Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tânărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fábian. Fábian merge la Salzberg şi îi promite regentului să construiască un car alegoric pentru balul crizantemelor.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă, ascunzîndu-i-se informaţia despre duel. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute în căutările mormîntului lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea. Stark o consultă pe soţia regentului şi cere fostului său şef să îi trimită nişte medicamente. Toţi cei aflaţi în oraş participă la balul crizantemelor, iar Fábian îi dă întîlnire Corneliei promiţînd că îi va dezvălui cum a murit soţul ei.
24.
Vineri 17 decembrie
Astăzi am primit o invitaţie oficială la marele bal de Advent, mi-a adus-o chiar Putyera, în persoană, care s-a interesat dacă am o vestimentaţie adecvată pentru ceremonie. I-am arătat redingota mea neagră şi el a dat din cap:
- Nu prea este potrivită la această ocazie, dar nu ştiu dacă croitorul palatului are timp să vă confecţioneze alta!
- Nu am alte haine, am ripostat, dar dacă această redingotă a fost potrivită pentru aula Academiei de studii medicale din Viena cred că pot să o port şi la balul regentului!
A făcut o grimasă mormăind "las că vă ştiu eu că voi, ăştia, savanţii, sunteţi nişte neconformişti" şi a ieşit lăsînd în urmă un iz acru de tescovină.
Mi-am aranjat cum am putut ţinuta şi, spre seară, cînd au început să sosească trăsurile cu invitaţii, am coborît în marea sală a tronului. O mulţime de lachei în livrele noi, aurite se învîrteau printre invitaţi purtînd tăvi cu aperitive şi cupe de şampanie, iar orchestra dirijată de messer Bacelotti se căznea să interpreteze marşul triumfal din Aida. M-am tras la o parte, în dreptul unor colonade cu un pahar în mînă, aşteptînd un prilej ca să o şterg englezeşte fiindcă genul acesta de petreceri m-a plictisit întotdeauna.
În sunetul trîmbiţelor, mulţimea s-a aliniat de-a lungul pereţilor aplaudînd frenetic şi un car alegoric în formă de lebădă purtîndu-l pe regent a pătruns în încăpere. Se pare că acesta era momentul mult aşteptat de toată lumea ca balul să înceapă. S-a petrecut, însă, un incident amuzant, pe care nimeni nu l-a prevăzut, atunci cînd carul s-a îndreptat spre centrul sălii, fiindcă roţile s-au poticnit, iar regentul s-a prăbuşit printre rămăşiţele decorului, fără urmă de maiestuozitate, ca un sac de cartofi. S-a iscat o busculadă, iar Geschtanck însoţit de doi haidamaci, în ţoale negre cu bastoane în mîini a sărit în mijlocul înghesuielii. Se temea, fireşte, de un atentat dar, după ce Leopold de Leuben s-a pus pe picioare, balul a continuat.
Tocmai voiam să mă strecor din sală cînd am zărit-o printre invitaţi pe doamna Cândea. Trebuie să recunosc că am simţit cum pulsul mi s-a accelerat şi o căldură neaşteptată mi-a inundat coşul pieptului. Deşi era îmbrăcată într-o rochie simplă, silueta ei zveltă, mlădioasă şi graţia naturală care îi învăluia orice mişcare o făceau cea mai atrăgătoare femeie dintre toate cele adunate la bal. M-am apropiat şi am schimbat cîteva cuvinte banale, fără să-mi pot masca prea bine timiditatea. Trupul ei răspîndea un parfum discret de lavandă şi de esenţe amare, iar pieliţa gingaşă, aproape translucidă a obrajilor, emana o strălucire atît de vie încît părea ireală. Dacă aş fi avut talentul lui Manet sau Renoir i-aş fi cerut permisiunea să-i fac portretul. Nu ne găseam, însă, într-un boem atelier parizian, ci la un plicticos şi convenţional bal din estul Europei. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am pregătit să o invit la dans, dar soldăţoiul care o însoţea, colonelul de lăncieri, mi-a luat-o înainte şi i-a dat braţul. Nu mi-a rămas altceva de făcut decît să-i urmăresc cum dansează într-o înlănţuire de mişcări perfect ritmate, apoi am ieşit din sala tronului.
Din umbra colonadei s-a ivit un ins deşirat, îmbrăcat într-o redingotă strîmtă şi purta o pălărie calabreză cu boruri largi pe cap. L-am recunoscut pe mitomanul spaniol, afectat de anesthesia, pe care-l consultasem în clinica din Mariagrün. Obrazul său prelung şi osos era frămîntat de ticuri, iar vîrfurile mustăţii roşcate se pleoştiseră în jos.
- Ce faceţi aici, m-am mirat, nu aţi fost invitat la bal?
- Naiba să-l ia de bal, a sîsîit el printre dinţi, numai nenorociri mi-a adus!
Am dat să-l salut şi să plec dar m-a apucat de braţ spunînd:
- Doctore, mă puteţi ajuta? Cred că mă urmăreşte poliţia din cauza incidentului cu carul alegoric!
Mi-a venit să rîd, avînd în minte imaginea regentului care se prăbuşea printre rămăşiţele lebedei monumentale, dar m-am stăpînit şi l-am întrebat:
- Ce legătură aveţi cu acel accident stupid... domnule...?
- Fabian de Szigetházy... Carul alegoric... eu l-am construit şi aş putea fi acuzat că am organizat un atentat la persoana regentului!
- Sunt sigur că a fost o neînţelegere şi lucrurile se vor lămuri pînă la urmă!
El şi-a strîns tîmplele între palme:
- Nu, nu... pretutindeni, acelaşi destin nemilos mă urmăreşte... trebuie să dispar pentru o vreme!
I-am întins cheia camerei mele:
- Pot să vă ascund pentru o noapte, dar mîine dimineaţă trebuie să plecaţi!
Şi-a scos pălăria lipind-o de piept şi a şoptit cu un aer patetic:
- Vă mulţumesc, sunteţi cu adevărat un om de onoare, n-am să uit niciodată gestul dumneavoastră!
L-am lăsat şi m-am îndreptat spre cuhniile regale. Nu mîncasem mai nimic toată ziua şi foamea îmi rodea măruntaiele. Una din bucătărese, o femeie obeză, cu faţa roşie de năduşeală mi-a pus pe o farfurie ciobită o pulpă de gîscă bine rumenită. M-a urmărit cum înfulec cu poftă, era primul fel de mîncare cu adevărat gustos de care aveam parte în Lodomeria. I-am lăudat priceperea şi, măgulită de laudele mele, n-a pierdut ocazia să-mi ceară o consultaţie:
- Domnu doctor, iertată să-mi fie îndrăzneala, dar puteţi să-mi daţi un leac, că mă omoară durerile de şale?
Am scos din buzunar ultima caşetă de salicilat pe care o aveam:
- Bea asta cu o cană de lapte şi culcă-te la căldură!
Femeia mi-a adus şi o cană cu bere trezită, din care n-am băut decît o înghiţitură. Toate emoţiile acelei seri mă moleşiseră şi am socotit că era mai bine să merg la culcare.
(va urma)