reuşeam să obţinem o flacără care să nu se stingă. Prima care dădea alarma era vecina de la ultimul etaj. Fiind cea mai de sus, la ea se strângeau mai întâi gazele, atunci când începeau să vină, cu ţârâita. Noi, la primul etaj, aveam gaze cam la o oră după ea. În timpul ăsta, la demisol fochistul blocului se lupta să pornească centrala. Uneori reuşea. Atunci temperatura se ridica cu un grad sau două. Puteam să dăm jos pentru câteva ore păturile cu care ţineam caloriferele acoperite, ca să nu fure căldura. În nopţile de iarnă n-aveam mai mult de patru grade în dormitor. În bucătărie era şi mai rău, gresia şi faianţa duceau temperatura către zero. Apa îngheţa în pahare.

Ne puteam culca doar în saci de dormit, cu o blană de oaie pe dinăuntru, şi cu plapuma pe deasupra. Ne înfofoleam în treninguri, cu pulovere de lână, căciuliţe şi ciorapi.

Cât au fost foarte mici, copii n-ar fi putut rezista la acest regim, aşa că singura soluţie, de cum venea frigul, era mutarea lor la părinţii Radei, care locuiau într-un bloc mai nou, construit prin anii 1960. Fără să fie înghesuit, era totuşi mai mic decât apartamentul nostru, şi mai ales mai puţin înalt, deci mai uşor de încălzit, fie şi numai cu un calorifer electric, câteva ore pe zi, cât era curent. Centrala de cartier nu prea făcea cald, dar aveau permanent gaze la bucătărie, unde focul ardea continuu. Acolo se uscau scutecele copiilor, de acolo venea şi puţina căldură din sufragerie. Şi mirosul de gaze arse, şi umezeala, tot de acolo veneau, dar asta e deja altă treabă.

În camera lor de la bunici, copiii stăteau înfofoliţi în tot felul de hăinuţe de bumbac, peste care purtau altele de lână, şi apoi un fel de poncho-uri de molton, făcute în casă. Cu scufiţe groase pe cap, scoteau aburi pe gură când alergau prin pătuţuri. Dacă acasă mai era cum era, de cum s-au dus la grădiniţă s-au şi îmbolnăvit. Şi acolo era frig, iar copiii erau mai toţi bolnavi, părinţii care trebuiau să meargă la serviciu n-aveau cu cine-şi lăsa copiii acasă, aşa că-i aduceau la grădiniţă, unde-i îmbolnăveau şi pe cei câţiva sănătoşi. Singura soluţie, antibiotice. Îi ţineam acasă cele câteva zile cât le dam antibiotice. Cum îi duceam însă înapoi, cum se îmbolnăveau la loc. Din nou antibiotice, din nou vindecaţi, din nou la grădiniţă, din nou bolnavi, alte antibiotice. După şase luni, pediatrul ne-a spus că aşa nu se mai poate, vor face rezistenţă la antibiotice. Soluţia a venit de la Tata, care le-a dat nişte vaccinuri antigripale homeopate. Au avut efect, copiii nu s-au mai îmbolnăvit de atunci.

Cu mâncarea n-am rezolvat însă la fel de uşor. Nu se găsea mai nimic de cumpărat. Laptele era o veşnică problemă. Sau, mă rog, ceea ce se numea lapte. Prima dată când am ajuns cu copiii la ţară, le-am dat lapte adevărat de vacă. Au refuzat să-l bea, nu semăna deloc cu lichidul alb semitransparent pe care-l ştiau ei - era gras şi gustos, făcea caimac. La fel cu ouăle. Obişnuiţi cu ce găseam noi la Alimentara, n-au vrut la început nici să le guste.

Aşa că atunci când Rada mi-a spus că e însărcinată pentru a treia oară, n-am ştiut dacă să mă bucur sau nu. Amândoi ne dorisem mulţi copii. Cel puţin trei, ziceam noi pe atunci. Dar nu în orice condiţii. Nu şi dacă erau condamnaţi la foame şi la frig.

Ne-am sfătuit, şi n-am putut ajunge la o concluzie. Oficial, nu se puteau face avorturi. Iar Securitatea era cu ochii pe femeile care încercau să scape de sarcini. Aveam o mătuşă medic ginecolog. Am întrebat-o ce să facem. Nu mi-a spus nimic clar, doar că poate să-i facă un control Radei. Rada s-a dus la ea. S-a întors palidă, fără să spună nici un cuvânt. A doua zi mi-a cerut s-o duc la spital. Acolo i-au pus diagnosticul de avort spontan, şi i-au făcut un chiuretaj, după care a revenit acasă.

(Bucureşti, iunie 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer