Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Hoţul de artă al lui Hitler


Susan Ronald, traducere de Ioana Bârzeanu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Susan Ronald
Hoţul de artă al lui Hitler
Hildebrand Gurlitt, naziştii şi furtul comorilor de artă europene
Editura Meteor Publishing, 2018

Traducere din limba engleză de Ioana Bârzeanu


Citiţi prologul  acestei cărţi.

*****
Intro
 
"Ar fi o gravă eroare să credem că furtul de artă este cumva un delict minor al epocii naziste. De fiecare operă de artă este ataşată cel puţin o tragedie umană şi o moarte." (Autoarea)

Născută în Statele Unite, Susan Ronald a trăit peste 25 de ani în Anglia. În calitate de istoric şi consultant comercial, a oferit consultanţă pentru guvernul britanic şi National Trust for Places of Historic Interest or Natural Beauty. Este autoarea mai multor cărţi istorice, printre care Heretic Queen: Queen Elizabeth I and the Wars of Religion, Shakespeare's Daughter (roman), The Pirate Queen, The Sancy Blood Diamond şi France: Crossroads of Europe. Deţine totodată o companie cinematografică şi este scenaristă şi producător de film.

*
În noiembrie 2013, în lume s-a declanşat o adevărată furtună mediatică odată cu anunţul descoperirii a peste 1.400 de lucrări de artă, o comoară inestimabilă, în apartamentul de 100 m2 al lui Cornelius Gurlitt, fiul "negustorului de artă al lui Hitler", Hildebrand Gurlitt. Acest om, potrivit tuturor arhivelor de venituri şi taxe din Germania, nu avea niciun cont bancar, nu plătise taxe niciodată şi nu beneficiase de servicii sociale, trăind într-o misterioasă lume a umbrelor, plină de ascunzători şi secrete.

În această carte absolut captivantă, Susan Ronald expune viclenia, lăcomia şi ipocrizia cu care complicii lui Hitler s-au îmbogăţit după pofta inimii de pe urma suferinţei umane, jefuind colecţii de artă ale muzeelor Europei şi ale evreilor şi alimentând prin vânzările de "artă degenerată" maşinăria de război nazistă.

Fragment
Cap. 10 - Rebeli cu o viziune

 
Nu oamenii de litere sunt creatori de noi epoci; aceia sunt luptătorii, cei care modelează şi conduc cu adevărat oameni, care fac istorie. (ADOLF HITLER, München, iulie 1937)

Fundaţia celui de-al Doilea Război Mondial a fost pregătită cu mult înainte ca Franţa şi Belgia să ocupe bazinul Ruhr pe 11 ianuarie 1923. Pretextul ocupaţiei a fost că Germania nu livrase cei 140.000 de stâlpi de telegraf la termen - "o garanţie productivă" în loc de bani pentru plata despăgubirilor de război. Seeckt, acel Sfinx cu monoclu, a declarat că "drumul de la Dortmund la Berlin nu este foarte lung, dar trece prin râuri de sânge".

Belgia? s-au întrebat germanii şocaţi. Pentru ca apoi să primească altă lovitură în mândria lor naţională, de data aceasta pe flancul de est: Lituania a recucerit oraşul de graniţă Memel. Guvernul slab de la Weimar a apelat la proscrişii din Freikorps - rebotezaţi Reichswehrul Negru, sau Arbeitskommandos - pentru a apăra Germania, cerând în acelaşi timp populaţiei din teritoriile ocupate să opună o rezistenţă pasivă.

Acţiunile francezilor, belgienilor şi lituanienilor împotriva Germaniei au fost intens resimţite de familia Gurlitt. O lună mai târziu, Cornelius a scris că a suferit "îngrozitor, dar spera ca «Arhanghelul Mihail» al Germaniei să se trezească... aşa cum a făcut-o în 1914". Potrivit tradiţiei luterane din Cartea lui Daniel, arhanghelul Mihail a fost marele prinţ care s-a ridicat pentru copiii poporului său. El a condus oştile Domnului împotriva forţelor Satanei în Apocalipsa lui Ioan.

În aceeaşi scrisoare, Cornelius a dezvăluit că Universitatea Halle îi conferise un doctorat onorific, ceea ce-l dezamăgise. În opinia lui, Wilhelm Pinder, fascinantul profesor de istorie a artei şi arheologiei din Leipzig, se opusese ca distincţia să-i fie acordată de universitatea lui din Leipzig, din cauza presupusei sale lipse de realizări academice.

Ciudat este că, atunci când Hildebrand a trimis, în februarie, felicitarea anuală cu ocazia aniversării lui Wilibald, nu a făcut nicio referire la costul vieţii sau la alte greutăţi (un dolar ajunsese la 27.000 de mărci), doar că lucra ca liber-profesionist pentru un ziar pe care nu l-a precizat. În schimb, scrisoarea descrie în amănunt minunata vizită pe care o făcuse la rugămintea lui Wilibald aceluiaşi profesor culpabil, istoricul de artă Pinder, în legătură cu importanta sa lucrare despre structurile ritmice în interioarele romanice din Normandia. Hildebrand nu menţionase, firesc, acuzaţiile tatălui său la adresa lui Pinder. Păruse fericit în lumea superficială a studentelor - "fete foarte, foarte drăguţe" - care îşi venerau profesorul. Mai mult, Pinder îi arătase curtoazia cuvenită. Ba chiar Hildebrand a scris că vizita fusese "tonică", atât datorită fetelor foarte drăguţe cărora le-au "plăcut ochii lui", cât şi datorită complimentelor primite de la Pinder. Bineînţeles, n-a menţionat antisemitismul înverşunat al lui Pinder.

L-a întâlnit oare Hildebrand şi pe cel mai distins student de doctorat al lui Pinder? Nikolaus Pevsner - cunoscut mai târziu ca Sir Nikolaus, istoricul de arhitectură care a creat seriile de volume History of Art şi Buildings of England - avea să stea, fără să ştie, în calea lui Hildebrand înainte de sfârşitul anului. Sau poate a întâlnit acasă la Pinder un alt student, mai mediocru, pe nume Erhard Goepel, cu care Hildebrand avea să jefuiască mai târziu Franţa, Olanda şi Belgia? Nu face nicio menţiune despre aceştia.

***
Două luni mai târziu, Hildebrand locuia din nou la Dresda, cel mai probabil din cauza lipsei de bani. Încă din august 1922, îi ceruse insistent bani lui Wilibald. În plus, trebuia să găsească o sursă externă de finanţare pentru tipărirea lucrării sale de doctorat despre catedrala din Oppenheim.

Peste tot, toată lumea vorbea despre un singur subiect: devalorizarea accelerată a mărcii. Cel mai mult pierdeau aceia care acceptaseră contracte de muncă - ca artiştii plastici - şi îşi livrau comenzile după câteva săptămâni pentru o sumă mult mai mică decât valoarea lor iniţială. George Grosz, un renumit caricaturist şi artist care făcea parte din curentul artistic dadaist şi mişcarea Noua Obiectivitate, a descris viaţa berlineză din anii 1920. Şi-a amintit de zilele când nu mâncase nimic, doar "cafea de nap şi budincă de midii" până când s-a împrietenit cu un bucătar berlinez care făcea provizii de alimente şi devenise Raffke pe piaţa neagră. Din fericire pentru Grosz, bucătarul îi admira creaţiile.

În primăvara lui 1923, cecurile şi creditele n-au mai fost acceptate. Oamenii cereau să fie plătiţi în bunuri - de obicei, alimente sau ţigări pentru schimburile cotidiene, şi bijuterii, cărţi rare sau obiecte de artă pentru achiziţii scumpe - ca automobilele - sau pentru cumpărarea de valută din afara Germaniei. Bărbaţii şi femeile care nu aveau nimic altceva se mulţumeau să-şi vândă trupurile. Republica de la Weimar a devenit sinonimă cu lupta pentru supravieţuire în mijlocul disperării şi al umilinţei.

"Ni s-a dat şampanie, adică limonadă cu puţin alcool", a descris scriitorul rus Ilia Ehrenburg o vizită într-un respectabil apartament burghez al unor prieteni din Berlin. "Apoi cele două fiice ale familiei au intrat, despuiate, şi au început să danseze. Mama se uita plină de speranţă la cei doi musafiri străini: poate că fetele le vor fi pe plac şi [ei] vor plăti bani frumoşi, în dolari, desigur. «Asta este ceea ce numim noi viaţă», a oftat ea, ridicând din umeri."

Proliferarea fără precedent a prostituţiei, nudităţii şi a liberei exprimări a fost stăvilită de guvern prin interzicerea cabaretelor şi a spectacolelor - atât pentru a opri manifestarea exterioară a declinului moralităţii germane, cât şi pentru a evita acuzaţiile că această lume clandestină care se scălda într-un lux depravat ascundea capacitatea Germaniei de a-şi plăti despăgubirile de război.

Şi totuşi, în ciuda greutăţilor financiare, Hildebrand s-a îndrăgostit. O întâlnise pe Helene Hanke, o dansatoare modernă de la clasa lui Mary Wigman, şi uneori cânta pentru a o urmări cum dansa. În momentele acelea simţea "o uriaşă uimire încântată", care era "uşor străină", deoarece dansul îi accentua senzualitatea controlată. Surprinzător este că dansatoarele lui Mary Wigman se aflau în centrul acestui grup însufleţit de expresionişti în căutare de noi orizonturi; închiderea cabaretelor şi a spectacolelor a obligat-o însă pe Helene Hanke să-şi reconsidere planurile de a ajunge dansatoare profesionistă.

***
Cornelia şi Hildebrand Gurlitt făcuseră parte din mişcarea expresionistă germană încă de la înfiinţarea ei, înainte de război. Artişti plastici, muzicieni şi personalităţi din literatură şi cinematografie erau uniţi prin expresia artei lor, în ciuda opiniilor politice divergente. Membrii grupării Novembergruppe, înfiinţată în noiembrie 1918, reprezintă un prim exemplu. Pictorul Emil Nolde era un mistic rasist, care mai târziu avea să fie şocat de excluderea lui din controlul nelimitat exercitat de Hitler în domeniul artelor. Walter Gropius, fondatorul Şcolii Bauhaus un an mai târziu, era complet apolitic. Alţii, ca poetul marxist, dramaturgul şi regizorul de teatru Bertolt Brecht şi compozitorul lui preferat, evreul Kurt Weill, s-au alăturat la scurt timp la Novembergruppe. "Viitorul artei", susţineau ei, "şi gravitatea momentului ne cheamă pe noi, revoluţionarii spiritului [expresionişti, cubişti, futurişti], la unitate şi la o strânsă colaborare." Cubiştii, în special Picasso şi Braque, erau expresioniştii francezi, în timp ce futuriştii indicau mişcarea italiană. Alţii, ca pictorul simbolist norvegian Edvard Munch, erau puternic influenţaţi de expresionismul german şi recunoscuţi ca artişti teutoni. Odată cu impresioniştii, piaţa de artă vizuală s-a modernizat şi internaţionalizat. Expresioniştii încercau să o ducă şi mai departe.

Odată cu abolirea cenzurii în primele zile ale Republicii de la Weimar, expresionismul a căpătat o dimensiune cu totul nouă. În ianuarie 1919, în oraşul Weimar şi-a deschis porţile Institutul de Artă Bauhaus. Stilul lui, renumit pentru liniile clar conturate şi lipsa de ornamentaţie, a devenit o senzaţie internaţională care unea designul cu funcţionalitatea şi frumuseţea. Bauhaus a devenit cel mai trainic simbol cultural al Republicii de la Weimar şi poate cel mai aclamat din lume.

Melanjul de arte, meşteşuguri şi design a înflorit în arta vizuală a unor pictori ca Gustav Klimt, în inovaţia adusă de Picasso în arta scenică cu Baletele Ruse ale lui Diaghilev, în opera pictorilor Bauhaus ca elveţianul Paul Klee, americanul Lyonel Feininger şi rusul Vasili Kandinski. Fiecare dintre ei şi-a inventat propria formă idiomatică de expresie. În ciuda diferenţelor stilistice, i-a unit pasiunea comună şi neobosită pentru creaţia lor de avangardă.

Această pasiune a dat căutărilor acestora o viziune individualistă asupra lumii, o Weltanschauung distinctă, care conţinea un mesaj puternic. Fie că era comentariul social şi cultural al lui Otto Dix despre prostituate şi proxeneţi, lupta însufleţită a lui George Grosz împotriva industriaşilor şi a profitorilor de război, sau mamele îndoliate şi copiii flămânzi ai lui Käthe Kollwitz, ori omagiul închinat memoriei lui Karl Liebknecht, lucrările lor au oferit lumii viziunile sociale şi culturale despre Germania în timpurile acelea tumultuoase.

Weltanschauung era la fel de puternică şi în alte medii. Filmul, cea mai nouă dintre artele vizuale şi un instrument de propagandă necopt încă, dar omniprezent, folosea alegoria ca supapă de siguranţă. Una dintre nenumăratele dispute între creator/scenarist şi regizor a apărut odată cu turnarea şi proiecţia altei opere expresioniste celebre, Cabinetul doctorului Caligari. Producătorul Erich Pommer îl alesese pe Robert Wiene să regizeze această alegorie a nebuniei şi cruzimii ce păreau să se răspândească în Germania postbelică, denaturând intenţia scriitorilor de a arăta nebunia războiului. Spre marea surpriză a scenariştilor, filmul lui Wiene a avut un succes de neegalat.

Au urmat şi alte filme revoluţionare. Fritz Lang - poreclit cândva Prinţul Întunericului - a realizat Dr. Mabuse, jucătorul, o poveste elaborată şi stilizată despre nebunie şi crimă care dura peste patru ore. În 1923, Bertolt Brecht a scris primul lui scenariu pentru comedia bufă Mysterien eines Frisiersalons (Misterele unei frizerii).

De la Cornelia şi Hildebrand Gurlitt la Brecht şi alţii, toţi aparţineau acestui grup artistic expresionist şi rebel, a cărui creativitate s-a născut din vremurile pe care le trăiau. Expresioniştii reprezentau un puternic antidot la lipsa de putere a guvernului de la Weimar. Ca fondatori ai unei culturi germane moderne, care încerca să dea sens vieţii acelei epoci, ei reprezentau antiteza la viziunea nazistă a lui Hitler despre artă.

În timp ce revoluţiile politice şi culturale au continuat, Hildebrand şi-a construit, în cele din urmă, propria lui viaţă. Sâmbătă 23 august 1923, la ora 13.30, el s-a însurat cu Helene în cadrul unei ceremonii modeste la Zionskirsche din Dresda. După un scurt preludiu de orgă, ceremonia a fost oficiată de pastorul Schulze. "Este nevoie de tărie în vremurile acestea teribile, fiecare socoteală, fiecare comision vine ca un şoc îngrozitor, şi este atât de epuizant, încât practic nu-ţi doreşti nimic şi te descurci cu ce ai", i-a scris Marie lui Wilibald. "Nu va fi ca nunta ta - [ci doar] două perechi de părinţi, care au mâncat cu ei şi apoi au plecat. Fără trăsură matrimonială sau altar decorat ori masă festivă."

Părinţii Helenei i-au lăsat lui Marie impresia unor oameni buni, simpli. Ea a avut totodată sentimentul că lui Cornelius îi era greu, de parcă imaginea Corneliei îl urmărea permanent. Şi Hildebrand simţise lipsa surorii sale, ca pe o durere continuă şi surdă. Faptul că Wilibald şi soţia lui nu au putut fi prezenţi din cauza costului "vremurilor grele în care trăim" i s-a părut aproape insuportabil lui Marie.

***
Luna august a fost marcată de şi mai multe tulburări în Ruhr: răzmeriţele declanşate de lipsa hranei în Wiesbadenul ocupat de francezi au dus la închiderea băcăniilor şi măcelăriilor. Greu de crezut, dar francezii au întors din drum toate transporturile de alimente din Reich spre Zona Ocupată. Marca a continuat să scadă şi raportul ei faţă de dolar era acum de 353.412 la 1. Cancelarul Gustav Stresemann şi-a asumat atribuţiile de ministru de finanţe în cabinetul lui Ebert şi a anunţat imediat planul de bătaie împotriva hiperinflaţiei: un decret de urgenţă care interzicea comercializarea mărcii în afara Germaniei. Pe 20 august, o pâine costa 200.000 de mărci, iar o Goldmark era echivalentă cu un milion de Papiermark. Aidoma şacalilor care simt prada, Aliaţii au intervenit.

Cedarea Sileziei Superioare ca parte a noii graniţe a Germaniei cu Polonia, cuplată cu ocupaţia franco-belgiană, a avut ca efect pierderea a peste 80% din producţia de cărbune, oţel şi fontă a Germaniei. Lipsită de resursele acelea esenţiale, ţara era privată de orice posibilitate de a relua plata despăgubirilor de război.

Hiperinflaţia a reaprins flacăra mândriei germane - şi aşa-zisa furie a industriaşilor bogaţi ai ţării. Oamenii de afaceri şi marii fabricanţi ai Germaniei s-au apucat de speculă în număr tot mai mare, profitând de capacităţile lor de schimb valutar şi de talentul antreprenorial. Ei susţineau, oarecum plauzibil, că acţionau pentru binele ţării, încercând să-şi menţină afacerile pe linia de plutire, fără a-şi trimite salariaţii în şomaj. Asta nu înseamnă că acţiunile lor au fost morale sau corecte. Lipsea însă cineva care să le exprime cu succes Weltanschauung. Hiperinflaţia a creat o catastrofă comună, afectând toţi cetăţenii germani şi distrugând orice credinţă în proprietate şi bani.

Dezorientaţi şi împovăraţi de costul financiar şi psihic al hiperinflaţiei, germanii nu erau siguri dacă vor putea răsufla mai uşuraţi în 1924. În cursul aceluiaşi an, au avut loc alegeri. Deşi fusese declarat ilegal, Partidul Nazist şi aliaţii lui au câştigat 32 de locuri în Reichstag. Victoria lor nu a adus însă rezolvarea problemei ocupaţiei franceze în Renania, care a rămas o rană purulentă.

În mijlocul haosului politic şi economic, Hildebrand şi soţia lui şi-au început viaţa conjugală într-un mic apartament închiriat. Afectaţi de greutăţile economice ale Germaniei, au fost forţaţi să se stabilească în Dresda, mâncând la prânz cu părinţii lui pentru a face economii. Cu toate acestea, starea mentală a lui Hildebrand s-a schimbat miraculos. Nesfârşitele lui temeri şi îndoieli au fost înlocuite de o determinare disperată de a reuşi.

Să fi fost la mijloc influenţa puternică a Helenei, sau oare el înţelesese pur şi simplu că trebuia să-şi croiască propriul drum în viaţă? Sau poate a fost responsabilitatea căsniciei? Indiferent care ar fi fost cauza, începând cu 1924, câştigarea banilor a devenit singura lui prioritate. Helene preda lecţii de dans, în timp ce Hildebrand scria ca liber-profesionist articole despre artă şi arhitectură pentru câteva ziare. Din păcate, nu se întrevedea niciun post permanent de director de muzeu, aşa cum spera - sau cum se aştepta tatăl lui. În această perioadă, Hildebrand l-a ajutat pe Cornelius să-şi publice noua lui carte, Deutsche Kunst seit 1800 (Arta germană începând cu 1800), iar Marie a anunţat cu mândrie familia că Hildebrand a fost "de mare ajutor scriind despre arta modernă".

Cu toate că împlinea 74 de ani şi suferise o a doua operaţie la ochi, Cornelius îşi păstrase mintea ageră şi vitalitatea. Nu avea de ales. Deşi locuiau într-o casă imensă, aceasta nu avea nici încălzire centrală, nici curent electric. Tencuiala era scorojită, şi avea nevoie de reparaţii substanţiale. Cornelius şi-a continuat activitatea de conferenţiar invitat la Universitatea de Stat din Dresda şi a fost reales preşedinte al Asociaţiei Germane a Arhitecţilor. Lucrarea lui fundamentală despre arhitectura barocă şi perioada lui August al II-lea "cel Puternic" al Saxoniei a fost publicată în 1924 de Sibyllen-Verlag, pecetluind reputaţia lui internaţională în domeniul artei baroce din Germania.

***
În acel an decisiv 1923 au început să se facă auzite şi alte voci rebele şi teribile. Hermann Göring intrase în NSDAP în 1922 şi era de-acum un înflăcărat susţinător al lui Hitler. Pilot erou în Marele Război, distins cu râvnita medalie Blauer Max, el era cel mai potrivit în ochii lui Hitler pentru a prelua conducerea asasinilor partidului, SA. În iulie, Göring le-a explicat clar liderilor districtuali SA că "situaţia diferitelor grupări patriotice nu este încă suficient de clară... competiţia între ele trebuie evitată cu orice preţ".

În esenţă, NSDAP nu controla multe dintre trupele Freikorps. Vereinigte Vaterländischen Verbände (VVM) şi Hermannsbund erau legate vag de partid şi se presupunea că vor intra curând în ograda NSDAP. Pe de altă parte, Viking Bund a lui Ehrhardt nu dorea decât să distrugă NSDAP, declarând război partidului. Pentru Adolf Hitler era un simplu detaliu, pe care îl putea rezolva trupeşul Göring.

Hitler era mulţumit de situaţia grea prin care trecea Germania. Credincios fanatic în astrologie, el şi-a cercetat nerăbdător horoscopul în ziare şi a aflat că acum era momentul prielnic să acţioneze. A hotărât să organizeze o demonstraţie a noii Deutscher Kampfbund ("Asociaţia pentru lupta germană") în Nürnberg, la începutul lunii septembrie, şi să fie ales preşedintele ei. Avea să devină prima dintr-o lungă serie de "Zile germane" care comemorau victoriile partidului. "Unificarea tuturor asociaţiilor de luptă într-o mare Ligă germană de luptă patriotică garantează în mod categoric victoria mişcării noastre", a declamat Hitler în discursul de acceptare.

Pe de altă parte, dictatorul virtual al Bavariei, Gustav von Kahr, a început să se îngrijoreze că parvenitul şi gălăgiosul Hitler îi va strica propriile planuri de a separa Bavaria de restul Germaniei şi de a restaura monarhia Wittelsbach. "Propaganda trebuie menţinută, atât în privinţa fondului, cât şi în privinţa formei, la nivelul masei", a declarat Hitler, "şi valoarea ei nu trebuie măsurată decât după rezultatele obţinute." Kahr avea tot dreptul să fie îngrijorat.

Hitler a decis să-şi concentreze activitatea în München, unde să se ocupe de "pregătirea unei comunităţi de simpatizanţi de nădejde şi dezvoltarea unei şcoli pentru răspândirea ulterioară a ideii". Odată ce conducerea de la München a fost acceptată în mod irevocabil, se puteau ramifica în întreaga Bavarie şi apoi în Berlin. După care nimic nu va mai putea opri tăvălugul.

Viaţa era o eternă luptă pentru Hitler, o "scară fără sfârşit". Pentru ca Germania să-şi câştige bătălia şi să triumfe superbărbaţii şi superfemeile ariene, el şi-a creat propria filosofie - un darwinism social şi cultural, grosolan şi brutal. În lumea lui "o creatură se hrăneşte cu alta şi moartea celui mai slab implică supravieţuirea celui mai puternic".

Dar chiar şi filosofia aceasta deterministă nu mergea suficient de departe pentru Hitler. Denaturând ideile marilor filosofi germani, de la Schopenhauer până la Nietzsche, şi scriitori, de la Schiller la Goethe, ca şi mitul nordic, el a înjghebat un surogat de istorie ariană, o mitologie grandioasă cu care poporul lui se putea identifica imediat. Într-un fragment care aminteşte de căderea în dizgraţie a lui Adam şi a Evei, "arianul a renunţat la puritatea sângelui său şi şi-a pierdut astfel dreptul de a trăi în paradisul pe care-l crease".

Arianul stătuse în centrul marilor culturi ale trecutului, argumenta Hitler, până când sângele arian fusese diluat. Până atunci arienii reprezentaseră "reazemul culturii" din care izvorâse "tot ceea ce noi admirăm astăzi pe acest pământ - ştiinţă şi artă, tehnică şi invenţii... Dacă ele pier, ceea ce constituie frumuseţea acestei lumi va coborî cu ele în mormânt." Arianul era "Prometeu al omenirii... aprinzând încă o dată acel foc al cunoaşterii care a luminat noaptea misterelor tăcute, îndemnându-l astfel pe om să urce poteca spre perfecţiune... El a fost cel care a aşezat fundaţia şi a ridicat zidurile tuturor marilor structuri din cultura omenirii".

Evident, în centrul acestei impurităţi se aflau evreii. Dar şi francmasonii, slavii şi ruşii. Hitler era de părere că eternul evreu a aruncat "pe apa sâmbetei tot ceea ce este măreţ. În ceea ce priveşte civilizaţia, el contaminează arta, literatura, înşală sentimentele fireşti, răstoarnă toate conceptele de frumuseţe şi de nobleţe, de demnitate şi de bine şi antrenează în schimb oamenii în domeniul naturii lui josnice." Asimilarea evreilor în cultura ariană reprezenta sursa tuturor problemelor Germaniei. Era împotriva legilor naturii, ca împerecherea dintre o vulpe şi o gâscă.

***
Detalii despre lansările la Bookfest 2018 aici.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer