Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tânărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fábian.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă, ascunzîndu-i-se informaţia despre duel. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute în căutările mormîntului lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea, dezvoltînd o adevărată obsesie pentru ea după următoare întîlniri. Stark o consultă pe soţia regentului şi îi cere fostului său şef să îi trimită nişte medicamente. Fábian îi dă întîlnire Corneliei promiţînd că îi va dezvălui cum a murit soţul ei. Franz Lügner, vechi amic al lui Stark, îşi face apariţia în oraş.
26.
Din orice punct cardinal ai fi privit Salzbergul, n-ai fi zărit decît o întindere nesfîrşită de nămeţi mai mari decît statura unui om. Crivăţul lovise toată noaptea zidurile bastioanelor, spulberînd zăpada pînă departe, spre bariera neclintită a munţilor. Spre dimineaţă vîntul se domoli, dar soarele răsări timid, cu o aură palidă împrăştiind o lumină difuză, pîcloasă peste peisajul îngheţat. Neaua acoperise toate acoperişurile şi meterezele cu căciuli albe, iar crengile copacilor luceau poleite sub promoroaca argintie. Oraşul părea pustiit, nu se zărea ţipenie de om sau de sălbăticiune pe drumurile troienite, singurele semne de viaţă erau firavele rotocoale de fum ridicîndu-se din hornuri sub cerul plumburiu. Pe la orele prînzului, o sanie uşoară, trasă de un cal ieşi pe poarta de miazăzi a Salzbergului. În vehicul se găsea un singur pasager, o femeie înveşmîntată într-o kazabaikă lungă din blănuri scumpe, de felul celor purtate de rusoaicele bogate. Sub blănurile scumpe, corpul ei părea firav însă ţinea hăţurile cu o mînă fermă în timp ce îndemna telegarul să-şi croiască drum printre nămeţi. Sania părea un punct neînsemnat care se deplasa încet în pustietatea albă şi încremenită de ger, unde singurele repere erau linia unduitoare a colinelor şi marginea întunecată a pădurii.
Cînd ajunse la lizieră, tălpile săniei se împotmoliră într-un morman de zăpadă moale. Femeia coborî şi trase de dîrlogi ca să o urnească, însă calul fornăi neliniştit simţind miros de lup şi refuză să înainteze. Atunci legă hăţurile de o cioată şi o luă pe jos printre copacii troieniţi. Nu se auzea niciun zgomot, în afara croncănitului corbilor şi de trosnetul trunchiurilor cuprinse de ger. Înaintarea îi era îngreunată de omătul pînă la brîu, de tufişurile încîlcite şi de crengile rupte de viscol, dar înainta cu încrîncenarea unui călător pierdut în imensitatea deşertului care ştie că oaza salvatoare este aproape. Într-adevăr, după o jumătate de oră de mers, copacii se răriră şi se trezi într-un luminiş. În pătura albă, imaculată descoperi urmele adînci ale unor paşi care traversau poiana pînă în dreptul unui stejar uriaş. Dincolo de trunchiul lui, într-o ravină a dealului zări o construcţie scundă din bolovani, cu arcadele oarbe în ogivă şi acoperită cu lespezi de ardezie cenuşie.
Era capela sfintei Iolenta, un lăcaş părăsit din pădure, frecventat de pelerini doar vara, cînd cărările codrului puteau fi uşor străbătute. Se povestea că această sfîntă călugăriţă se ascunsese în pădure împreună cu celelalte surori de teama tătarilor care năvăliseră în acel ţinut. După ce se rugaseră cu ardoare să fie mîntuite de necredincioşi, Dumnezeu trimisese o ceaţă atît de deasă încît păgînii n-o găsiră şi, rătăcind drumul prin codru, muriseră înecaţi în rîul Dunajec. O altă minune, pentru care i se închinau mai ales femeile, era aceea că avea puterea să aducă acasă, la familiile lor pe cei plecaţi la război, spunîndu-i-se, din acest motiv, "sfînta rătăciţilor".
Femeia îşi scutură ţurţurii prinşi de mînecile şi de poalele şubei şi împinse uşa înţepenită de sloiuri. Încăperea în care intră era atît de strîmtă şi de scundă încît dacă întindeai braţele puteai atinge pereţii şi tavanul. Pe peretele opus uşii se afla o statuie din piatră cenuşie, naiv cioplită, cu trăsăturile tocite de vechime, care o înfăţişa pe sfînta Iolenta, încadrată de două bănci scunde, tot din piatră. În faţa statuii stătea prosternat un bărbat deşirat cu faţa prelungă şi osoasă de eremit, îmbrăcat într-o manta ponosită croită dintr-o pătură pentru cai. Cînd auzi paşii femeii, se ridică şi se întoarse. Nu părea deloc surprins că o vede, de parcă rugăciunile îi fuseseră auzite de sfînta rătăciţilor care îndrumase paşii ei pînă în acel loc.
"Vă mulţumesc, doamnă Kendy, că aţi venit!" spuse el cu o voce stinsă, răguşită.
Obrazul ei îmbujorat de ger, sub pielea căruia sîngele pulsa năvalnic, se împurpură mai tare:
"Am venit dintr-un singur motiv, să aflu tot ce ştiţi despre moartea soţului meu!"
Fábian îşi frămîntă mîinile, iar vîrfurile mustăţii ude de promoroacă îi tresăriră. Aprinse un opaiţ cu ulei, a cărui pîlpîiri aruncau umbre adînci pe trăsăturile şterse ale statuii şi începu să se plimbe agitat de-a lungul încăperii. Cornelia Cândea se aşeză pe una din bănci şi-şi descheie mantaua îmblănită sub care trupul ei mlădios, îmbrăcat într-o rochie simplă, neagră se întrezărea aţîţător. Îl aţinti cu ochii ei reci, întunecaţi de tristeţe şi-l îndemnă să vorbească:
"Vă ascult, domnule, spuneţi-mi tot ce s-a întîmplat, fără să-mi ascundeţi nimic!"
El oftă adînc, din adîncul rărunchilor, şi-i aruncă o privire plină de umilinţă înainte de a începe. Cuvintele îi ieşeau cu greu din gîtlej, relatarea îi era întretăiată de bîlbîieli şi de poticneli, dar ea îl asculta cu atenţie, fără să-l întrerupă. După ce-şi isprăvi anevoioasa relatare, suspină şi-l întrebă:
"Ce dovadă-mi daţi că nu mi-aţi înşirat o poveste născocită, numai aşa ca să mă amăgiţi?"
"Niciuna doamnă... în afară de obiectele pe care vi le-am adus!"
Răsuflarea ei caldă îi atinse obrazul şi mireasma dulceag-amăruie de floare exotică a trupului ascuns sub blănuri îi înfioră nările:
"Printre lucruri nu se afla şi un medalion cu poza mea, de care Emil nu s-ar fi despărţit niciodată?"
"N-am găsit niciun medalion, atunci cînd l-am îngropat, vă jur!"
Genele ei lungi tremurară perlate de lacrimi. Scoase din mîneca hainei de blană o năframă diafană şi le şterse repede ca şi cum s-ar fi jenat:
"Ştiţi unde zace trupul soţului meu?"
El înghiţi în sec şi articulă cu greutate:
"Nu, nu ştiu. Mi-ar fi imposibil să găsesc locul... era noapte, ne aflam într-un loc necunoscut şi l-am îngropat lîngă rambleul căii ferate, în cîmpul pustiu!"
Vorbele femeii îl loviră în obraz cu violenţa unui pumn de gheaţă:
"L-aţi îngropat ca pe un cîine, fără o cruce la căpătîi!"
Fabian îşi plecă fruntea şi-şi încleştă pumnii înfigîndu-şi unghiile în palme. Muşchii feţei i se crispară, schimonosindu-i trăsăturile şi recunoscu învins:
"Aşa este... pentru păcatul acesta merit cea mai aspră pedeapsă pe care o poate îndura un muritor!"
Sprîncenele ei negre se înălţară ca două simetrice acolade ale unui arc mongol:
"De ce să vă pedepsesc? Sunteţi singura persoană care mă poate ajuta, ar trebui să vă răsplătesc pentru că mi-aţi spus adevărul!"
În jocul de umbre aruncat de candelă, obrazul de piatră al sfintei Iolenta păru că se însufleţeşte. El căzu în genunchi şi-i atinse poala mantoului din zibelină murmurînd:
"Cea mai de preţ răsplată ar fi să vă servesc ca un rob credincios tot restul vieţii mele!"
Cornelia se ridică strîngîndu-şi kazabaika în jurul trupului. Buzele-i schiţară un zîmbet glacial în timp ce îi întindea mîna:
"N-am nevoie de un sclav, domnule, ci de un aliat!"
I-o atinse cu teamă şi cu o bine mascată adoraţie:
"Nu tînjesc la altă răsplată decît aceea să-mi daţi voie să vă slujesc!"
Ea împinse uşa capelei dar se opri în prag:
"Ajutaţi-mă să găsesc trupul lui Emil şi promit să vă îndeplinesc cea mai nebunească dorinţă! Luaţi propunerea mea ca un contract în care fiecare dintre părţi îşi ia un angajament!"
El tresări şi-şi spuse în gînd:
"Ooo, zeiţa mea înveşmîntată în blănuri, nu-s vrednic să sărut urmele paşilor tăi...", repetînd apoi cu voce tare: "sunt gata să vă fiu rob devotat în orice clipă şi să mă sacrific pentru fericirea dumneavoastră". O urmări cu privirea cum străbate nămeţii pînă cînd silueta ei întunecată dispăru în pustietatea imaculată.
Afară crivăţul lovea din nou, cu putere, pădurea. Crengile îngheţate loveau zidurile capelei, iar rafalele spulberau zăpada pe sub lespezile din ardezie ale acoperişului. Fabian adună cîteva vreascuri şi încropi un foc între băncile din piatră. Se culcă pe podea ghemuindu-se sub o pătură jegoasă care-i aparţinuse unui birjar şi căzu într-o reverie stranie şi crudă. Cel care i-ar fi împărtăşit visarea l-ar fi văzut gol pînă la brîu, legat de o coloană antică, gemînd şi juisînd sub loviturile unui bici mînuit de o frumoasă şi enigmatică femeie înveşmîntată în blănuri.
(va urma)