Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tânărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fábian. Fábian merge la Salzberg şi îi promite regentului să construiască un car alegoric pentru balul crizantemelor.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă, ascunzîndu-i-se informaţia despre duel. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute în căutările mormîntului lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea. Stark o consultă pe soţia regentului şi îi cere fostului său şef să îi trimită nişte medicamente. Toţi cei aflaţi în oraş participă la balul crizantemelor, iar Fábian îi dă întîlnire Corneliei promiţînd că îi va dezvălui cum a murit soţul ei. Speriat că ar putea fi acuzat de un atentat la Regent în urma prăbuşirii carului alegoric pe care îl construise, Fabian cere şi obţine acordul lui Stark de a dormi în casa lui în noaptea ce urmează balului.
25.
Sîmbătă, 18 decembrie
Am ajuns în camera mea după miezul nopţii. Zarva balului încetase şi am observat că "anesthesicul" meu se ghemuise îmbrăcat într-o latură a imensului pat cu baldachin. Îşi scosese numai surtucul şi încălţările şi părea că doarme respirînd liniştit. Am aprins o lampă cu petrol şi m-am apucat să-i scriu o epistolă baronesei Erika von Hurestahl. Trebuia să aflu cît mai multe despre enigmatica văduvă a locotenentului Cândea.
Am avut un somn agitat, în cursul căruia am visat-o pe doamna Cândea. De fiecare dată era îmbrăcată într-o rochie albă, diafană prin care i se zărea tot trupul. Păşea desculţă spre mine prin iarba unei livezi şi îmi zîmbea întinzîndu-mi un măr mare, pîrguit şi lucios. Schopenhauer spunea că realitatea şi visele sunt paginile aceleaşi cărţi, atunci cînd le citeşti în ordine înseamnă că-ţi trăieşti viaţa, dacă le răsfoieşti la întîmplare, înseamnă că visezi. În cazul meu, acest vis concret nu era decît continuarea unei obsesii diurne, bine conturate.
M-am trezit de cîteva ori în timpul nopţii ca să constat că musafirul meu se afla sub baldachin. Una dintre regulile clinicii din Mariagrün era să nu te afli niciodată singur cu pacientul într-o cameră în timpul unei consultaţii. Cred că Halsrigg ar fi fost îngrozit să afle că am dormit în acelaşi pat cu unul dintre ei dar era, cu adevărat, Fabian pacientul meu?
S-a ridicat din pat cu noaptea în cap şi îmbrăcat repede, mulţumindu-mi încă o dată pentru că-l ascunsesem. Mi-a strîns mîna şi s-a furişat pe coridor, atent să nu-l observe vreun servitor. Precauţiile sale au fost inutile, fiindcă Geschtanck stătea în pragul camerei sale cu o cravaşă în mînă. Fabian a coborît repede scările, fără să fie oprit, iar poliţaiul mi-a rînjit cu subînţeles:
- Doctore, dacă ştiam că-ţi plac bărbaţii, îţi dădeam adresa unui loc de pierzanie potrivit gusturilor dumitale!
Vorbele lui m-au făcut curios şi i-am răspuns zîmbind:
- V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da-o şi-acum!
A înălţat din sprîncene lovind aerul cu biciuşca:
- E simplu, ieşiţi din oraş pe poarta de miazănoapte, apoi urmaţi o alee care vă poartă circa o leghe-o leghe jumate spre răsărit pînă ajungeţi la minele de sare. Pentru zece coroane, paznicii de acolo vă lasă să intraţi nestingherit!
Cînd am coborît în dependinţele servitorilor ca să cer apă pentru spălat, am avut parte de o întîlnire surprinzătoare. Vechiul meu amic, Franz Lügner, stătea tolănit într-un jilţ, dinaintea unui şemineu în care duduia focul, cu o cană de grog în mînă şi povestea ceva deocheat unui grup de slujnicuţe tinere care chicoteau de zor.
L-am îmbrăţişat fără să-mi ascund bucuria de a-l revedea:
- Ce faci, bătrîne, credeam că ai plecat în Balcani?
A făcut o figură spăşită:
- Adevărul este că mi-a fost lene să bat atîta drum... şi-apoi mi-am zis că nu pot să te las atîta vreme singur printre străini. Hai, îmbracă-te şi arată-mi minunăţiile Salzbergului!
Am luat o cabrioletă din grajdurile regale şi ne-am plimbat două-trei ore, pe străzile pustii acoperite cu un strat gros de omăt întărit. Franz a sporovăit tot timpul, povestindu-mi detailat despre toate fetişcanele pe care le urmărise de la Neuenburg pînă la Cracovia, iar eu îl ascultam neatent, distras, fără să reuşesc să-mi pot lua gîndul de la întîmplările balului de Advent. Am stat la taifas cu o cană de mied fiert cu mirodenii dinainte, apoi l-am condus la hotelul "Inorogul" singurul loc confortabil din oraş unde putea să înnopteze.
La întoarcere, l-am găsit pe Aldo aşteptîndu-mă la grajduri. Faţa sa tînără şi plină de farmec radia şi mi-a spus fără să-şi poată ascunde bucuria:
- Am o veste nemaipomenit de bună. Alteţa-sa regentul mi-a remarcat talentul şi a binevoit să-mi comande un portret ecvestru!
- Sunt sigur că vei realiza un tablou izbutit, care să-ţi aducă faima pe care o meriţi! am mormăit eu.
- Toate necazurile mele au luat sfîrşit. Alteţa-sa mi-a plătit un avans de o mie de coroane, aşa că-mi voi cumpăra materialele necesară şi mă voi apuca îndată de lucru!
Amicul său, grăjdarul cu păr roşcat şi sîrmos îşi făcea de lucru printre cai, bombănind, fără să-şi ascundă nemulţumirea. Ar fi trebuit să-l avertizez că regentul avea o slăbiciune pentru băieţii tineri şi frumoşi dar n-am vrut să-i stric bucuria. Pînă la urmă, indiferent de preferinţele lui sexuale, orice om are dreptul să-şi aleagă, liber şi neîngrădit de convenienţele sociale, felul în care îşi trăieşte viaţa.
A început să ningă din nou şi s-a pornit un vînt îngheţat dinspre întinsa stepă ucraineană, care spulbera zăpada. Mi s-a părut că aud urletul lupilor dar nu era decît reverberaţia rafalelor viscolului lovind streaşinile ruginite şi acoperişul din ardezie al palatului.
Am făcut imprudenţa să-i povestesc lui Franz despre obsesia mea şi el a clătinat din cap, compătimitor: "Bătrîne, văduvele sunt ca o cetate, trebuie cucerite cu eforturi susţinute... asalteaz-o zilnic, trimite-i flori, mici atenţii, viziteaz-o ori de cîte ori se iveşte prilejul!"
M-am apropiat de fereastră şi, ca în copilărie, am suflat cîteva clipe peste sticla îngheţată pînă cînd căldura respiraţiei mele a decupat un rotocol umed în stratul de promoroacă. În acel cerc s-a ivit, deodată, ca o nălucire de basm, conturul gingaş al obrazului Corneliei, împurpurat de ger. Am deschis fereastra şi răsuflarea viscolului m-a izbit în piept. Cînd rafalele s-au domolit am auzit din nou lupii. De data asta se distingea clar urletul şefului haitei ridicîndu-se din adîncul codrului, chemîndu-şi tovarăşii la vînătoare.
(va urma)