David Košťák este absolvent al DAMU (Academia de Teatru din Praga), traducător şi dramaturg la Teatrul LETÍ. Deşi face parte din generaţia tânără de autori dramatici, a scris deja un număr mare de piese de teatru. Autorul a fost prezent la spectacolul-lectură al piesei sale de teatru Laika. Numele meu e Câine, în regia lui Alexandru Macrinici, eveniment organizat de Universitatea de Arte din Tîrgu-Mureş.
Temele predilecte ale lui Košťák sunt relaţiile interpersonale şi destinul omului în societatea contemporană, dublate de o atitudine critică în ceea ce priveşte consumerismul. Alexandrina Codarcea a stat de vorbă cu autorul despre toate aceste lucruri, despre Fabulamundi. Playwriting Europe. Beyond Borders? şi despre ce înseamnă să fii autor dramatic.
Alexandrina Codarcea: Ce te-a determinat să scrii teatru?
David Košťák: Scriu de multă vreme. Am început cu povestiri scurte, iar apoi am scris mai mult poezie, pentru că îmi plăcea modul în care forma cuvintelor poate influenţa limba vorbită. Şi, de altfel, după poezie, pasul următor este tocmai limba vorbită, care se regăseşte cu precădere în teatru. Cred că am fost influenţat cel mai mult de experienţa mea ca spectator. Am văzut, odată, un spectacol de teatru contemporan care vorbea despre problemele pe care le aveam în perioada respectivă, iar acest moment de conectare m-a impresionat foarte tare. În prezent, găsesc lucruri care mă împing să scriu tocmai ca să mă conectez cu alţii şi să împărtăşesc cu ei experienţa, sentimentele şi opiniile mele. Nu îmi place să ofer răspunsuri prin ce scriu. Îmi place să deschid o dezbatere.
A.C.: Ai avut un mentor? Pe cineva care să te ghideze?
D.K.: Ca tutore, nu, pe nimeni, pentru că în Cehia nu există programe de scriere dramatică. Însă, desigur, am fost influenţat de tot ce am citit. Într-un fel, e ca atunci când găteşti fără să ştii vreo reţetă. Sunt influenţat mai ales de textele scrise de femei dramaturg, de exemplu de Lenka Lagronová, care este şi ea parte din proiectul Fabulamundi. Playwriting Europe. Beyond Borders?.
A.C.: De ce ai ales ca temă spaţiul cosmic în trei dintre piesele tale? Simbolizează ceva, reprezintă ceva special pentru tine?
D.K.: Da, pentru că toate acele trei piese sunt despre relaţii. Şi cred că în spaţiu poţi vorbi mai uşor despre distanţă. Uite, de la mine şi până la tine ar putea fi aceeaşi distanţă ca de la Soare la Pământ, şi cu toate acestea, putem comunica. Aşa că, da, am dorit să folosesc această metaforă pentru relaţiile interumane. E acelaşi lucru şi cu piesa mea, Laika. Numele meu e Câine. Chiar dacă este un text despre relaţiile dintre om şi animal, pentru mine este în mare măsură despre dependenţa de altcineva. Cu toţii depindem de alţii şi, la un moment dat, cei pe care ne bazăm ne părăsesc.
A.C.: În Laika. Numele meu e Câine, ai pornit de la un fapt real. Procedezi la fel în toate piesele tale?
D.K.: Nu, a fost ceva nou pentru mine. Laika... a fost prima mea experienţă de acest tip. Am fost foarte interesat de povestea Laikăi. Lucram de patru ani cu studenţi de la departamentul de Teatru Alternativ al DAMU. Ei voiau să lucreze şi cu păpuşi, aşa că m-am gândit că această poveste ar fi un material excelent pentru ei, mai ales pentru că printre ei era o actriţă al cărei stil de joc era animalic, grotesc; şi m-am gândit că dacă cineva ar putea s-o joace pe Laika, ea ar fi aceea. Am fost inspirat de ea, de stilul ei de joc, de povestea Laikăi şi, nu în ultimul rând, de faptul că aceşti studenţi urmau să termine facultatea şi, într-un fel, erau toţi ca Laika: şcoala urma să-i trimită în lumea cea mare şi aveau să fie pe cont propriu în scurt timp.
A.C.: Pentru cine scrii? Ai un public-ţintă, sau te adresezi publicului larg?
D.K.: E foarte important pentru mine să ştiu pentru cine scriu. Dacă nu lucrez la o piesă comisionată, atunci, de obicei, scriitura e mai personală. Încerc să împărtăşesc întotdeauna cu publicul ce simt. De exemplu, pe vremea când scriam teatru mai comercial, am ales să scriu piese mai politice, pentru că încercam să-mi provoc publicul şi să deschid discuţii pe teme cu care acesta nu se mai întâlnise. Îmi place să surprind publicul şi îmi place să scriu piese comisionate pentru că le consider o provocare pentru autorii dramatici. Eu, ca autor dramatic, mă simt provocat să scriu diferit de fiecare dată, să nu mă repet şi să experimentez cu forma. Laika... e mai mult pentru adolescenţi şi acest lucru a fost ceva nou pentru mine, dar de atunci am mai scris pentru copii. De fiecare dată când scriu aşa, mă gândesc la ceva care mă sperie şi încerc în permanenţă să prezint tema în aşa fel încât să-mi placă în primul rând mie. De exemplu, eu uram filmele western şi, când mi s-a cerut să scriu o piesă radiofonică pentru adolescenţi, m-am gândit că e momentul să scriu un western aşa cum mi-ar plăcea mie. Aşadar, îmi place foarte mult să mă provoc, pentru că, dacă am un scop, îmi creşte creativitatea. Nu-mi plac proiectele uşoare.
A.C.: Ce rol joacă proiectul Fabulamundi. Playwriting Europe. Beyond Borders? în cariera ta?
D.K.: Un rol imens. Pentru că, aşa cum spuneam, lecturile sunt foarte importante pentru mine, la fel ca întâlnirile cu autori dramatici din alte culturi. Văd cum comunică cu publicul lor şi pot să învăţ din reuşitele... dar şi din greşelile pe care le fac ceilalţi autori. În Fabulamundi... mi se oferă oportunităţi foarte bune: rezidenţa de aici, de la Universitatea de Arte din Tîrgu-Mureş şi, în viitor, un workshop la Barcelona, la Sala Beckett. Fabulamundi... oferă dramaturgilor tineri posibilităţi pe care nu le-ar putea avea altfel. Şi ar trebui să le folosim, pentru că acest domeniu, al dramaturgiei, este foarte nesigur: azi eşti un autor dramatic în vogă, mâine eşti deja perimat.
Interviu realizat de Alexandrina Codarcea, student-teatrolog, anul III, Universitatea de Arte din Tîrgu-Mureş, Facultatea de Arte în Limba Română
Traducere din limba engleză: lect. univ. dr. Anda Cadariu