50 de secunde este povestea unei anchete în care un tânăr pledează vinovat de matricid. Anchetatorul încearcă să desluşească motivaţiile crimei şi iniţiază o relaţie bazată pe empatie, la care tânărul va răspunde în manieră personală. Daniel Oltean mi-a povestit despre geneza piesei, despre primele tentative dramaturgice, surse de inspiraţie, premiul UNITER şi despre tema care stă la baza piesei 50 de secunde: vinovăţia.
Daniel Oltean, câştigătorul Premiului UNITER pentru dramaturgie, 2018
Andrei Vornicu: Să-nţeleg că acest premiu a venit ca o supriză. Nu te imaginai, totuşi, cu el în mână, pe scenă, şi ţinând un speech de mulţumire?
Daniel Oltean: În momentul în care trimiţi un text la un concurs, sigur că îţi doreşti să câştigi. Nu îmi puneam mari speranţe că voi câştiga, însă recunosc că au fost câteva seri în care, înainte să adorm, exersam puţin un eventual discurs. Mi-a confirmat că nu sunt singurul un prieten care are un alt prieten, inginer aeronautic şi care, deseori, noaptea, înainte să adoarmă, ca să se liniştească, visa că ia Nobelul şi că ţine un discurs. Eu nu citisem decât foarte puţine din textele care câştigaseră sau fuseseră nominalizate în anii anteriori, aşa că nu ştiam nici măcar aproximativ ce fel de texte sunt, cum sunt scrise, şi poate că a fost mai bine aşa, pentru că n-am avut nici un fel de influenţă, nu m-am gândit că ăsta ar fi genul de text care ar putea câştiga. Din acest punct de vedere, l-am scris într-un soi de izolare.
A.V.: E prima ta piesă? Sau prima piesă terminată?
D.O.: Am mai avut o piesă pe care am trimis-o la un concurs, acum doi ani. Nu era terminată, din punctul meu de vedere, dar am aflat de deadline destul de târziu, şi am zis să trimit piesa mai mult ca test, pentru că am avut la dispoziţie doar o săptămână în care am lucrat intens. Surpriza a venit când s-au anunţat rezultatele concursului respectiv, la secţiunea la care am trimis eu, de dramaturgie în limba română. Organizator era Teatrul "Tamási Áron" din Sfântu-Gheorghe, împreună cu Teatrul "Regina Maria" din Oradea. Surpriza n-a constat în faptul că n-am câştigat, ci că am fost singurul concurent la secţiunea respectivă. Deci am concurat singur şi n-am câştigat; fiind singura piesă înscrisă în concurs, nu s-a putut juriza. După câteva luni am fost sunat de la teatrul respectiv şi întrebat dacă sunt de acord să fie publicată piesa într-o revistă, le-am zis că da, însă aş avea nevoie de puţin timp să mă mai uit peste ea. Am fost întrebat dacă sunt de acord să fie tradusă în maghiară, aşa că a fost tradusă în maghiară şi publicată.
Pe urmele lui Martin McDonagh
A.V.: Piesa cu care ai câştigat Premiul UNITER pentru dramaturgie a fost scrisă în perioada în care erai masterand la programul de Scriere dramatică de la UAT, dar ideea era mai veche...
D.O.: Ideea era anterioară înscrierii mele la masterat. De fapt, erau două prime scene pe care mi le notasem la un moment dat. Una dintre ele a constituit şi examenul meu de intrare la masterat, pe baza căruia am fost admis. Ulterior am abandonat scena, deşi conducătoarea masteratului, Alina Nelega, văzuse ceva acolo, dar eu nu mă mai gândisem la textul respectiv.
A.V.: Nu mai aveai idei sau din ce motiv?
D.O.: Am început alte proiecte la masterat, am lucrat la un spectacol cu Peca Ştefan şi Ovidiu Caiţa, apoi am avut mai multe proiecte şi teme cu Alina, pe parcursul celor doi ani. Momentul în care mi-am reamintit de fragmentul ăla de text a fost când a trebuit să-mi aleg lucrarea de disertaţie pentru finalul masteratului şi nu prea ştiam ce anume să scriu. Eram înclinat mai degrabă către ceva teoretic. Partea practică consta în scrierea unei piese, dar partea teoretică presupunea scrierea unei disertaţii. Alina Nelega a simţit că pe baza a ceea ce scrisesem pe perioada masteratului, m-aş potrivi pe stilul lui Martin McDonagh şi mi-a propus ca în lucrarea mea de disertaţie să abordez trei piese ale lui McDonagh. Am citit toate textele lui, în original, am ales trei din perioade diferite, şi în timp ce analizam piesele în care erau subiecte sau bucăţele care aveau ceva în comun cu povestea pe care o începusem cu doi ani înainte, mi-am dat seama că aş vrea să scriu ceva de genul ăla.
A.V.: Care sunt elementele comune pe care le ai cu dramaturgia lui McDonagh? Felul de a scrie, de exemplu?
D.O.: Nu ştiu dacă neapărat felul de a scrie al lui McDonagh, cât lumea şi subiectele lui. Nu există o piesă în care să nu apară la un moment dat o crimă care să fie într-un fel sau altul anchetată, şi asta avea în comun cu mine, în primul rând prin profesia mea. De asemenea, textele lui McDonagh au în comun şi o lume rurală de care m-am legat şi eu în câteva exerciţii pe timpul masteratului. Cred că primul contact cu el s-a legat de lumea lui, de care m-aş putea apropia şi eu. Lucrând la disertaţie, am început să mă gândesc tot mai mult la piesa mea, şi am reînceput s-o scriu.
"Sentimentul de vinovăţie e foarte parşiv şi periculos"
A.V.: Din momentul în care te-ai reapucat de piesă, în cât timp ai terminat-o?
D.O.: M-am reapucat în perioada în care scriam lucrarea de disertaţie, prin aprilie-mai 2017, şi am terminat-o în 30 ianuarie 2018 dimineaţa, când era data-limită de trimitere la concursul UNITER.
A.V.: Scrii bine sub presiune?
D.O.: Cred că da. De fapt, sunt destul de silitor. Dacă trebuie să fac o temă, mi-e jenă să n-o fac. Dacă îmi pun eu un termen, nu îl respect, dar dacă mi-l impune altcineva, atunci da. Nu aveam foarte multă încredere în piesa respectivă, simţeam că nu am ajuns unde aş vrea, dar am zis că o s-o trimit numai pentru că vreau să mă impulsioneze ceva să scriu.
A.V.: Ai spus că textul e inspirat din activitatea ta de anchetator. Poţi face un foarte scurt rezumat al piesei?
D.O.: Cred că este o piesă despre vinovăţie, despre cât de ciudat este sentimentul de vinovăţie, cât de persuasiv. De multe ori ai impresia că ai trecut peste ceva care te-a făcut să te simţi vinovat, dar după un timp te trezeşti că acel sentiment n-a dispărut, şi că poate fi extrem de vătămător. În general, oamenii încearcă să scape de sentimentul de vinovăţie. Şi în psihiatrie, şi în orice fel de consiliere de genul ăsta, psihiatrul îţi va spune că trebuie să te îndepărtezi de sentimentul de vinovăţie pentru că îţi face rău.
A.V.: Cred că sunt două tipuri principale de vinovăţie: vinovăţia ca rezultat al unui fapt produs în mod deliberat şi vinovăţia care survine din greşeli involuntare, pe care le comit toţi într-o oarecare măsură.
D.O.: Da, poate că ăsta e numai un nivel al vinei, dar chiar dacă a fost o simplă greşeală, nu înseamnă că vinovăţia nu poate exista. Plus că, în timp, ca urmare a unor împrejurări specifice, poate să crească şi poate să ducă foarte departe, ceea ce, într-un fel, se întâmplă şi în piesa mea. Uneori, în loc să te îndepărtezi, te abandonezi acelui sentiment. De-asta am zis că sentimentul de vinovăţie e foarte parşiv şi periculos. Asta nu înseamnă că susţin că oamenii nu trebuie să aibă remuşcări, căci sentimentul de vinovăţie este normal, doar că trebuie controlat. Dacă poţi recupera ceva din ceea ce-ai greşit, e OK şi trebuie s-o faci, dar sunt situaţii în care nu poţi repara şi atunci e mult mai greu. Dar sunt cazuri în care vinovăţia a tot crescut şi s-a ajuns la lucruri tragice. Sentimentul de vinovăţie e subiectul piesei mele, sau chiar personajul, şi l-am întâlnit foarte des în anchetele pe care le-am făcut în calitate de procuror criminalist. Mulţi oameni se trezeau după ce comiteau o crimă spontană, fie că fuseseră beţi, fie că fuseseră într-o stare pe care atunci n-o conştientizau, şi se trezeau de multe ori în faţa mea, în cadrul anchetei, şi realizau ce-au făcut. Vedeam atunci tot sentimentul ăla de vinovăţie şi de spaimă şi vedeam că se temeau mai mult de vinovăţia pe care urmau să o simtă decât de faptul că vor sta la închisoare 10 sau 15 sau 20 de ani. Simţeam spaima în ochii lor care exprimau: "Şi eu ce fac acuma?".
A.V.: Tu ce răspuns ai avea la întrebarea asta?
D.O.: Ca anchetator nu eşti psihologul lor, dar, pentru a avea o discuţie normală, echilibrată şi logică, şi pentru a afla adevărul, am considerat mereu important să discut amănunte legate de ce simte persoana respectivă, pentru că există oricum un articol în Codul penal care priveşte dozarea pedepsei - aceasta are limite între 10 şi 20 de ani -, iar pedeapsa poate fi mai mică dacă judecătorul care pronunţă sentinţa constată că persoana respectivă regretă fapta. Regretul ăsta trebuia să reiasă cumva, inclusiv din ancheta pe care o făceam în prima fază a procesului. Iar acest regret trebuia să fie sincer, pentru că atunci când îl întrebi pe câte un inculpat dacă regretă şi îl vezi că dă din cap şi zice că da, dar nu prea simţi asta, intervine o vorbă a noastră: "Regreţi că te-am prins, de fapt, nu regreţi fapta".
"Nu mi-am imaginat niciodată că e atât de greu să scrii o piesă de teatru"
A.V.: Când ai ales titlul piesei?
D.O.: L-am ales după ce am scris scena finală, pe care am scris-o înainte de unele scene din interior. Am tot lucrat, iar într-o zi am scris o scenă care mi s-a părut că trebuie să fie finalul. Este vorba de un monolog.
A.V.: De ce te atrage dramaturgia în detrimentul prozei sau a poeziei?
D.O.: Nu mă vedeam scriind teatru, dar în perioada în care am făcut cei trei ani de licenţă la Teatrologie am citit multe piese, am văzut multe spectacole şi simţeam nevoia să fac şi ceva practic. Am ales masteratul de Scriere dramatică fiindcă mi-am zis: hai să mă provoc. Nu mai scrisesem teatru până atunci. Am vrut să verific dacă pot să mă mişc în spaţiul respectiv. Acum pare că pot, dar e foarte greu. Nu mi-am imaginat niciodată că e atât de greu să scrii o piesă de teatru.
A.V.: Ce ţi se pare cel mai greu?
D.O.: Ai impresia uneori, când citeşti o piesă, că e extrem de uşor de scris. În fond, nişte personaje vorbesc şi tu nu trebuie decât să-ţi imaginezi cum vorbesc acestea. Ei bine, structura unei piese nu rezistă dacă nu reuşeşti să creezi toate relaţiile necesare care să susţină tot ce înseamnă, de la Aristotel începând, structura unei piese. Am avut şi eu senzaţia uneori că am terminat-o, dar mi-am dat apoi seama că ceva nu funcţionează. Pe de altă parte, te gândeşti în timp ce scrii piesa cum ar arăta pe scenă, pentru că, în cele din urmă, o piesă de teatru este scrisă pentru a ajunge la un moment dat pe scenă. Din acest punct de vedere, e mai provocator decât alt gen, cum ar fi poezia sau proza, pentru că te mai joci şi cu imaginaţia în care textul pe care tocmai îl scrii va trebui să funcţioneze pe o scenă, cu nişte persoane vii, care vor trebui să rostească acele cuvinte.
A.V.: Pe cine ai vedea în distribuţie la o eventuală punere în scenă la Târgu-Mureş?
D.O.: Eu am avut dat examenul practic la masterat cu piesa asta, care a fost într-o formă nefinalizată, examen care a constat dintr-o lectură cu actori. Mi s-a părut că s-au potrivit foarte bine cei care au citit textul: Nicu Mihoc, Ştefan Roman şi Monica Ristea. Laurenţiu Blaga a coordonat acest examen şi a dat unitate spectacolului. În plus, nici unul dintre roluri nu i se potrivea soţiei mele, care e actriţă (Mela Mihai, n.r.), dar în acelaşi timp, ea având un simţ dramaturgic foarte bine dezvoltat, îi citeam eu textul sau îl citea ea şi, ca actor, vedea nişte lucruri care mie îmi scăpau, eu fiind privitor de teatru, dar nu şi practicant. Un actor simte când un text nu funcţionează sau când pare împiedicat. Mie îmi dădea doar impulsurile, după care eu mă aruncam în partea de scriere ca să obţin feedback-ul pe care îl doream.
A.V.: Au mai fost persoane care ţi-au dat indicaţii în momentul în care lucrai la text?
D.O.: Da, am discutat pe mici bucăţi, inclusiv cu colegi de-ai mei procurori, ca să aflu dacă e suficient de realist, dar dacă povestea pe care o construiesc are şi altceva în afară de realul unei anchete. Aşa că, pe lângă cei care erau din domeniul teatrului, cu care am avut discuţii pe marginea textului, am avut şi cu cei care aveau legătură cu textul din punctul de vedere al subiectului.
"O să mai scriu când o să simt nevoia"
A.V.: Ai idee pentru texte noi?
D.O.: Încă nu ştiu. Sunt destul de buimăcit momentan. Pe lângă asta, intervine o mică spaimă că trebuie să confirm din nou sau să demonstrez că e un text valabil. Cred că e dificil să supravieţuieşti unui asemenea premiu, dar o să încerc să mă calmez (râde). Am mai simţit asta: eu am scris când îmi venea să scriu, deşi când eram presat de deadline-uri, îmi demonstram că pot scrie şi aşa. O să mai scriu când o să simt nevoia şi când o să-mi şi impun. Mai am câteva poveşti în mine, dar rămâne de văzut...
A.V.: Care e pentru tine semnificaţia premiului UNITER? Cum te raportai la el înainte să îl câştigi? Crezi că e un barometru al dramaturgiei româneşti?
D.O.: Repet, nu am citit decât puţine din textele anterioare, iar pe cele pe care le-am citit le-am văzut ca pe nişte texte foarte bune, dar eu cred că este, până la urmă un barometru. Probabil că nu toţi dramaturgii trimit piese la acest concurs, dar pe mine m-a impresionat juriul. Nu îi cunosc personal pe cei din juriu, dar îi consider persoane importante în teatrul românesc, deci decizia lor, în ceea ce mă priveşte, datorită calităţii lor în primul rând, mă încântă. Dacă aceşti cinci oameni au premiat piesa, înseamnă că trebuie să fie bună.
Daniel Oltean, la Gala Premiilor UNITER, 2018, de la Alba Iulia