Prolog la Hoţul de artă al lui Hitler

Citiţi un fragment din această carte.


Saga familiei Gurlitt a început pentru mine în 1998, într-una dintre zilele acelei ierni geroase care se abătuse ca un blestem asupra Europei de la sfârşitul lui octombrie până în aprilie. Ninsese abundent şi era un frig de crăpau pietrele. La acea vreme eram bancher de investiţii, specializată aproape exclusiv în restaurarea clădirilor istorice şi arhitecturii peisagistice şi introducerea lor într-un circuit de utilizare alternativă. După câte ştiam, eram singurul exemplar independent din "comunitatea bancară" autorizată, de aceea pentru unii eram la fel de rară ca un inorog de aur (sau un balaur proverbial pentru alţii) şi mă bucuram de statutul, minor, este adevărat, al unui star rock. Recunoşteam că eram capabilă să văd şi să cunosc lucruri şi locuri pe care majoritatea nici măcar nu le puteau întrezări. Acestea fiind zise, devenisem hapsână şi simţeam o nevoie urgentă de schimbare. Nu am avut nici cea mai mică bănuială că ziua aceea urma să devină una dintre cele mai importante din cariera mea.

Era pur şi simplu o altă călătorie de o zi la Zürich, ca multe alte zeci de călătorii de o zi pe care le făcusem în anii precedenţi. Deoarece în compania mea exista un acţionar elveţian instituţional, Zürich, Geneva şi Lausanne deveniseră destinaţii obişnuite în căutarea de investitori de bună-credinţă. Sub ameninţarea zăpezii şi a furtunii, eram nerăbdătoare să mă întâlnesc cu potenţialul investitor împreună cu directorul lui de bancă şi să mă întorc rapid cu dovada capacităţii sale de a investi milioane în proiectul la care lucram.

Destinaţia mea era una dintre cele mai scumpe şi exclusiviste artere din lume - Bahnhofstrasse, sediul principalelor bănci de pe glob şi, cel mai important, al clienţilor lor bogaţi veniţi din toate colţurile lumii. Legile elveţiene privind secretul bancar îi atrăgeau deopotrivă şi pe cei cu bani, şi pe cei cu faimă - în special pe atunci. Astăzi, lucrurile sunt uşor diferite.

Întâlnirea cu potenţialul investitor şi directorul băncii lui a decurs bine, iar ultimul punct de pe agenda zilei urma să fie verificarea certificatelor de acţiuni, a certificatelor de depozit, a bijuteriilor şi obiectelor de artă din seiful băncii. Mă pricepeam foarte bine să par interesată şi să pun o mulţime de întrebări.

Cititorii care n-au văzut niciodată un seif dintr-o bancă elveţiană trebuie să ştie că este ceva incredibil. Încăperea enormă conţinea o mulţime de rafturi de depozitare glisante, numerotate şi foarte apropiate între ele. Fiecare raft ascundea de privirile iscoditoare zeci de opere de artă fabuloase. În timp ce mergeam pe culoarul larg din mijlocul încăperii, cu rafturi închise şi de-o parte, şi de alta, mă gândeam că fiecare dintre ele era în felul său o cutie a Pandorei. În unele cazuri, seiful seamănă cu un orăşel liniştit şi tăcut. În altele, cu o vistierie de altădată, prin care te strecori cu greu. Cele mai mari nu seamănă cu ceea ce vedem în filme sau la televizor. Şi nici cu peştera lui Aladin, chiar dacă sunt tot atât de încărcate de comori şi de firele aurii ale unor poveşti nespuse care rivalizează cu cele ţesute de Şeherezada.

Seiful despre care vă vorbesc aparţinea tipului orăşelului liniştit şi tăcut. Singurele zgomote erau paşii directorului, ai cărui pantofi răsunau pe dalele din piatră ale podelei, dar chiar şi acestea se auzeau în surdină, graţie izolării fonice. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc că era locul ideal pentru o crimă la ora închiderii - ascunzi cadavrul între două rafturi glisante şi nu va fi depistat decât zile sau săptămâni mai târziu din cauza mirosului fetid de descompunere... asta dacă nu cumva vreun ghinionist proprietar de opere de artă nu ar dori să-şi viziteze comoara aflată chiar în locul unde a fost pitit cadavrul.

În timp ce înaintam, am observat că un raft glisant era uşor întredeschis. Am zărit marginile a ceea ce mi s-a părut a fi un tablou peisagist din secolul al XIX-lea şi o etichetă cu literele "RLITT" inscripţionate sub ramă. Rlitt? Gurlitt? Să fi fost un tablou de Louis Gurlitt, pictorul peisagist din secolul al XIX-lea? Fără să-mi dau seama, am pus întrebarea aceea cu voce tare. Directorul băncii s-a întors brusc spre mine şi, încruntându-se, a închis raftul.
- Nu, a pufnit el. Este negustorul de artă nazist din secolul XX.

Nu am fost niciodată o bună jucătoare de pocher. Vorbele lui m-au şocat şi asta s-a văzut pe chipul meu. Directorul a înţeles imediat că a făcut o gafă şi a încercat s-o dreagă, mustrându-mă. N-ar fi trebuit să trag cu ochiul la o proprietate privată. Încălcasem legile elveţiene. Fusesem adusă în seif la cererea unui client important (adică investitorul) şi reprezentam o instituţie de prestigiu. Mi-am cerut scuze, dar amândoi ştiam că era prea târziu să mai schimbăm ceva. Am continuat să examinăm bunurile potenţialului investitor, însă atmosfera devenise tensionată.

Deşi mi-am reluat demnitatea profesională, am ştiut instinctiv că povestea era mai complicată decât părea la prima vedere. Nu auzisem niciodată de un negustor de artă nazist din secolul al XX-lea al cărui nume să se termine în "RLITT". Cu siguranţă, nu putea fi vorba despre pictorul peisagist Louis Gurlitt. Dacă nu mă înşela memoria, el murise tot în secolul al XIX-lea, dar nu eram sigură. Studiile mele de istorie a artei făceau parte dintr-o viaţă la care fusesem forţată să renunţ din cauza unui tată^[1] demonic, care credea că toţi artiştii sunt nişte "ciudaţi" - sau cel puţin aşa mi-a spus când mi-a ars portofoliul cu lucrări de artă, cu condiţia acceptării unui program de cursuri pentru diploma de licenţă în arte frumoase. Dar acesta era trecutul - o altă ţară.

Pe când ieşeam din seiful băncii, mi-au revenit în minte alte vizite similare. O zi petrecută în seiful din Geneva mă dăduse practic peste cap - ca şi felul în care potenţialul investitor se lăuda că salvase toate operele de artă ale evreilor egipteni care se temuseră că vor fi ucişi dacă Afrika Korps al lui Rommel ar fi cucerit Egiptul. În mod stupid, îl întrebasem de ce operele de artă se mai găseau acolo, având în vedere că Rommel fusese învins. S-a mulţumit să-mi zâmbească enigmatic şi abia perceptibil, ca un sfinx. Prin urmare, aşa arăta un hoţ de opere de artă...

În timpul prânzului, directorul băncii şi-a supraestimat din nou poziţia, încercând să mă îmbuneze cu vin. Am refuzat. Mi-am dat seama după expresia de pe chipul lui că mă credea o "alcoolică în faza de recuperare", aşa că, de ce i-aş fi schimbat părerea? Eram obişnuită ca bancherii să mă subestimeze. El şi-a cerut scuze pentru izbucnirea pe care o avusese în seif, după care şi-a turnat pahar după pahar. A recunoscut că n-ar fi trebuit să se răstească la mine. În fond, nu era vina mea că raftul nu fusese închis aşa cum trebuia. Evident, investitorul potenţial l-a dojenit aspru. Umilinţa directorului de bancă a devenit atât de copleşitoare, încât mi s-a făcut milă de el. Rareori directorii băncilor elveţiene fac asemenea gafe.

Aşa că am fost răutăcioasă şi am profitat de brusca lui schimbare de atitudine, ajutată de nervozitatea cu care deşerta pahar după pahar. Pe neaşteptate, l-am întrebat cu glas perfect inocent dacă exista vreun negustor de artă din secolul al XX-lea pe nume Gurlitt. Ba bine că nu! a exclamat directorul. Nu fusese un simplu negustor de artă, ci chiar negustorul lui Hitler. Numele său era Hildebrand Gurlitt.

În anul acela, parcă pentru a mă lega definitiv de cazul Gurlitt, am moştenit, în mod surprinzător, două opere de artă furate în epoca nazistă pe care le-am predat imediat "Registrului operelor de artă dispărute" din Londra, pentru a-i localiza pe proprietarii lor de drept şi a le returna. Deoarece tablourile proveneau din Ungaria, m-am oferit de două ori să merg acolo, trimisă de Consiliul Britanic, şi m-am întâlnit cu ministrul ungar al culturii, care m-a informat că în Ungaria nu existau lucrări de artă furate. I-am dat dreptate. Toate operele de artă furate din Ungaria fuseseră transportate în altă parte. Nu a fost amuzat.

În ultimii 14 ani, am cercetat pe cont propriu "Registrul operelor de artă dispărute" pentru a-i găsi pe urmaşii proprietarilor tablourilor pe care le moştenisem - fără niciun rezultat până acum. Am cerut ajutor şi Muzeului Holocaustului din Ierusalim, Yad Vashem. Între timp, am moştenit o a treia pictură furată din Ungaria. Eram mândră de abilităţile mele de investigator, dar nu ştiam cum să descopăr urmaşii proprietarilor când şi cei mai buni experţi eşuaseră.

Aceasta este legătura mea cu incredibila şi - în ciuda mediatizării intense - tainica poveste a unei familii ilustre, a perioadei în care a trăit şi pierderii de către mulţi a busolei morale. Cornelius Gurlitt a aflat de această carte înainte de a muri şi a fost încântat că cineva a găsit răgazul şi resursele necesare pentru a relata cele întâmplate - şi mai ales a motivelor pentru care s-a întâmplat aşa. Contextul este crucial în istorie, iar Hildebrand Gurlitt s-a născut în momentul cel mai critic din dezvoltarea naţională a Germaniei.

Pentru a înţelege mai bine ascensiunea nazismului în acest leagăn al culturii europene şi evoluţia rolului lui Gurlitt ca "negustorul de artă al lui Hitler", am extins cercetările până la originile celor doi. Cartea aceasta examinează viaţa a trei generaţii din familia Gurlitt, axându-se pe Hildebrand - un băiat educat, dintr-o familie ilustră, care făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc. Expresionismul german şi avangardismul, pe care Gurlitt le îndrăgea, reprezentau mai mult decât o simplă artă. Colecţionarea operelor respective însemna îmbrăţişarea unui nou ideal cultural care a devenit frecvent "un narcotic spiritual", un angajament faţă de Neue Sachlichkeit - "Noua Obiectivitate" - purtând deseori cu el un "expresionism politic", pentru a o cita pe Hannah Arendt. S-a născut astfel o nouă Weltanschauung, "viziune despre lume", care a permis familiei Gurlitt şi altora să facă faţă statutului internaţional al Germaniei, supus unei continue schimbări. Este firul roşu care străbate întreaga carte şi care se află în spatele întrebării: Cum a putut un asemenea om să devină un hoţ de artă nemilos care a furat vieţi?

Cititorii trebuie să înţeleagă că ar fi o gravă eroare să credem că furtul de artă este cumva un delict minor al epocii naziste. De fiecare operă de artă este ataşată cel puţin o tragedie umană şi o moarte. Menirea artei este de a uni oameni proveniţi din medii sociale şi culturale diferite, într-o moştenire culturală comună care transcende graniţele naţionale. Arta îmbracă multe forme, de la literatură, la muzică, pictură, sculptură, film şi altele. Ea ne conectează sufletele. Jefuirea pe picior mare a operelor de artă din muzee, de la persoane particulare, din biblioteci şi arhive a fost bine calculată şi organizată de regimul criminal al celui de-al Treilea Reich.

Mulţi evrei, creştini, atei şi disidenţi politici şi-au pierdut viaţa din cauza colecţiilor lor de artă. Cei care au supravieţuit într-un fel sau altul nu şi-au recuperat niciodată grosul bunurilor - fie că erau opere de artă, imobile, acţiuni, bijuterii, bani lichizi sau aur -, determinând apariţia de noi legi, departamente de restituiri în cadrul caselor de licitaţii şi o întreagă industrie de asigurări. Unele lucrări de artă şi-au găsit locul azi ca "foloase necuvenite" în diverse muzee ale lumii - poate chiar într-un muzeu din oraşul dumneavoastră natal sau din oraşul în care locuiţi în prezent. Multe stau ascunse sub Bahnhofstrasse în Zürich sau în alt loc din Elveţia. Cei care au reuşit să-şi salveze o parte din amintirile sau lucrurile de preţ ale familiei au rămas profund marcaţi, speriaţi şi apăsaţi de sentimentul de vinovăţie al supravieţuirii lor. Puţini s-au reîntors în Germania, iar unii au revenit în Franţa, transmiţându-le adesea şi copiilor sentimentele lor de vinovăţie şi ruşine. Furtul obiectelor de artă a privat familiile acelea de o legătură esenţială cu istoria lor personală: amintiri care sunt mai preţioase decât valoarea tablourilor - de multe ori, ultimele clipe în care cei jefuiţi i-au mai văzut în viaţă pe cei dragi.

Hildebrand Gurlitt a fost o rotiţă importantă din maşinăria aceea criminală a statului. El coboară scara criminalităţii la un nivel pe care cei mai mulţi dintre noi îl putem înţelege. Ca hoţ de artă pentru Hitler, Gurlitt a furat nu numai vieţile victimelor sale, ci şi pe cele ale soţiei şi copiilor săi. Delictele lui, precum delictele altor mii de indivizi, au rămas nepedepsite, deoarece s-a decis ca numai aceia care au dat ordine să fie judecaţi pentru crime împotriva umanităţii. În Germania nimeni nu a fost judecat pentru furt de obiecte de artă. Majoritatea directorilor de muzee aprobaţi de nazişti şi-au continuat activitatea. Zelul nemărginit al lui Gurlitt şi comoara secretă cu opere de artă obţinute ilegal - care au fost păstrate fără remuşcări - sunt adevăratele lui crime.

Una dintre cele mai înfiorătoare - şi adevărate - remarci făcute de Adolf Eichmann a fost: "O sută de morţi înseamnă o catastrofă. Un milion de morţi înseamnă o statistică." Sper că am reuşit să vă fac să înţelegeţi catastrofa care a lovit generaţia lui Hildebrand Gurlitt, ca şi preţul uman al miilor de opere de artă ce au trecut prin mâinile lui. Dacă Germania ar fi fost tratată altfel după Primul Război Mondial, poate că nu am trăi şi acum repercusiunile celui de-al doilea conflict.

---