Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XXiII)


Dan Recheşan

17.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark, medic în spitalul condus de Cornelius von Halsrigg, primeşte de la Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi medic curant al curţii din Salzberg. Lodomeria e un colţ de lume înapoiat, cu mentalităţi medievale, cu ţărani săraci şi burghezi bigoţi şi cu un impas dinastic. Stark e sfătuit să accepte pentru că la curtea din Salzberg va întîlni cazuri interesante şi, în plus, va prospera. În trenul spre Lodomeria, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor cu cu aplecări homosexuale, căruia îi propune să îl însoţească la Salzberg. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, care dă semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret. Oraşul se pregăteşte de balul crizantemelor.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tânărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fábian. Fábian merge la Salzberg şi îi promite regentului să construiască un car alegoric pentru balul crizantemelor.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă, ascunzîndu-i-se informaţia despre duel. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute în căutările mormîntului lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea. Stark o consultă pe soţia regentului şi cere fostului său şef să îi trimită nişte medicamente.

23.

JURNALUL DOAMNEI C.

Am fost foarte surprinsă cînd am primit invitaţia regentului la balul de Advent. Ţineam în mînă cartonul cu filigran aurit şi blazonul casei de Leuben-Lodomeria imprimat în relief şi mă întrebam care era motivul pentru care mi se făcea asemenea importantă onoare. Primul impuls a fost să nu dau curs invitaţiei, dintr-un motiv bine întemeiat, eram încă în doliu şi puteam să refuz fără să ofensez pe nimeni. Între timp a sosit Nora şi, aflînd că aveam de gînd să merg la bal, a început să-mi înşire o mulţime de argumente tactice, aceleaşi pe care mi le repetă de o lună, că sunt încă tînără, că trebuie să trec peste pierderea soţului meu şi să-mi refac viaţa, asemenea evenimente fiind cele mai potrivite ca să cunosc un partener de familie bună. Am cedat, pe de o parte din curiozitate, nu fusesem niciodată la un astfel de bal, eram doar văduva insignifiantă a unui locotenent de husari, nici suficient de bogată, nici destul de nobilă ca să merit interesul lumii mondene, pe de alta fiindcă în minte mi se înfiripa un plan ca să-l răzbun pe Emil.

Împreună cu prietena mea, care frecventa înalta societate şi cunoştea ceremonialul desfăşurat la astfel de ocazii, am ales modelul rochiei potrivite cu talia şi situaţia mea. Interesul ei vis-à-vis de participarea mea la bal nu era complet dezinteresat, pentru că alesesem, aşa cum specifica invitaţia, să mă însoţească.

Necazul era că nu aveam ce să îmbrac, dar Agnyesza, nepreţuita noastră slujnică poloneză, ne-a sărit în ajutor. Cunoştea o croitoreasă îndemînatică care s-a angajat să ne confecţioneze în trei zile rochiile potrivite pentru bal. Am cumpărat şase coţi de tafta bordo închis din mătase lioneză din care mi-a croit o rochie simplă, cu jupa amplă, en cloche, dar strînsă pe talie cu nasturi mici din mărgean. Decolteul şi manşetele erau garnisite cu o broderie fină care costase cît tot restul rochiei, dar eram mulţumită, rochia îmi punea în valoare tenul şi statura. Nora şi-a comandat o rochie mult mai extravagantă, din crépe de chine, aurie, cu volane mari, foarte la modă acum, pusă pe o crinolină, iar un corset complicat din piele întreţesut cu fire de oţel îi strîngea talia, evidenţiindu-i bustul generos.

În dimineaţa balului ne-am pierdut amîndouă ore întregi cu ultimele amănunte ale ţinutei. Mi-am aranjat părul într-o coafură simplă, cu un coc împletit la ceafă şi pentru că nu puteam să mă prezint ca o cenuşăreasă, mi-am pus colierul de perle gris, pe care-l aveam de la bunica. Nu am folosit farduri, doar o umbră de rimel pe pleoape şi m-am parfumat discret cu eau de reigne d'Hongrie, preparată după o reţetă străveche de un parfumier vienez. Trăsura comandată a sosit pe la opt şi conform etichetei, sau obiceiului monden, am ajuns la palat cu o întîrziere de o oră. Prima surpriză a fost să-l întîlnesc chiar pe scări pe Egon, înconjurat de cîţiva tineri ofiţeri şi un stol de domnişoare gureşe în rochii vaporoase, aflate la primul lor bal. Arăta foarte chipeş, înalt şi mlădios ca o lamă de Toledo, cu talia cambrată în dolmanul bleumarin cu eghileţi aurii al dragonilor regali, cu ochii vioi şi cu mustaţa în furculiţă, un adevărat don Juan al elitei militare. O cicatrice proaspătă, dobîndită, fără îndoială, într-un duel, nu pe cîmpul de luptă, îi mărea farmecul masculin, fără să-i strice simetria feţei. M-a salutat şi-n timp ce-mi săruta mîna, mi-a spus zîmbind:
"Mă bucur dragă Cornelia, că ai ieşit în sfîrşit în lume! Sper că-mi rezervi, dacă nu cadrilul, măcar o polcă. Pe vremuri, eram socotit un bun dansator!"

Ştiam că nu fusesem invitată ca să-mi demonstrez măiestria la dans, dar am acceptat, interesul lui putea măguli orice femeie.

În sala mare a tronului, decorată cu tablouri monumentale înfăţişînd istoria principilor de Leuben şi a magrafilor de Steyermark, cu candelabre grele din bronz şi cu oglinzi veneţiene enorme în rame rococo aurite, aerul era înăbuşitor şi îmbîcsit de parfumul sutelor de buchete florale aşezate în vazele mari din porţelan ori împletite în ghirlande multicolore. Cred că numai florile acelea exotice, de seră, trandafiri, irişi imperiali şi orhidee costaseră cît leafa anuală a unui consilier aulic. Lumea părea destul de amestecată, în afară de cîteva perechi cu sînge albastru se aflau mulţi latifundiari, dar şi reprezentanţi ai mari burghezii, industriaşi, comercianţi şi bancheri cu soţiile lor însoţindu-şi fetele de măritat. Egon, care îşi părăsise stolul de admiratoare pentru a ne însoţi în sală, mi-a explicat că Regentului îi plăcea să invite reprezentanţi ai tuturor păturilor avute ale societăţii, nu doar nobilimea de rang înalt. O apariţie exotică a fost Kandhar-paşa, ambasadorul Înaltei Porţi, un bărbat între două vîrste, brunet cu părul grizonat, foarte elegant într-un frac albastru cu eghileţi din aur şi cu fesul roşu tradiţional pe cap, păşind ţanţoş pe parchetul cu intarsii de mahon, însoţit de patru tinere în costum de odalisce şi de doi nubieni înarmaţi cu evantaie din pene de struţ. Nora i-a aruncat turcului o privire languroasă glumind:
"E un bărbat chipeş, să ştii că nu mi-ar displace să fiu prima cadînă în haremul lui!"

Von Stahlfaust, în schimb, a mîrîit printre dinţi:
"Uitaţi-vă la ei, cîtă aroganţă! Acum jumătate de secol îi alungam din Europa Centrală, iar acum se află din nou la Dunăre, gata să declanşeze un nou război, în timp ce casa imperială, lipsită de vigoare, cedează teren, pierzîndu-şi vremea în demersuri diplomatice păguboase şi semnînd tratate de nonbeligeranţă!"

Am fost prezentată soţiei Regentului, arhiducesa de Steyenmark, o doamnă între două vîrste, cu faţa lătăreaţă şi plină de riduri, cu un zîmbet binevoitor, dar absent întins pe buzele-i îngroşate cu ruj. Purta o perucă ridicolă de culoarea morcovului, fiindcă aşa cum se bîrfea la curte, îşi pierduse aproape tot părul în urma unei boli infecţioase. Nu ştia cine sunt, le adresa tuturor celor prezenţi aceleaşi platitudini politicoase repetînd ca un papagal "merveilleux, magnifique", şi în general mi-a făcut impresia unei persoane anoste, lipsite de personalitate. În sală şi-a făcut loc o trupă de trompetişti şi, în sunetul goarnelor, din spatele unei cortine a apărut un car alegoric sub forma unei lebede uriaşe. Între aripile ei stătea cocoţat un bărbat între două vîrste, scund şi palid cu trăsăturile fanate, îmbrăcat într-o mantie albă din brocart brodată cu nestemate. Pe frunte purta o coroană din frunze de stejar aurite, iar în mînă un sceptru cu acvila bicefală. A întins cu un gest măreţ braţul spre mulţime şi a strigat cu un glas piţigăiat: "Declar deschis marele bal de Advent!"

Deodată, fără veste, carul alegoric s-a poticnit, trupul lebedei s-a zgîlţîit violent, iar personajul s-a prăvălit într-un nor de pene, bucăţi de carton, scînduri rupte şi fîşii din pînză albă. S-au auzit ţipete şi strigăte de stupoare, s-a iscat o busculadă a trompetiştilor care au sărit să-l ajute, dar regentul, căci el era caraghiosul Parsifal, a ieşit dintre resturi zîmbind şi căznindu-se să-şi recapete aerul maiestuos. Lumea a aplaudat, iar regentul s-a retras, probabil ca să-şi vină în fire după sperietura pe care a tras-o. L-am zărit în mulţime pe doctorul Stark se învîrtea cu o mină plictisită printre invitaţi. Cînd m-a observat, a făcut cîţiva paşi în direcţia mea.
"Nu vă plac astfel de serbări, doctore?" l-am întrebat.

El a făcut o grimasă arătînd spre un grup de domnişoare care aşteptau tremurînd de emoţie să fie invitate la dans:
"Priviţi-le, nu-i aşa că seamănă o turmă de mioare aduse la tăiere?"
"Sunteţi un cinic. Mulţi părinţi văd în baluri un bun prilej să găsească un soţ potrivit pentru fiicele lor!"
"În urma acestor prilejuri se produc, de cele mai multe ori, căsătorii nefericite şi tot felul de drame casnice!"

Amărăciunea observaţiilor lui mi-a adus aminte cum îl cunoscusem pe Emil, nu într-o sală de bal, ci la o serbare cîmpenească, după seceriş.
"Nu dansaţi niciodată, domnule Stark?"

N-a apucat să-mi răspundă fiindcă Egon s-a întors spre mine, înclinîndu-se ceremonios şi mi-a luat mîna:
"Mi-ai promis acest dans, Cornelia, sper că nu te deranjează să-ţi reamintesc!"

În timp ce dansam cu Egon, nu putusem să-l refuz, dar nu o polcă ci un vals la modă, în dreptul uşii care ducea la apartamentele princiare se stîrni o mică înghesuială şi un majordom în livrea aurie a bătut cu bastonul în podea anunţînd ceremonios:
"Alteţa sa, principele Leopold de Leuben, regentul Lodomeriei!"

M-am ridicat pe vîrfuri şi am zărit peste umărul partenerului meu, înconjurat de patru aghiotanţi spătoşi cu săbiile în teacă, un bărbat scund, adus de umeri, cu barbişonul vopsit cu henna care păşea împărţind zîmbete celor de faţă. Purta un frac bleu, încărcat cu decoraţii, care atîrna strîmb pe trupul lui slab, iar obrajii săi pudraţi contrastau cu eşarfa în culorile naţionale: verde, roşu şi galben, cu care era încins.
"Acesta-i regentul?" l-am întrebat pe Egon destul de mirată.
"Da, a rînjit el sardonic, cel mai puternic bărbat al Galiţiei şi Lodomeriei!"

Muzica s-a oprit şi rînd pe rînd toată nobilimea trecu prin faţa personajului, salutîndu-l cu deferenţă. Majordomul stătea în spatele lui repetîndu-le rangul cu o voce puternică de stentor. Nefăcînd parte din castă, m-am retras împreună cu Nora în marginea sălii, însă un lacheu s-a apropiat de noi.
"Alteţa-sa, regentul, doreşte să-i fiţi prezentată!" mi-a spus el.

Nora a chicotit fluturîndu-şi evantaiul, iar eu zăpăcită, am îngăimat:
"Să-i fiu prezentată... eu?"
"Da, alteţa-sa a specificat: cine este doamna aceea brunetă în rochie vişinie, vreau să o cunosc!"

Egon mi-a oferit braţul şi împreună am păşit spre cercul notabilităţilor în mijlocul cărora trona regentul. Acesta m-a privit printr-un lornion cu rama de aur, iar amicul bărbatului meu m-a prezentat:
"Văduva locotenentului Kendy, alteţă... soţul doamnei a slujit în regimentul husarilor de gardă!"
"Cândea, l-am corectat eu..."
"Aha, a zîmbit libidinos regentul măsurîndu-mă din priviri, ştiam eu, rasa latină, se observă... tenul brun, ochii mari şi întunecaţi, pieptul rotund, talie şi glezna fină, o adevărată roză din Carpatia!"

Avea un accent graseiat şi o voce scîrţîită ca zgomotul unei crengi golaşe care loveşte iarna un geam. Pe urmă, fără nicio legătură, a adăugat:
"Aveţi copii? Trebuie să faceţi cît mai mulţi copii pentru sporul demografic al patriei!"

Apoi fără să mai aştepte vreun răspuns s-a întors spre majordom care i-a prezentat pe o pernă de pluş un trandafir de petale din aur filigranat şi stamine din diamante mici. A luat broşa şi mi-a agăţat-o cu o mînă nesigură de pieptul rochiei:
"Vă declar regina acestui bal!"

Am schiţat o reverenţă, iar cei prezenţi au început să aplaude, unii cu entuziasm, alţii doar din politeţe, dar am observat printre doamnele şi domnişoarele prezente multe rictusuri de necaz, iar o tînără baroneasă a leşinat spectaculos.

Cam asta a fost tot, iar după ce s-a mai interesat dacă primesc pensia cuvenită, m-am întors la locul meu. Nora, roşie toată ca un bujor, schimbase între timp ocheade focoase cu ambasadorul turc, m-a îmbrăţişat:
"Draga mea, eşti surprinzătoare! Apari după atîta vreme la un bal şi te remarcă însuşi Regentul!"
"Toate acestea au un scop, nimic nu este la voia întîmplării!", am murmurat şi fiindcă emoţiile mă obosiseră şi i-am spus că vreau să merg acasă. Nora i-a trimis o bezea turcului şi m-a însoţit spre hol ca să ne luăm mantourile. Egon nu se zărea nicăieri, probabil că fusese chemat pentru cine-ştie-ce îndatorire militară, aşa că am plecat fără să îmi iau rămas bun.

Surprizele nu s-au încheiat pentru mine în acea seară fiindcă în timp ce coboram scările palatului mi-a tăiat calea un individ deşirat, cu faţa osoasă, îmbrăcat într-o redingotă neagră. L-am recunoscut cu neplăcere pe bărbatul care mă urmărise în timp ce mă întorceam din dugheana cămătarului. A îngăimat un salut cu fruntea plecată şi ochii ascunşi de borurile pălăriei, apoi mi-a înmînat o bucată de hîrtie împăturită şi s-a făcut nevăzut. Am desfăcut biletul şi am citit la lumina tremurătoare a felinarelor:
"Doamnă, sunt sigurul care vă poate dezvălui secretul morţii locotenentului Kendy. Vă aştept mîine, la amiază, la capela sfintei Iolenta din pădure."
"Ce s-a întîmplat cu tine?" m-a întrebat Nora văzînd că pălesc.
"Nimic. Cred că am văzut o stafie!" i-am răspuns arătîndu-i biletul şi am urcat în trăsură.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer