Sunetul? Merge. Camera? Merge. Clacheta.
10 pentru FILM. Dubla 1. Tras 1.
1. Exterior. Cartierul Panduri. Dimineaţă.
Oraşul nu s-a trezit încă. Maşinile stau aliniate în faţa blocurilor, ca nişte cai legaţi peste noapte în faţa popasului, aşteptându-şi călătorii să-i îndemne iar spre infinitele cărări. Un sunet de roţi rulând pe dalele neregulate ale trotuarului, întrerupe brusc liniştea din cartier. Şi ne readuce în prezent. Sunt eu, unul din cei 10 pentru FILM, proaspăt trezit la realitate.
Alarma încă îmi sună în urechi în timp ce trag spre maşină trolerul şi hainele. Şi nu sunt deloc puţine. Este deja al doilea drum pe care îl fac cu bagajele la maşină. Parcă nu se mai termină. O să am şi eu loc? Ajut şi nişte colegi să-şi transporte cât mai intacte ţinutele de gală. Şi încerc din răsputeri să nu-i dezamăgesc. Dar nimic nu mă pregătea pentru ce avea să mă aştepte după colţ.
2. Exterior. Cartier Panduri. După colţ. Secunde mai târziu.
Întâi mă loveşte zgomotul puternic venit parcă de niciunde. Şi când vreau să intru pe aleea unde maşina mea este parcată, mă rog, maşina iubitei mele, mă loveşte drept în faţă o rafală puternică de vânt. Abia reuşesc să nu scap toate umeraşele din mână. Apoi încă o rafală. Şi încă una. Mă ajută şi faptul că totul pare că se întâmplă cu încetinitorul. Pare că am timp de toate. Dar nu stau să mă gândesc mult la asta. Următoarea rafală mă face să strâng toate hainele alea de gală la piept. Cu toate riscurile. În timp ce-mi spun:
EU
(VO)
S-o găsi un fier de călcat în tot Clujul.
Nu apuc să-mi termin gândul. Undeva de deasupra, printre blocuri, aterizează, încet dar sigur, un elicopter. Roşu. E de la SMURD probabil.
Curiozitatea mă face mai puternic şi aştept să văd continuarea. Rar vezi un elicopter aterizând între blocuri. În Panduri. La fel gândesc probabil şi vecinii ieşiţi toţi la geamuri şi balcoane să vadă ce şi cum, şi mai ales de ce.
La o secundă după ce aterizează, uşile se deschid şi din el coboară un el şi o ea. Pare clar o secvenţă de film.
EU
(VO)
Oare pe ce film am adormit aseară?
El e îmbrăcat ca un James Bond. Slim fit, tuns regulamentar. Direct din Neckerman cum ar veni. Iar ea îmi aduce aminte de Lara Croft. În tot acest timp, coloana sonoră este alcătuită din geamurile apartamentelor de cartier care vibrează acompaniate de alarmele maşinilor care sună pe diferite tonuri. Mă surprind gândind:
EU
(VO)
Cine mai sparge astăzi maşini?
Între timp, Lara, ajunsă lângă mine, îmi smulge din mâini hainele cu umeraşe cu tot şi îmi spune, fără cuvinte, să o urmez. Sunt năucit. James face acelaşi lucru cu trolerul meu. Uitându-mă după ei cum se îndepărtează, încep să mă gândesc dacă acum e un moment bun să scap de cocaina din buzunarul de la piept, pentru că cine ştie unde mă duc ăştia cu elicopterul lor. Şi abia atunci realizez că nu e SMURD, ci e brand-uit tot cu logo-ul TIFF. Tot cu roşu. Eşti nebun?!? Şi ei, tot un fel de SMURD. "Salvează" filme făcute de oameni despre vieţi de oameni fără salvare.
În momentul acela, de bucurie şi surpriză, reuşesc, pentru câteva secunde bune, să nu mai aud nimic din infernul stârnit de aterizarea elicopterului. Nu mai aud acum decât bătaia inimii mele. Mai rămâne să zboare acum nişte porumbei prin faţa mea şi suntem direct într-un film de John Woo.
Tot ce mai pot să fac este să iau cât se poate de personal această invitaţie incredibilă, să-mi iau şi restul de lucruri din maşină, şi să mă urc în elicopter. Sună fantastic? Puneţi-vă în locul meu.
3. Interior. Elicopter TIFF. Minute mai târziu.
Este prima oară când merg cu un elicopter. Ce simt? Mai bine vă zic ce melodie ar cânta acum dacă eu aş regiza filmul ăsta. Chiar vă rog să o căutaţi şi să o aveţi ca fundal pentru ceea ce urmează. Cine intră-n cartiere - Shukar Collective.
Cu ocazia asta văd şi cum şi-au aranjat vecinii în apartamentele de deasupra mea. E un bloc turn, nou. Plin de oameni pe care nu-i cunosc. Şi care şi-au dat toţi acordul să se facă un Auchan sub mine. Eram curios şi câţi din ei au acceptat să îşi cumpere apartamentul gata mobilat pentru 10.000 de euro în plus. Era urât tare. Şi iar am descoperit că am timp de tot felul de gânduri. Şi că totul se întâmplă cu încetinitorul, parcă.
Ne ridicăm uşor în timp ce vecinii se uită miraţi la ce pot vedea din mine prin hublouri. Sau mă rog, cum se numesc ferestrele elicopterului. Acum poate că nu se va mai face Auchan la parter. Dacă eu nu vreau. Mă surprind vorbind cu ei în capul meu:
EU
(VO)
Dacă faceţi parcare pentru clienţi sub balconul meu, pentru Auchan, unde mai aterizează elicopterul? Cu voi vorbesc, da!
În timp ce încerc să mă obişnuiesc cu noua mea condiţie, din ce în ce mai înaltă, pentru că deja eram deasupra oraşului, pe un ecran digital şi interactiv din faţa mea, observ că pot accesa tot ceea ce urmează să mi se întâmple la TIFF. Citesc şi nu-mi vine să cred ce norocos sunt. În faţa ecranului, ecusonul TIFF, pentru care unii şi-ar da şi o mană, doar ca să poată intra cu el la toate petrecerile. Mai e un ecuson şi pentru iubita mea. Fin. Pe un post it scrie frumos şi cu cerneală -
POST IT
Just in case she wants to join us.
Lara apare de niciunde - mă rog, stătea pe bancheta din faţa mea - cu un platou acoperit şi îl lasă în stânga ecranului. Mă surprinde uitându-mă la fotografia iubitei mele. Zâmbeşte înţelegătoare şi mă invită fără cuvinte, să ridic capacul. Ceea ce şi fac. Mirosul îmi explodează simţurile. E un mic dejun aşa cum îmi place mie. Oamenii ăştia îmi caută în gunoi? Doamne Dumnezeule. De unde ştiu ei că... Mănânc şi plâng. Mănânc.
4. Interior. Elicopter TIFF. Momente mai târziu.
Undeva deasupra Văii Oltului, ştiu deja ce am de făcut şi ce se aşteaptă de la mine. Dar mai ales, ştiu că voi fi tratat ca un mega star. Chiar şi doar pentru câteva zile din viaţa mea.
Nu mai ştiu când şi în ce stare am ajuns. Dar ştiu sigur că o să mă întorc bărbat.
Lara îmi face semn să mă uit în jos şi văd că urmează să aterizăm pe un stadion. Ce echipă de fotbal e la Cluj? Plin cu oameni. Dar nu sunt acolo pentru meci. Şi nu este nici o aterizare forţată. Acolo trebuie să aterizăm.
Pe terenul de fotbal, încep să se distingă, desenate în iarbă, în ordinea alfabetică a numelui de fată al mamei fiecăruia dintre noi, chipurile celor 10 pentru FILM. În locul literei H de pe heliport, este zâmbetul nostru larg. Realizez că şi ceilalţi colegi ai mei au ajuns în acelaşi timp. Sunt în celelalte elicoptere. Plutesc paralel cu mine, la fel de extaziaţi. Doamne fereşte, câţi bani cheltuiţi. Dar sentimentul este incredibil. Recunosc. Poate că nu mi se va mai întâmpla aşa ceva niciodată.
Aterizarea elicopterelor se face într-un sincron incredibil, care îmi aduce aminte de rachetele refolosibile ale lui Elon Musk, care se întorc deodată şi aterizează la punct fix după ce au lansat în spaţiu, o maşină Tesla condusă de spiritul lui David Bowie, de exemplu.
Singurul lucru ciudat în toată această incredibilă mişcare de forţe, este faptul că elicopterele emit un sunet ciudat când aterizează. Ceva asemănător sunetului pe care îl fac tirurile când dau cu spatele. Şi fiind şi totul în sincron - imaginează-ţi ce cor sinistru de ţiuitori se ridică acum deasupra stadionului.
Parcă suntem în Close Encounters of the Third Kind. Simfonia acoperă uşor, uşor toată atmosfera creată de stadionul plin ochi. Care strigă în timp ce fac noi şi noi valuri româneşti de film. Nu mai rezist şi urlu la Lara.
EU
Ce ţiuie aşa?
LARA
Alarma dumneavoastră.
EU
Ce?
LARA
Priveşte cerul.
EU
?
LARA
Deschide ochii.
EU
Păi?
LARA
Opreşte alarma.
James, care nu scosese o vorbă toată călătoria, se întoarce şi el spre mine, şi într-o engleză impecabilă îmi spune:
JAMES
Basarabia e Romania.
EU
Whaaaaaaaat?
JAMES
My name is Up! Wake Up!
Bună gluma cu Basarabia dar felul în care s-a prezentat James mi s-a părut totuşi un pic ciudat. Bine. Credeam că am ochii larg deschişi. Ia să-i închid şi să-i deschid din nou.
FADE TO BLACK
(va urma)