Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Shirin Ebadi (n. 1947) a fost prima femeie judecător din Iran (1974), poziţie la care a fost nevoită să renunţe în 1979, după Revoluţia Islamică, când la putere au ajuns ayatollahul Khomeini şi clericii conservatori. A fost obligată să lucreze ca secretară şi abia în 1993 a primit aprobare pentru a practica avocatura. A apărat în instanţă mai mulţi disidenţi şi a militat pentru drepturile omului. În 2003 a primit Premiul Nobel pentru pace. Nevoită să-şi părăsească ţara în anul 2009, trăieşte în exil la Londra, în Marea Britanie. A scris mai multe cărţi, printre care Refugee Rights in Iran (2008), The Golden Cage: Three Brothers, Three Choices, One Destiny (2011), Until We Are Free: My Fight for Human Rights in Iran (2016).
*
Shirin Ebadi, laureata Premiului Nobel pentru pace (2003), avocata celor oprimaţi, care a ştiut să reziste în faţa persecuţiilor politice din ţara sa, este una dintre cele mai fascinante femei din zilele noastre. Cartea ne prezintă copilăria autoarei într-o familie iubitoare, netradiţională, tinereţea în Iranul de dinaintea Revoluţiei din 1979 care l-a alungat pe şah, căsătoria şi maternitatea, apoi lupta cu un regim opresiv.

Shirin Ebadi a devenit prima femeie judecător din ţara sa, apoi secretară în tribunalul pe care îl prezidase atunci când autorităţile religioase au declarat că femeile nu pot fi judecători. A reuşit să ajungă avocat în domeniul drepturilor omului, apărând femei şi copii în procese politice în care majoritatea avocaţilor se temeau să pledeze. A fost arestată şi ameninţată cu moartea, dar a continuat să apere cu mult curaj victimele injustiţiei şi discriminării, devenind o voce puternică, recunoscută în lumea întreagă.


De‑acum, sub noul regim, baticul era obligatoriu la femei de doi ani, însă eu tot uitam de el. De obicei, chiar înainte să ies în grabă pe uşă, mă uitam repede prin sufragerie, simţind că am uitat ceva. Cheile? Lista de cumpărături? O dată, ajunsă la capătul străzii, am observat că toată lumea se uita lung la mine, de la bătrânul vecin care mergea sprijinit în baston şi până la copiii care se jucau în prag. Nici nu‑mi trecea prin cap care putea fi motivul, mai ales că păşeam mai vioi şi mă simţeam mai în apele mele decât de obicei.
- Khanum Ebadi, a strigat până la urmă un vecin după mine, v‑aţi uitat hejab‑ul!

Am dat fuga acasă şi mi‑am pus pe cap un batic de bumbac.
- Ia închipuie‑ţi, i‑am zis la telefon unei prietene seara. Dacă mă vedea vreun poliţist, m‑ar fi arestat.
- Asta nu‑i nimic, a zis ea. Săptămâna trecută mi l‑am uitat pe al meu când am plecat cu maşina de acasă. Deja eram prinsă în trafic, la o intersecţie, când am văzut că lumea care traversa strada se uita mirată la mine. Ce puteam să fac? Eram deja la volan. Aşa că mi‑am tras fusta peste cap ca să‑mi acopăr părul.
Până la urmă, am atârnat un văl într‑un cui din hol, casă‑mi amintesc de el.

Pe atunci, ca şi acum, destule iraniene nu şi‑ar fi acoperit capetele, dacă ar fi avut de ales. Însă anii de război chemau la rezistenţă, nu la reflecţie. Mânia femeilor faţă de impunerea hejab‑ului (ca simbol al lipsei lor generalizate de drepturi) încă nu li se impusese în conştiinţă ca o problemă de bază. Tot aşa, nemulţumirea faţă de noul regim politic - cu cenzura lui, cu exterminarea brutală a disidenţilor şi decizia radicală de a prelungi războiul - constituia încă o dezamăgire privată, nu era o dispoziţie generală dominantă.

În 1983 s‑a născut a doua noastră fiică, Nargess. Mă înţelesesem cu Javad că, dacă era băiat, o să‑i aleagă el numele, însă dacă aveam încă o fiică, alegeam eu. I‑am dat numele unei flori care înfloreşte iarna, nargess. Când a început travaliul, mama a luat‑o la ea pe Negar, care avea pe atunci trei ani, promiţându‑i că o să‑i aducem o tovarăşă de joacă. Consultasem mai multe cărţi de psihologie infantilă pe tema introducerii ideale a unui nou bebeluş într‑o familie cu un copil mic. I‑am cumpărat lui Negar hăinuţe noi, jucării, bomboane de ciocolată, toate lucrurile ei preferate, prezentându‑i‑le drept daruri din partea noii surioare. Am lăsat‑o pe Nargess în pătuţul ei de cum a adus‑o dădaca pe Negar de la mama. Javad a rămas la uşă, gata să imortalizeze clipa în care Negar se va repezi în braţele mele. Nu suporta deloc să stea fără mine şi nu ne mai văzuserăm de două zile, cea mai lungă perioadă de până atunci.

Am deschis uşa, zâmbind larg. Javad a luat poziţie cu aparatul foto în mâini. Negar a trecut pe lângă mine, fără să‑mi arunce nici măcar o privire. S‑a dus în sufragerie cu mânuţele încrucişate pe piept şi s‑a aşezat tăcută pe canapea. Nu mă aşteptasem să resimt atât de puternic furia fetiţei mele de trei ani. M‑am simţit îngrozitor de vinovată că suferă din cauza mea.

Ciondănelile dintre cele două surori şi isprăvile lor copilăreşti mi‑au înviorat un pic viaţa într‑o perioadă când mi‑am încheiat munca deprimantă şi mi‑am început retragerea la fel de deprimantă. La un an de la naşterea lui Nargess am atins vârsta la care mă puteam retrage de la minister. Funcţionarii de stat aveau dreptul de a ieşi legal la pensie după cincisprezece ani de serviciu. La exact o zi de la încheierea intervalului de cincisprezece ani, mi‑am înaintat cererea de ieşire la pensie, care desigur că a fost aprobată urgent de ministru, bucuros să scape de o pacoste ca mine, un funcţionar femeie.

Anul în care am ieşit la pensie a constituit un moment de cotitură atât pentru mine, cât şi pentru prietenele mele de la universitate care îşi începuseră carierele cam odată cu mine. Trecuse destul timp ca să ne dăm seama că sistemul n‑avea să se schimbe semnificativ. Avea o ideologie bătută în cuie, ca şi gradul de toleranţă pentru femeile din guvern. Era vremea să‑ţi pui în balanţă ambiţiile, sensibilităţile şi etica pentru a hotărî cum să faci faţă noului regim. Eu, una, eram mult prea indignată şi aveam o personalitate mult prea rebelă ca să nu‑mi exprim dezgustul în dreapta şi‑n stânga. Pensionarea era singura soluţie de bun‑simţ. Nici nu m‑am gândit măcar la consecinţele pe care le avea asupra carierei mele, căci ştiam deja că regimul ne pusese capăt oricărei cariere. Nici nu mi‑am închipuit că într‑o zi regimul ar putea să devină mai moderat şi că poate aş fi putut să urmez o carieră în justiţie dacă mi‑aş fi ţinut acum gura. Prietena mea Maryam, judecătoarea pasionată pe care o ştiam din facultate, a fost mai calculată decât mine. Şi‑a asumat postul de funcţionară măruntă, de parcă retrogradarea ar fi fost o cinste supremă. Prietenia noastră a suferit în consecinţă, iar în după‑amiaza când ne‑am întâlnit ultima oară la ceai şi i‑am spus că mă retrag, ne‑am certat la cuţite. Mă dezamăgeau profund noua ei atitudine mieroasă şi ceea ce consideram eu a fi un comportament de parvenită, astfel că i‑am trântit în faţă tot ce credeam în sinea mea.
- Maryan, până la urmă de ce te‑ai mai făcut judecătoare? am întrebat‑o. Nu‑mi vine să cred că poţi să‑ţi laşi deoparte toate principiile.
- Nu ştii cum e regimul ăsta, mi‑a replicat ea. Continuă să trăncăneşti aşa, ai să devii o ţintă. O să te hărţuiască şi o să‑ţi pierzi slujba.
- Adică minunea asta de post funcţionăresc? Postul ăsta după care eşti aşa de înnebunită, că ai uitat cine eşti şi ţi‑ai lăsat baltă vechii prieteni?

S‑a uitat şocată la mine. Chiar şi între prieteni, cultura iraniană îţi cam interzicea să vorbeşti aşa pe şleau.

La mânie am zis multe lucruri care ne‑au stricat definitiv prietenia, însă în momentul acela deja nu mai socializa cu mine în public (căci dacă era văzută cu un critic al regimului ca mine putea să se compromită), aşa că nu simţeam o mare pierdere. I‑am zis că‑şi dorea atât de mult puterea, încât era în stare să‑şi calce în picioare atât prietenii, cât şi valorile pentru a o obţine. I‑am zis că şi dacă avea să fie promovată în cine ştie ce post de mare cinste, ar fi fost o victorie găunoasă, căci o poziţie de top într‑un sistem nepopular era mai ruşinoasă decât să fii un neica nimeni. Asta practic a pus capăt relaţiei dintre mine şi Maryam. În următorii ani aveam să ne prezentăm regulat la aceleaşi conferinţe. De obicei ea era femeia veselă în chador care se lăuda că legea islamică emancipase femeile iraniene. Când treceam una pe lângă alta pe holuri, nici nu ne salutam.

Vechea noastră prietenă Sara, cercetătoarea care se măritase cu profesorul de drept, nu critica în gura mare noile legi ca mine, însă nici nu le lăuda ca Maryam. Fusese numită la Ministerul de Externe chiar înainte de revoluţie, pentru a lucra în domeniul dreptului internaţional comercial şi, cum era o cercetătoare măruntă, ministerul a ţinut‑o în funcţie, deşi n‑a fost promovată cum ar fi meritat decât peste câţiva ani. În tot acest timp, Sara a reuşit să nu‑şi compromită convingerile. Nu s‑a prefăcut niciodată că susţine noul regim şi, în general, şi‑a ţinut pentru sine opiniile pe alte teme decât chestiunile de nişă ale dreptului comercial. Mai târziu avea să reprezinte Republica Islamică la diverse conferinţe internaţionale de drept comercial, însă fără să trateze decât chestiuni din propriul domeniu de specializare şi refuzând să răspundă la orice întrebări despre statutul legal al femeilor, atunci când i se adresau.

Ministerul de Externe ştia că Sara nu era o revoluţionară devotată, însă superiorii ei aveau nevoie de cunoştinţele ei dintr‑un domeniu atât de specializat, încât putea să‑şi vadă de carieră fără să i se ceară să legitimeze valori cărora li se opunea. Pentru mine, Sara făcea parte din acea pătură de iranieni norocoşi, cu profesii aparţinând unor domenii relativ apolitice, care le permiteau să muncească şi să prospere în sfera lor îngustă. Bineînţeles, nu însemna că îi e uşor. Sunt sigură că, de‑a lungul carierei sale, şi‑a văzut colegii mai puţin pregătiţi promovaţi pe posturi superioare şi a ştiut că n‑avea să‑şi atingă niciodată potenţialul deplin. Era destul de dotată pentru a deveni ministru de finanţe, însă era femeie, prea nerevoluţionară şi prea desprinsă de elitele politice pentru a se ridica pe asemenea culmi. Însă a reuşit să‑şi vadă de munca ei, pentru a demonstra că, da, munca în Republica Islamică e sufocantă, însă nu trebuie neapărat să devii portdrapelul regimului pentru a te bucura de carieră.

*
Astăzi, când încerc să povestesc despre perioada de la mijlocul anilor 1980 sau să‑mi amintesc cum trăiam în anii primei copilării a fiicelor mele, în anii tumultuoşi de război, nu‑mi vin în minte decât o serie de amintiri răzleţe cu mine în sufrageria casei. Pe vremea aceea o duceam greu şi stăteam mai mult în casă. Eu ieşisem la pensie, iar firma lui Javad fusese desfiinţată sub pretextul că era infiltrată de comunişti. Erau perioade lungi în care nu aduceam niciun ban în casă. Inflaţia era ridicată şi, cu doi copii în familie, aveam cheltuieli de asemenea ridicate. Pentru a ne permite scutece, lapte praf şi alte bunuri absolut necesare copiilor, ne‑am redus mult cheltuielile, renunţând la luxul de a merge din când în când la restaurant. Fetele adorau să mănânce în oraş, iar seara cereau insistent ceva deosebit, nu masa pe care o luam de obicei la bucătărie. Aşa că am mutat masa într‑un alt colţ al apartamentului, am întins o faţă de masă curată şi am deschis restaurantul "La Shirin".
- Bine‑aţi venit, domnişoarelor, le ziceam când mă prefăceam că le iau comanda, după ce se aşezaseră tacticos în cafeneaua noastră imaginară.

Speram că aşa le învăţ să‑şi creeze propriile ocazii favorabile în realitatea de faţă. Şi mai speram să înveţe să aprecieze plăcerile mai puţin imediate.

*
Toţi aceşti ani liniştiţi din sufragerie se petreceau pe un fundal hidos. În 1984, pentru prima oară, Saddam Hussein a atacat armata iraniană cu arme chimice. La început a folosit gaz sarin, un gaz neurotoxic inodor care acţionează fatal la câteva minute de la inhalare. După ce a fost clar că Saddam avea de gând să facă uz de "otrava infernală", cum îi spusese Winston Churchill, comandanţii iranieni şi‑au înarmat tinerii soldaţi cu seringi cu atropină, un antidot la gazul neurotoxic, însă, pe caniculă, cei mai mulţi n‑aveau cum să supravieţuiască. Echipamentul chimic nu era de ajuns pentru toată armata, iar în arşiţa insuportabilă a deşertului puţinii soldaţi care aveau măşti în dotare fie nu le purtau, fie nu reuşeau să le fixeze ca lumea din cauza bărbilor. La urma urmei, luptau un război poruncit de Dumnezeu, iar musulmanul adevărat poartă barbă, mai ales când se pregăteşte să ajungă în rai. Adesea seringile se stricau sau atropina îşi pierdea efectul pe caniculă. Supravieţuitorii au relatat incidente înfiorătoare, în care câmpul de luptă era presărat cu seringile soldaţilor căzuţi, care încercaseră să‑şi injecteze substanţa în intervalul de câteva minute de la prima inhalare mortală şi până când au sucombat.

Saddam a terminat rapid cu gazul neurotoxic şi a trecut la arma sa chimică preferată, agentul iritant numit iperită. Spre deosebire de gazul neurotoxic, iperita are un miros specific, neaşteptat, de usturoi, însă nu există niciun antidot, iar moartea survine înfiorător de lent. Aproape imediat după ce simţeau mirosul respectiv, soldaţii de pe front începeau să vadă ca prin ceaţă şi nu se mai opreau din tuşit şi, adesea, din vomitat. Pe măsură ce treceau orele, pe pielea tot mai vineţie le apăreau băşici. Curând începea să li se jupoaie pielea, iar la subsuori şi în zona inghinală apăreau răni negre. Supravieţuitorii stăteau în spital mai multe zile sau săptămâni, în funcţie de cât de grav se expuseseră substanţei. Dacă se restabileau pe deplin, erau trimişi înapoi pe front. În mare, întreaga lume urmărea situaţia fără să spună nimic. Misiunile ONU venite în cercetări au descoperit că Irakul făcea uz de arme chimice, însă nu s‑a format nicio coaliţie dispusă să‑l condamne pe dictatorul irakian, darămite să‑l oprească. Statele Unite ale Americii, dorind să limiteze şi să slăbească regimul revoluţionar pe care‑l desemnase ca ostil intereselor sale din regiune, chiar a oferit ajutoare Irakului. Mai multe foste oficialităţi militare de la Washington au confirmat ulterior convingerile conducătorilor iranieni - şi anume că guvernul lui Reagan a furnizat irakienilor imagini prin satelit care trădau poziţia efectivelor armate iraniene. Peste mai mulţi ani, s‑a aflat şi că existase un program american secret care îi asistase mult mai serios pe irakieni în domeniul strategiei militare, la vremea când serviciile secrete americane ştiau că Irakul face uz de arme chimice în majoritatea operaţiilor sale majore. Odată ce opinia publică internaţională nu lua nicio poziţie, Saddam Hussein beneficia de ajutorul celei mai mari supraputeri din lume şi regimul clericilor de la Teheran nu renunţa deloc la "sfânta luptă de apărare", curând ne‑am dat seama că războiul nu se va termina prea curând. Cam atunci a început propriu‑zis şi mişcarea de emigrare masivă a iranienilor.

Imediat după revoluţie, un val de iranieni care se opuseseră revoluţiei sau care se temeau pentru viaţa lor din cauza legăturilor cu regimul au fugit în Europa sau în Statele Unite ale Americii, începând o existenţă nouă în Occident. Însă, după ce a devenit clar că războiul nu se apropia de sfârşit şi că Saddam avea să folosească chimicale mortale fără să‑şi atragă niciun protest, au început să plece o categorie mult mai largă de oameni, printre care se numărau mai ales cei care aveau fii, temându‑se să nu fie recrutaţi şi ucişi pe front. Zi de zi plecau tot mai mulţi. Unii dintre ei au reuşit să obţină vize şi au plecat cu avionul de pe Aeroportul Mehrabad, demn şi în deplină siguranţă. Sute de mii însă, decişi să fugă neapărat, au tocmit bandiţi care să‑i treacă ilegal graniţa, prin Turcia şi Pakistan. Traficanţii s‑au ales cu câştiguri imense păstorind la adăpostul nopţii turme întregi de iranieni prin trecători şi prin deşertul de la frontiere. Era riscant să pleci pe calea asta din ţară, însă îşi spuneau că e şi mai riscant să rămână.

Cei plecaţi s‑au împrăştiat prin toată Europa şi America de Nord, formând diaspore mai întâi la Los Angeles şi în capitale europene ca Parisul şi Londra. Mai târziu, emigranţii s‑au refugiat în Scandinavia, iar graniţele relativ deschise ale Canadei i‑au atras pe iranieni spre Vancouver şi Toronto. Fie muncitori, fie bogaţi, au plecat în valuri, ajungând să umple pieţele de pielărie din Florenţa, să vândă cocaină pe străzile din Tokyo şi să‑şi construiască un adevărat imperiu comercial din vânzarea de covoare în Manhattan. Profesioniştii bine pregătiţi s‑au înghesuit în Silicon Valley, iar doctorii, inginerii şi bancherii pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii, în timp ce mondenii socializau în Kensington şi Beverly Hills. Cifrele sunt aproximative, însă se estimează că între patru şi cinci milioane de iranieni au plecat din ţară de‑a lungul a două decenii, printre ei numărându‑se cei mai dotaţi cetăţeni ai ţării. Iranul a suferit şi suferă în continuare de pe urma unui exod al creierelor dintre cele mai grave din lume. Noi, cei rămaşi, ne‑am văzut tinerii împrăştiindu‑se în toată lumea şi impulsionând societăţile şi economiile altor state.

Migraţia nu ocupă un loc central în istoria modernă a Iranului, în sensul în care, spre deosebire de imaginile din război şi revoluţie, imaginile sale nu surprind filmic câmpurile de luptă presărate de membre smulse sau trei milioane de oameni mărşăluind cu pumnii în aer. Însă dacă întrebi cei mai mulţi iranieni care e cea mai amară keeneh, nemulţumire, a lor împotriva Republicii Islamice, o să‑ţi răspundă că şi‑au văzut familiile destrămate. Amintirea războiului se şterge încet‑încet şi puţini oameni au destulă energie să resimtă la nivelul intelectului după suferinţele îndurate în viaţă, însă absenţa celor dragi - despărţirea aproape definitivă dintre două surori sau dintre mamă şi fiică - nu devine mai puţin dureroasă cu vremea. Să mă apuc să fac inventarul familiilor de cunoscuţi care au locuit pe vremuri în acelaşi oraş, ca acum să se împrăştie pe tot globul, cu fiecare copil în alt oraş occidental şi părinţii în Iran? În opinia multora, Republica Islamică se face vinovată pentru aşa ceva. Dacă revoluţionarii şi‑ar fi temperat radicalismul sălbatic şi dacă n‑ar fi înlocuit regimul şahului cu unul care a dus la exil în masă, familiile lor ar fi fost încă împreună.

Cei mai buni prieteni ai mei au dezertat rând pe rând. Şi‑au făcut bagajele, şi‑au luat rămas‑bun şi, în opinia mea, au întors spatele Iranului. De câte ori puneam mâna pe pix ca să tai încă un nume din agendă, mă apuca o dezamăgire cruntă. Mă simţeam de parcă aş fi trăit într‑o casă părăsită, rămasă în ruină, doar cu stafiile să‑mi ţină de urât.

La început, m‑am împotrivit. Fiecare dintre ei, după ce mi‑a declarat că e gata să plece, s‑a trezit cu un potop poate nedrept de contraargumente şi proteste. Ştiam că decizia de a pleca era întotdeauna profund personală. Şi e adevărat că nu aveam niciun fiu. Însă, din punct de vedere etic şi politic, nu credeam că plecarea din Iran este o soluţie.

Un văr de‑al meu m‑a sunat în săptămâna în care pleca în Germania, să mă roage să trec pe la el. Fâţâindu‑se prin apartament pentru a‑şi strânge lucrurile, mi‑a tot repetat că pleacă "de dragul copiilor". Până la urmă, n‑am mai rezistat.
- Uită‑te în jur! Nu vezi un popor întreg de iranieni cu copiii lor? Toţi copiii merg aici la şcoală. Ce te deranjează? Rămâi să‑ţi dai copiii la şcoală aici.
- Aici n‑au niciun viitor. Trebuie să‑i duc undeva unde o să aibă viitor.
- Dar cum rămâne cu viitorul copiilor de aici? Dacă rămân înseamnă automat că nu au viitor?
- Dacă ai avea copii mai mari, Shirin jan, şi tu ai pleca.
- Nu, eu n‑aş abandona niciodată Iranul, i‑am ripostat.

Dacă ar fi nevoie să plece, mi‑aş trimite copiii de aici. Fiecare generaţie trebuie să rămână acolo unde a crescut. Dacă noi doi plecăm din Iran, ce‑o să facem? Aici suntem cineva. Ne‑am realizat, am muncit ca să ajungem pe o anume treaptă a societăţii. Avem prieteni la fel de inteligenţi şi de educaţi. Dacă plecăm peste hotare, crezi c‑o să ne primească cu braţele deschise, cu tot cu diplomele şi accentele noastre străine? Copiii noştri sunt mici, o să‑şi însuşească cultura lumii noi. Şi după ceva timp, o să‑i pierdem şi pe ei.

N‑a părut prea convins. Am schimbat foaia.
- Uite ce, o fată care a crescut afară de la şapte ani o să se mărite cel mai probabil cu un străin. Fireşte că o să se adapteze la cultura soţului ei şi o să se depărteze tot mai mult de noi. Într‑o zi, o să ne trezim că nu mai putem să trăim niciunul în lumea celuilalt, nici ea în a noastră şi nici noi în a ei, nu ca la început. Mai bine ne gândim din timp la eventualitatea asta şi nu mai plecăm nicăieri cu copiii. Mai târziu, în ultimii ani de studii, n‑au decât să plece o vreme peste hotare. Însă atunci deja s‑au format aici. O să ajungă să se adapteze, ca noi, oricărei realităţi dureroase a zilei şi n‑o să‑şi scoată niciodată din inimă ţara asta. O să se întoarcă.

După ce mi‑am încheiat discursul, s‑a lăsat o linişte lungă. Vărul meu a oftat din greu şi şi‑a văzut mai departe de împachetat, evitând să se uite la mine.
- Ia ce vrei, mi‑a zis el arătând spre obiectele casnice împrăştiate.
Deşi îmi trebuia una‑alta, am refuzat să mă ating de ceva şi am plecat. Nu‑mi doream nicio tavă sau măsuţă de la cineva care mă lăsa baltă, odată cu ţara lui.

Au mai urmat multe alte drame mărunte de sufragerie. O prietenă a hotărât să‑şi scoată la vânzare ce avea prin casă şi m‑a sunat într‑o zi să stau cu ea. Am găsit‑o învârtindu‑se prin sufragerie, ca să lipească etichete micuţe cu preţurile pe tot ce vedea. Sperasem să stăm la un ceai mai întâi, ca să discutăm, însă, aproape ca mai toţi cei care se pregăteau de plecare, în ultimele zile era mereu prinsă, împresurată de cutii şi bandă adezivă, în loc să mai stea la discuţii. M‑am luat după ea prin sufragerie, desprinzând furioasă abţibildurile, până ne‑am înfruntat, cu degetele acoperite de etichete albe. Chiar atunci ne‑a întrerupt soneria. Era de‑abia trei şi jumătate, iar vânzarea începea la patru.

În casă a intrat o femeie masivă, care s‑a apucat să cerceteze sfeşnicele şi ramele fotografiilor cu ochii strălucitori, de parcă sufrageria prietenei mele, în care făcuseră copiii ei primii paşi, ar fi fost o tarabă de bazar. M‑am mâniat. Mai aveam doar jumătate de oră să vorbesc cu prietena mea, s‑o conving să se răzgândească, iar acum vulturoaica asta venită la vânătoare de chilipiruri îmi răpea din timp. Am înşfăcat‑o de braţ şi am scos‑o din casă.
- Aşteaptă aici până se face patru, i‑am zis trântindu‑i uşa în nas.
- Te rog, mi‑am implorat prietena rămasă înăuntru. Încetează cu nebunia asta. Ce faci? E ţara noastră!

Însă la ora patru a început vânzarea. Niciun argument pasional n‑a reuşit să schimbe planurile prietenilor sau rudelor. Probabil că nu părea deloc să merite să‑ţi sacrifici fericirea de zi cu zi şi ambiţiile viitoare de dragul unei eventuale reabilitări a ţării, cine ştie când. Într‑un final, agenda mi s‑a umplut de numere tăiate. De‑acum puteam să rup pagini întregi cu totul. Cumva, când îmi amintesc toţii anii aceştia grei şi dureroşi, această perioadă mi se pare cea mai neagră. Îmi pierdusem profesia mea iubită. Îmi pierdusem ţara. Şi‑mi pierdusem prietenii.

Nu voiam să le scriu scrisori celor plecaţi. Am încercat de câteva ori, însă stiloul îmi atârna mort în mână şi mă apuca disperarea doar la gândul că trebuia să scriu atâtea pagini. Îmi aminteam doar că pierdusem atâţia oameni dragi, care nu mai făceau de‑acum parte din viaţa mea. Mă tot sunau să‑mi spună:
- Shirin jan, trimite doar un bilet acolo, ştii cât ne‑am bucura să primim măcar un bileţel de la tine?

Însă nu puteam. Unii prieteni s‑au supărat pe mine, însă sper că au înţeles cu timpul că mă încăpăţânam atâta din prea mult devotament, nu din prea puţin.

Când cineva pleacă din Iran, omul acela e cumva mort pentru mine. Nu putem fi prieteni decât atât timp cât aceleaşi speranţe ne luminează viaţa şi ne chinuie aceleaşi nelinişti noaptea. Peste câţiva ani, când prietenii mei au revenit pentru scurt timp în Iran, am văzut că am avut mare dreptate. Vorbeam tot în farsi, ne curgea acelaşi sânge în vine, însă ei trăiau pe altă planetă decât mine. Vorbele pe care le schimbam se găseau în acelaşi dicţionar persan, însă parcă am fi vorbit fiecare în altă limbă. De fapt îmi pierdusem prietenii. Prietenii mei, cei cu care pe vremuri îmi făcusem cumpărăturile la aceleaşi tarabe şi citisem şocaţi titlurile ziarelor, erau practic morţi. Cu morţii nu se poate coresponda, nu? Aşa cum nu mi‑ar fi trecut prin cap să le scriu morţilor (absurdă şi dureroasă sarcină, nu vi se pare?), tot aşa nu‑mi vine deloc să le scriu prietenilor care au plecat din Iran. Asta pentru că‑i iubesc foarte mult, nu pentru că i‑am uitat. Îi iubesc atât de mult, că mă doare până şi să pun mâna pe stilou şi să scriu primul paragraf al scrisorii. În absenţa oricărei corespondenţe, între existenţele noastre din ce în ce mai deosebite se cască un hău ascuns, tot mai mare.