Şerban Pavlu s-a născut în 29 iunie 1975, la Bucureşti, şi a absolvit în 1997 UNATC, clasa profesorului Alexandru Repan. Cînd a dat dat admitere la teatru, îşi dorea să fie regizor, dar în prezent este unul dintre cei mai buni actori de teatru şi film din România. Primul rol principal l-a interpretat în anul 2012, în Toată lumea din familia noastră (r. Radu Jude), interpretare care i-a adus premiul Gopo pentru cel mai bun actor. A deţinut apoi rolul titular în cele două sezoane din serialul Umbre, realizat de HBO, iar în anul 2017 apare ca personaj principal în alte două pelicule româneşti: Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor (r. Emanuel Pârvu) şi Charleston (r. Andrei Creţulescu).
Anca Mureşan: Prin rolurile pe care le-ai jucat în filme ţi-ai creat imaginea unui tip încruntat, morocănos şi dur. Cum este Şerban Pavlu de fapt?
Şerban Pavlu: La polul opus. Am rîs mult pe tema asta. Eu sînt un om mai degrabă non-violent, cei care mă cunosc cred că m-ar descrie drept vesel, uneori enervant de vesel. Sînt, cum se spunea, "măscăriciul grupului", aşa că e foarte departe de mine imaginea asta.
A.M.: În Charleston, cel mai recent film în care joci şi ai rolul principal, se vorbeşte la un moment dat despre Charlton Heston, care a inspirat titlul filmului, şi se face o distincţie, neexplicată clar, între actor mare şi actor bun. Care crezi că este diferenţa?
Ş.P.: E o distincţie pe care o fac şi eu, o făceam şi înainte de a fi intrat foarte mult în meseria asta. Cred că se referă la imaginea de icon, de star impusă mai ales de filmul american, în care imaginea unei persoane devine, printr-un concurs de împrejurări, extrem de cunoscută şi de familiară pentru un număr mare de oameni, fiind asociată cu actoria, dar mai puţin cu latura de artă a meseriei, ci mai curînd cu imaginea acelei persoane. Fotbalişti, oameni politici sau artişti au reuşit să îşi transceadă profesia şi să se transforme într-o imagine foarte cunoscută. Cînd e vorba de actori, acest lucru nu are neapărat legătură cu măiestria actoricească. Există actori mari, actori buni care nu sînt foarte cunoscuţi şi există actori care de fapt nu sînt chiar atît de buni, însă sînt extrem de cunoscuţi. În ultima vreme, aceste lucruri se confundă foarte des. E un fenomen la care asistăm atunci cînd deschidem de exemplu internetul; există o atracţie greu de explicat către lucrul cunoscut, care ne certifică nouă că acolo ar putea să fie ceva valoros. Şi pentru că nu avem întotdeauna uneltele pentru a descoperi singuri dacă un film, un spectacol e bun sau o carte e bună avem nevoie de un fel de certificat de garanţie care de multe ori este reprezentat de numele autorului sau, în cazul filmelor, din păcate, de numele celor care joacă, nu de regizor.
A.M.: Apariţia în reclame îi poate asigura unui actor notorietatea.
Ş.P.: Ăsta e un exemplu foarte bun: presupun că oamenii care s-au gîndit la subiectul acesta îşi dau seama că a juca într-o reclamă nu presupune te miri ce abilităţi actoriceşti, dar iată cum ceva care este atît de în afara meseriei transformă faţa unui actor în cineva foarte cunoscut prin repetiţia extraordinară pe care o poate produce televiziunea. Îl vezi din nou şi din nou şi deodată devine cunoscut. Niciodată în istoria omenirii asaltul imaginii n-a fost aşa de puternic şi pe atît de multe căi. E un fenomen pe care l-am cunoscut şi eu, am jucat şi eu în reclame, dar nu e nimic special, actoriceşte vorbind, într-o reclamă, dar supraexpunerea te aduce în mintea oamenilor.
A.M.: În societatea românească actuală, se poate asocia cuvîntul vedetă cu un actor? Tu te simţi vedetă?
Ş.P.: Nu, nu mă simt vedetă. La noi există actorii care au devenit cunoscuţi înainte de revoluţie şi care au rămas în continuare aşa. Prima vedetă din teatru care a reuşit să apară în ultimii 27 de ani este colegul şi prietenul meu Marius Manole. Iată, atît de mult timp şi un singur om care vine din zona asta. Înainte se întîmpla mai des, la un an, doi, trei, erupeau noi figuri care se lansau în teatru, făceau un film, apăreau la televiziune şi deveneau cunoscuţi. Paradoxal, era mai mare posibilitatea ca actorii care deveneau cunoscuţi înainte de revoluţie să fie şi actori buni. Astăzi nu mai e necesar, pentru că peste tot şi peste toate este televiziunea. Atotputernică în materie de a promova o imagine, televiziunea joacă la două capete: îşi impune prin supraexpunere nişte feţe, după care anunţă că acestea sînt vedete, şi mai apoi le promovează repetitiv. E adevărat că unii se numesc actori, dar ar putea fi la fel de bine orice altceva, nişte tipi oarecare. Schimbările din structura programelor de televiziune ne demonstrează asta. Emisiunile de tip reality-show fac vedete din oameni absolut obişnuiţi. Nu e nevoie să ai calităţi actoriceşti ca să apari în asemenea emisiuni.
A.M.: O să te rog să faci un exerciţiu de memorie şi să-mi spui cum a fost prima ta zi pe un platou de filmare.
Ş.P.: Mi-aduc aminte foarte clar. A fost într-un film de Stere Gulea, Vulpe vînător cred că s-a numit pînă la urmă. S-a întîmplat în sediul unei secţii de poliţie din Bucureşti, jucam un soldat care o escorta pe Oana Pellea către celulă. A fost foarte comic, pentru că Vivi Drăgan era la cameră şi atunci am intrat prima oară contact cu stilul lui ironic. Nu eram foarte stresat, eram mai degrabă stîngaci. Apoi debutul meu a fost cu domnul Lucian Pintilie, a fost o bucurie să lucrez cu dînsul şi am învăţat mult de el. N-am fost niciodată jenat sau stresat la filmare, teatrul mi-a produs mult mai multe emoţii, în sensul de teamă, de trac.
A.M.: Chiar voiam să te întreb cum interacţionează teatrul cu filmul. Cum reuşeşti să faci trecerea între scenă, ce presupune apropierea directă de public, şi film, cum ai privit din sală premiera naţională cu Charleston?
Ş.P.: Este o experienţă foarte complexă pe care o ai. Ca actor de teatru, traversezi de fiecare dată spectacolul şi ai şansa ca reprezentaţia următoare să îmbunătăţeşti. Cine îşi imaginează că două spectacole se joacă la fel greşeşte, pentru că un spectacol de teatru chiar e diferit de fiecare dată. Asta oferă actorului ocazia să schimbe, să facă lucrurile mai bine; ai o marjă de manevră, ceea ce e fantastic. O altă chestie e acest contact direct cu publicul, te poţi ajusta în timp real. La film, moneda s-a bătut, s-a rostogolit şi s-a aşezat pe o faţă, nu poţi decît să te uiţi cum a ieşit. Rămîne reacţia sălii, atunci cînd există e foarte plăcut să vezi că oamenii vibrează la ceva ce tu ai filmat acum un an sau doi. Teatrul şi filmul sînt lucruri diferite, nu atît de diferite precum se spune, dar totuşi sînt diferite. Unii pot juca bine în filme, fără să strălucească în teatru. Sau invers. Nu vreau să spun că eu le fac bine pe amîndouă, dar cu siguranţă există oameni care se descurcă mai bine în film sau mai bine în teatru.
A.M.: Eu cred că pe tine te ajută foarte mult teatrul. Rolul din filmul Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor mi s-a părut senzaţional, acolo ai momente atît de multe de tăcere, reuşeşti să construieşti personajul şi să faci rolul cu precădere din priviri. Însă ai şi roluri în care mergi pe dialog. Unde te regăseşti cel mai bine ca formulă de exprimare?
Ş.P.: Eu sînt un vorbăreţ. Îmi place să vorbesc, cuvintele au jucat întotdeauna un rol important în contactul meu cu lumea. Mi-am tradus mereu lumea mai degrabă prin cuvinte decît prin senzaţii sau emoţii. Sau emoţiile le-am tradus întotdeauna mai bine prin cuvinte. De asta îmi place foarte mult să citesc. Limbajul mi s-a părut tot timpul o interfaţă între noi şi lume. Pentru mine, universul unui spectacol sau al unui film este dat în primul rînd de text. Poate e un mod prea artificial, prea teoretic de a te apropia de lucruri, dar cuvintele sînt importante în viaţa mea: felul în care cineva vorbeşte, în care scrie, sînt foarte sensibil la stiluri. Din punctul acesta de vedere îmi place să am dialog, să am vorbe, cum spun actorii. Însă una e să îţi placă, alta să le poţi manevra cum trebuie. Încă am mai păstrat uneori acea repulsie pe care o am cînd mă aud vorbind într-un film sau spectacol înregistrat. Frazarea se întîmplă să nu fie tot timpul cum voiam eu, vocea nu sună cum îmi imaginam eu, am alt body-language decît cel dorit, pentru că atunci cînd joci un rol vorbeşti în multe feluri, nu doar cu gura... De fapt, cine stăpîneşte perfect acest instrument, e un bun actor. Mă bucur că de multe ori a fost remarcat la mine jocul silent, fără dialog; la film este foarte important. Îi admir pe actorii care au talentul ăsta să te lipească de ei fără să deschidă gura; simţi ce i se întîmplă personajului, înţelegi la ce se gîndeşte, dacă e îndurerat, dacă e bucuros, dacă speră, dacă e nostalgic. E o capacitate extraordinară să poţi transmite toate astea, nu oricine o are.
A.M.: A fost greu cu limbajul din serialul Umbre?
Ş.P.: Acolo se revelează o întreagă lume prin limbaj. Îi aparţine lui Bogdan Mirică, şi el a trebuit să inventeze o cale de mijloc: nu putem vorbi ca în manualul de română, dar nici cum se vorbeşte în mediul descris de serial, pentru că ar fi îngrozitor de vulgar şi ar crispa publicul. Eu cred că una dintre calităţile lui Bogdan este că a inventat un limbaj artificial, creat special pentru Umbre, şi care a prins foarte bine. Se putea întîmpla să se instaleze o distanţă între noi şi spectatori, dar uite că de fapt a fost a fost un cîrlig şi oamenii sînt atraşi şi de felul în care se vorbeşte în serial. Nici în Charleston n-a fost uşor, şi Andrei Creţulescu are un mod aparte de a scrie. Mie nu mi-e întotdeauna uşor să îmi intre în gură cuvintele lui. Vorbele nu pică din cer, sînt creaţia cuiva şi uneori mă poticnesc; e greu, pentru că tu iei contact cu lăuntrul altui om exprimat prin cuvinte.
A.M.: Dar din maşină ai picat, din Fiat-ul roşu?
Ş.P.: A fost de groază. Ştiu că nu poate fi un merit în sine că ai mers cu un Fiat, însă a fost greu pentru că era extrem de mic: eram totuşi pe autostradă, treceau maşini pe lîngă noi, prin podea se vedea şoseaua, scotea fum, pufnea, ba pornea, ba nu pornea. În scena aia, maşina a fost personajul principal. Filmul a fost fără femei, dar am avut tot timpul o tipă fiţoasă cu noi.
A.M.: Cît ai fumat la Charleston?
Ş.P.: Ohooo... De fapt cred că a fost cel mai greu lucru. Eu mă lăsasem de fumat şi Andrei (Creţulescu, n.r.) a avut ideea asta năstruşnică să fumăm ţigări tari... Nu se putea trişa. În prima zi, a fost groaznic: am tras un pachet în două ore şi jumătate numai din duble; se fuma aproape toată ţigara într-o dublă şi spre seară mi-a fost rău, cu insomnie, am fost intoxicat cu tutun. În douăzeci şi ceva de zile de filmări, fumînd zilnic, am început să fumez din nou. M-a deprimat şi decăderea asta a mea (rîde): nu reuşeam să mă abţin, ziceam că dacă tot se face fumăraie, ce mai contează o ţigară în plus, nu stingeam ţigara nici după ce se oprea camera. M-am trezit că fumam şi înainte de filmări, apoi şi seara acasă... Şi cînd s-au încheiat filmările, mă reapucasem de fumat...
A.M.: În mod normal, aş fi vrut să te întreb ce muzică asculţi, datorită coloanei sonore din Charleston, un film în care muzica este foarte importantă. Dar pentru că mi-ai vorbit mai devreme de cărţi, o să te întreb ce carte citeşti acum.
Ş.P.: Gottland, o carte de reportaje artistice a unui polonez, nu ştiu exact cum i se pronunţă numele, Mariusz... (Szczygieł, n.r), care scrie despre Cehia comunistă. E o carte minunată, îmi face o plăcere nebună să o citesc.
A.M.: Personajele masculine din Charleston propun două modalităţi diferite de a gestiona durerea şi singurătatea provocate de pierderea cuiva drag; unul este exteriorizat şi spune ce simte, celălalt nu îşi exprimă trăirile. Care crezi că este maniera optimă de a face faţă suferinţei?
Ş.P.: Nu cred că există aşa ceva. Probabil că exteriorizarea îţi aduce mai mare alinare pe termen lung. Dar nu poţi să le-o iei în nume de rău unor oameni dacă nu fac aşa. Atunci cînd resimţi o durere atît de intensă cum e pierderea cuiva drag, e foarte greu, căci dispare de fapt o lume, lumea dintre voi doi. Cred că cei reuşesc să exteriorizeze, să îşi poată exprima sentimentele şi să vorbească cu alţii sînt cei care cîştigă în lupta asta cu pierderea.
Ascultaţi varianta audio a interviului aici.