Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Un Hohenzollern în România: Carol I


Ion Bulei

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ion Bulei
Un Hohenzollern în România: Carol I
Editura Meteor Press, 2018



***
Intro

Ion Bulei - Cercetător (1971-1990), profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (din 1993), diplomat (ataşat cultural la Roma, 1990-1993), director al Institutului Cultural Român de la Veneţia (1993-2003), director ISPRI al Academiei Române (2003-2011), autor a 22 de cărţi şi a peste 200 de studii şi articole.
A fost distins cu Premiul "Nicolae Iorga" al Academiei Române (1987), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993, 2006), Premiul revistei "Magazin istoric" (1996, 2017), Premiul "Constantin Brâncoveanu" al Fundaţiei Alexandrion (2016). A fost decorat cu "Steaua României, în grad de cavaler (2000), este Doctor honoris causa al Universităţii Ovidius din Constanţa (2009) şi al Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu-Jiu (2018).
*
Fragment

Preambul

Datorez prezenta carte unor lucrări anterioare ale noastre, lucrări şi studii care au voit să ilustreze realităţi punctuale dintre cele mai diverse. Cartea de faţă încearcă să cuprindă nu doar o singură realitate, ci mai multe, dacă s-ar putea chiar pe toate. Uneori, preia întocmai un aspect sau altul. Doar că aici unghiul de încadrare a acestuia este diferit. Cu alte cuvinte, avem în faţă o carte-concluzie ce defineşte o domnie. O ambiţie atotcuprinzătoare, aşadar, pe care această scriere şi-o îngăduie pentru că are în centrul ei pe cel mai important dintre regii noştri, pe Carol I, creatorul unei dinastii în România, singura pe care am avut-o. Şi care nu este o dinastie germană. "Dinastia mea e română - declara regele Ferdinand la Consiliul de Coroană din 1916. Românii n-au adus aici pe unchiul meu, pe regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională, şi revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o." Spunea aceasta într-un moment dramatic pentru România. Şi o spunea conştient fiind că unchiul său nu crease doar o dinastie la întâlnirea Dunării cu marea, crease şi o monarhie constituţională şi stabilise reguli de funcţionare a statului modern român. Cu aceste reguli, Hohenzollernii aduseseră în România şi o puternică "dorinţă de Europa", dorinţă care se prelungeşte în veacul următor, şi care persistă şi în veacul nostru. În timpul lui Vodă Cuza, dorinţa nu era încă însoţită de o înţelegere a spiritului european. Era doar o privire admirativă faţă de Occident şi o vie intenţie de imitaţie. "Să facem şi noi ca ei!" Modernitatea era înţeleasă ca fiind vest-europeană, ceea ce era normal, şi ca fiind o mulţime de forme, ceea ce era insuficient. Românilor nu le lipseau doar casele frumoase pe care le admirau în Occident, le lipsea spiritul european, respectiv occidental. Al. I. Cuza este cel care a dat românilor exemplul unui adaptat la noile vremuri. Opera lui reformatoare, a lui M. Kogălniceanu şi a întregii generaţii unioniste a început prin crearea de forme ale culturii şi civilizaţiei moderne: şcoli, muzee, universităţi, instituţii politice etc.... şi procesul va continua. Simpla lor existenţă ar fi putut da impresia că, odată cu introducerea lor, procesul de construcţie a culturii moderne, a civilizaţiei era aproape încheiat. În realitate, cum observa T. Maiorescu, totul nu era decât o aparenţă. Neputând urma o cale de dezvoltare normală, considera el, România era constrânsă să construiască raţional noua civilizaţie. Nu copiind modelul occidental, ci construind o modernitate care să depăşească atât evoluţionismul accelerat, spontan - mersul de la sine, cât şi raţionalismul abstract. Maiorescu nu urmărea transplantarea culturii occidentale în România, ci crearea unei culturi române moderne originale, capabilă, la rândul ei, să producă valori. Ideea imitaţiei culturii moderne fusese necesară într-o fază iniţială. Acum ea trebuia depăşită. Aşa apare ideea aducerii unui principe străin, considerat a fi un factor de grăbire a modernităţii. Aşa este adus pe tronul României principele Carol, un occidental care purta cu sine valorile Occidentului, pe care va încerca să le pună în evidenţă în spaţiul românesc. A reuşit oare Carol I s-o facă în cei 48 de ani de domnie?... La această întrebare încearcă să răspundă cartea noastră.
***
"Mai bine fără mine decât cu mine"

Sunt doi domnitori care marchează prima modernitate a românilor. Unul e Alexandru Ioan Cuza, celălalt e Carol I. Cel de-al doilea îl continuă pe cel dintâi. El, Al.I. Cuza, deschide procesul de modernizare a ţării românilor. Reformele pornite în vremea sa sunt continuate de Vodă Carol. Reforme ale statului român abia unit, absolut necesare. Ele exprimă o formă de conştientizare a apartenenţei tuturor românilor la un destin comun.

Domn peste românii din Principatele Unite, Cuza nu-i uită pe românii din afara Principatelor şi sprijină mişcările polonezilor, ale ungurilor, ale bulgarilor şi sârbilor, promotoare ale acţiunilor de slăbire a imperiilor rus, habsburg şi otoman. Contactele lui cu diferite grupuri de revoluţionari, multele discuţii în jurul diverselor planuri, care mai de care mai utopice, de destrămare a imperiilor din jur, toate vor deranja mai ales Rusia, care nu întârzie să-şi manifeste ostilitatea faţă de unirea Principatelor Române şi să încurajeze tendinţele separatiste. Astfel că, pe plan intern, poziţia lui Cuza se deteriorează, împotriva sa închegându-se "monstruoasa coaliţie" a tuturor nemulţumiţilor, a tuturor acelora animaţi de un exaltat patriotism generat de ideile revoluţiei franceze şi ale socialismului modern, cum însuşi Cuza îi caracteriza în mai 1864. Dar şi a celor care îl acuzau de o conduită prea radicală, cum erau conservatorii moldoveni, nemulţumiţi de atingerea adusă proprietăţii prin legea rurală şi de pierderea importanţei Iaşilor. Lor li se adăugau şi cei care îl acuzau de dezordinea din finanţe, de incuria de la sate, de atmosfera viciată de la Curte. "Mica Curte a lui Cuza din Bucureşti era una dintre cele mai destrăbălate", scria Gordon Brook Shepherd, desigur exagerând. La toate acestea se adăuga faptul că principele Cuza însuşi declarase în mai multe rânduri că este "depozitarul unei coroane care aparţine altuia". O declara, dar amâna mereu abdicarea (şi la îndemnul Mariei Obrenovici, dar şi al camarilei sale, în frunte cu Cesar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, omul de încredere cel mai apropiat). Între timp, deja din iunie 1865, mai mulţi oameni politici printre care I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, I. Ghica, Gr. Brâncoveanu, C. Brăiloiu, D. Ghica, At. Panu, Gh. Ştirbei semnează un legământ "pe onoare să votăm un principe străin şi să stăruim în acest vot până îl vom dobândi".

La 11/23 februarie 1866, Cuza e nevoit să părăsească domnia pentru a face loc principelui străin. Aceasta fusese una dintre cerinţele principale ale Divanurilor Ad-hoc. Detronat şi nevoit să părăsească ţara ("Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine", declară el la plecare), Cuza se retrage la Viena, apoi la Florenţa. Câţiva ani mai târziu, în 1873, avea să moară la Heidelberg, în Germania. Osemintele lui vor fi aduse în România şi înhumate pe moşia sa de la Ruginoasa. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acestea aveau să fie aşezate în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. În istorie, Cuza a rămas cunoscut ca "domnul Unirii" şi personalitatea politică cea mai importantă a începutului modernizării României.

Pentru coaliţie nu era deloc uşor să aducă un principe străin. Turcii masaseră trupe la Dunăre şi puneau în pericol Unirea (firmanul din noiembrie 1861 aprobase Unirea numai pe durata domniei lui Al.I. Cuza). Exista temerea reală a unei invazii, în ciuda opoziţiei Puterilor Garante. Pe de altă parte, între Prusia şi Austria stătea să izbucnească un război, şi atenţia Europei era concentrată asupra acestuia, ceea ce putea fi şi un lucru bun pentru tânărul stat român, care, în felul acesta, putea fi lăsat în pace din această parte (Austria tocmai manifestase o atitudine ameninţătoare faţă de România). Dar putea fi şi un lucru rău, pentru că nu exista cineva care să ţină Turcia în frâu. În acelaşi timp, în interior, o mişcare separatistă izbucneşte la Iaşi, la 3 aprilie 1866, organizată de diplomaţia rusă, care găseşte momentul potrivit pentru a destrăma unirea celor două Principate. În fruntea acestei acţiuni, generată de faptul că Iaşul îşi pierduse statutul de capitală, este boierul rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu. Mişcarea este înfrântă de Locotenenţa Domnească (organ administrativ politic, creat la 11 februarie 1866, pentru a ţine locul domnitorului Al. I. Cuza după detronare) în aceeaşi zi. Locotenenţa Domnească se străduieşte să pună ţara în stare de apărare. Cea mai mare parte a armatei este concentrată în tabăra de la Sabar, pe Argeş, unităţi de avangardă fiind plasate pe linia Dunării, la Giurgiu şi Olteniţa. Teama de invazie devenise mare după ce Omar Paşa, comandantul armatei turceşti, primise încuviinţarea sultanului de a trece Dunărea.

Prin alegerea unui principe străin românii au voit să înlăture certurile interne pentru domnie şi, în acelaşi timp, să-şi consolideze statul abia constituit, ameninţat cu dezmembrarea de imperiile vecine. Mai sperau că un principe străin, prin prestigiul şi sprijinul familiei din care provenea, va înlătura amestecul vecinilor şi va înlesni statului român, aflat încă sub suzeranitate otomană, dobândirea deplinei independenţe. Şi calculul oamenilor politici români s-a dovedit exact. Locotenenţa Domnească îl trimite în Occident pe I.C. Brătianu, care apelează la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Şi, din nou, acesta îi ajută pe români. Iniţial, se propune candidatura lui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei. În faţa nemulţumirii Puterilor Garante, acesta refuză (ar fi refuzat oricum pentru că era bolnav ). Şi, atunci, este descoperit Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Era înrudit cu Napoleon al III-lea şi cu regele Prusiei. Otto von Bismarck, cancelarul Prusiei, îl sfătuieşte să accepte. Un plebiscit (2/14-8/20 aprilie) îl alege cu 685 000 de voturi, contra 224. Şi, la 10/22 mai 1866, Parlamentul român îl proclamă principe constituţional, sub numele de Carol I.

Şi a fost să fie un principe german

[...]

La 14 aprilie, Carol află din presa germană că a fost ales principe al României. Ştirea îi este confirmată de Ion C. Brătianu, într-o depeşă trimisă principelui Karl Anton, la 16 aprilie, din care acesta află că 5 milioane de români l-au ales ca domn pe prinţul Carol şi că în toate bisericile rugăciunile clerului şi ale poporului îl binecuvântează pe cel ales. Tot atunci, Carol primeşte o scrisoare personală de la regele Wilhelm, în care îl anunţă că Rusia şi Turcia erau împotriva unui principe străin în Principate. Carol nu pare descurajat. În aceeaşi zi, îi scrie tatălui său că este hotărât să facă o călătorie la Bucureşti. Karl Anton îi trimite regelui o lungă scrisoare în care încearcă să justifice hotărârea lui Carol de a pleca în România. Decizia lui Carol de a deveni cât mai repede domnitorul unui stat vasal i se pare pripită, în orice caz nedemnă pentru un Hohenzollern, îi răspunde, la rândul său, Wilhelm.

Este momentul în care, la 19 aprilie, Bismarck, cancelarul Prusiei, intervine. El discută timp de o oră şi jumătate cu prinţul Carol: "O întreagă naţiune v-a ales în unanimitate ca principe; daţi curs acestei chemări, duceţi-vă direct în ţara la a cărei domnie sunteţi chemat". Atunci când Carol îi spune că regele nu e de acord, Bismarck exclamă: "Cu atât mai mult, deci aprobarea regelui în acest caz nu vă trebuie direct. Cereţi-i regelui un concediu în străinătate". La Conferinţa de la Paris, continuă cancelarul, când se va discuta chestiunea Principatelor, dacă prinţul Carol se va afla la Bucureşti reprezentanţii Puterilor se vor trezi în faţa faptului împlinit. "Rusia şi Poarta vor ridica protestul cel mai categoric împotriva alegerii dv. Franţa, Anglia şi Italia vor sta în banca lor, iar Austria va face totul pentru a vă zădărnici candidatura. Iar tocmai din partea aceasta nu sunt multe motive de teamă, deoarece am de gând ca pentru câtva timp de acum încolo să-i dau de lucru Austriei" (Bismarck se referea la războiul pe care Prusia îl va porni împotriva Austriei la 14 iunie, în 1866, şi care se va încheia după şapte săptămâni, la 23 august). Prinţul Carol acceptă sfatul lui Bismarck. Îi cere regelui permisiunea de a pleca în concediu la Düsseldorf. Aici, înconjurat de părinţi, de fraţi, de surori, îşi serbează ziua de naştere. Împlinea 27 de ani. O nouă scrisoare de la Wilhelm, în care acesta îşi exprima încă o dată rezervele cu privire la acceptarea domniei asupra Principatelor, nu-l împiedică să accepte o nouă întâlnire cu I.C. Brătianu. Aflând de insistenta opoziţie a lui Wilhelm, Brătianu exclamă: "Atunci, România este pierdută!". Carol îl asigură că, oricum, el va face călătoria. Are în continuare susţinerea lui Bismarck, pe care, întors la Berlin, la 5 mai, Carol îl vizitează din nou. Două zile mai târziu, la 7 mai, prinţul Carol se întoarce la Düsseldorf şi îi comunică lui Brătianu (de data aceasta venise însoţit de Bălăceanu, reprezentantul nostru la Paris) decizia de a pleca spre Bucureşti. Ceea ce şi face la 11 mai, după ce îşi ia la revedere de la părinţi, de la Leopold, fratele său mai mare, şi de la sora sa Maria.

A doua zi, însoţit de consilierul ministerial von Werner, slujbaş credincios al Casei princiare, ajunge la Freiburg im Breisgau şi, de aici, la Zürich. Pentru continuarea călătoriei spre România, principele avea de ales între un drum maritim, prin Marsilia, Genova, Constantinopol, un drum ocolit prin Rusia, sau, calea cea mai scurtă, prin Viena, Pesta, până la Baziaş. Fireşte, o alege pe cea din urmă. Urma să călătorească incognito. Baronul von Mayenfisch, la cererea lui Karl Anton, îi obţinuse un paşaport pe numele de Karl Hettingen, călător cu afaceri spre Odesa. Baronul urma să-l însoţească pe principe, ca pasager la clasa I.

Călătoria, încărcată de peripeţii, avea să fie ca o poveste. Peste tot, la Viena, la Bratislava, la Pesta, o mulţime de ofiţeri, mişcări de trupe. La 18 mai, ajung la Baziaş, staţia terminus a căilor ferate austriece. De aici, urmau să ia vaporul pentru a merge mai departe pe Dunăre. Dar, din cauza mişcărilor de trupe, cursa era amânată cu două zile, ceea ce îl nelinişteşte pe principe. Îi era teamă să nu fie recunoscut. Unii dintre cei care treceau pe lângă el vorbeau în termeni îndoielnici despre noul domnitor din România: "Noul principe o să se facă tot aşa de nesuferit ca şi Cuza", sau "N-o să dureze mult şi valahii o să-l alunge din ţară". Circulau tot felul de zvonuri alarmiste potrivit cărora turcii ar fi pătruns în România. În sfârşit, vaporul trece cu bine prin defileul de la Cazane şi acostează la Orşova, unde călătorii erau transferaţi pe un vas mai mic ce urma să se îndrepte spre Turnu Severin.

"Dumnezeule, ar trebui să fie prinţul de Hohenzollern!"

La Turnu Severin, imediat ce vasul a acostat, prinţul s-a grăbit să coboare. Nedumerit, căpitanul i-a atras atenţia că avea bilet pană la Odesa, iar vasul poposea aici foarte puţin. Trebuia să coboare pentru câteva minute, i-a răspuns Carol. Ceea ce a şi făcut. Odată ajuns pe uscat, a fost întâmpinat de un domn cu o adâncă plecăciune. "Dumnezeule, acesta trebuie să fie prinţul de Hohenzollern", a exclamat căpitanul care, cu privirea uimită, urmărise scena. Şi nu se înşela. Iar cel care îl întâmpinase pe mal, după ce coborâse discret de pe acelaşi vas, era chiar Ion C. Brătianu, urcat la Baziaş tocmai pentru a-l însoţi pe principe. Era 8 mai 1866, pe înserate. Oraşul Turnu Severin nu i-a făcut principelui o impresie deosebită. I s-a părut că aduce mai degrabă cu "o comună cam neglijentă". Dar, primit de prefect, nu a putut să nu observe cât de bine vorbea acesta franţuzeşte. Însoţit de Brătianu, Carol s-a urcat într-o trăsură deschisă, trasă de 8 cai, continuându-şi călătoria spre ceea ce de acum avea să fie capitala ţării sale, Bucureşti. Cum era Carol I atunci când a venit în ţară? Era mai degrabă scund, cu ochi albaştri, scormonitori, cu nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură zveltă, mers energic, militar. Aşa apar semnalmentele sale pe paşaport. Era un tânăr militar prusac de 27 de ani, cu ţinută ofiţerească, sobrietate în gesturi, măsurat la vorbă, cu voce sonoră, apăsată. Cu ţinută rigidă, distant, rece. Un tânăr care îşi va dedica viaţa toată "meseriei" de rege. Şi va îmbătrâni în această meserie, punându-şi amprenta asupra unei ţări în schimbare, asupra anturajului de la Curte, dar şi asupra şefilor de guverne, de partid, asupra miniştrilor şi a tuturor oamenilor politici.

La revărsatul zorilor, au ajuns la Craiova. Mulţime de oameni au întâmpinat trăsura la trecerea prin Slatina, unde Carol I s-a oprit pentru a trimite o telegramă părinţilor: "Adineaori am fost primit cordial la Slatina, mâine sosire la Bucureşti". Ţara îl primeşte cu onoruri: caleşti luxoase, dorobanţi, prin localităţi case decorate cu steaguri, ghirlande şi covoare, mulţime de oameni de o parte şi de alta a drumului pe care îl străbat, care aruncă flori, eliberează porumbei şi scandează un ura de bun venit.

La 10/22 mai, Carol, într-o trăsură de gală deschisă, trasă de 6 cai albi, precedată de ofiţeri călare şi de o unitate de cavalerie, îşi făcea intrarea solemnă în Bucureşti. De pe o pernă de catifea, Dimitrie Brătianu, primar al Bucureştilor, i-a înmânat cheia oraşului. Tocmai în momentul în care începea o ploaie torenţială, după ce, vreme de trei luni, fusese secetă. După credinţa orientală, acesta era un semn bun: aducea noroc. De pe Dealul Mitropoliei, Carol a îmbrăţişat cu privirea Bucureştiul. Avea un sentiment de bucurie şi de îngrijorare, în acelaşi timp. Din Biserica mitropolitană s-a auzit un Te Deum solemn. Mitropolitul Nifon l-a invitat pe principe să depună jurământul de credinţă: "Jur de a fi credincios legilor Ţării, de a păzi religiunea României, precum şi integritatea teritoriului ei şi de a domni ca domn constituţional", a rostit principele solemn în limba franceză. Cuvintelor de salut ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Carol le-a răspuns, rostind acum o frază care va face istorie: "Prin voinţa liberă a naţiunii, ales ca principe al României, mi-am părăsit fără ezitare patria şi familia pentru a da curs chemării poporului român, care-mi încredinţează destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român... Astăzi cetăţean paşnic, mâine, dacă va fi nevoie, soldat cu arma în mană, de-acum înainte vom avea acelaşi destin, fie el fericit, fie el dureros. Începând cu această clipă suntem un trup şi un suflet. Să credeţi în mine aşa cum eu cred în voi". A doua zi, a fost o întrunire a miniştrilor: Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Ion C. Brătianu, Ion C. Cantacuzino, C.A. Rosetti, gen. Ioan Ghica şi D.A. Sturdza, pe care a prezidat-o. După recepţia oferită cu acest prilej, Carol a făcut o plimbare prin oraş, bucurându-se de mulţimea de oameni veseli care l-au înconjurat.

Odată ajuns la Bucureşti, lui Carol i se pare că a ajuns la Porţile Orientului. I se spusese din Germania că aceste porţi sunt în Balcani. Dincolo de entuziasmul primirii, bine regizat, principele nu putuse să nu observe că drumurile erau proaste, casele arătau trist, contrastul dintre bogăţie şi sărăcie sărea în ochi. Chiar şi pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), pe pavajul de lemn, roţile trăsurii săltaseră mai abitir decât pe şleaul câmpurilor străbătute. Pe Podul Mogoşoaiei văzuse case modeste de vălătuci, alături de construcţii mult mai arătoase. La un moment dat, zărise o casă în faţa căreia se afla o gardă de onoare cu un steag: Ce este această casă? a întrebat el. Acesta este palatul, i-a răspuns generalul Nicolae Golescu (dialogul, fireşte, se purta în franceză). Era casa lui Dinicu Golescu vândută statului, în 1833, de către urmaşii acestuia şi devenită palatul domnesc sub Alexandru Ghica. Aici domniseră şi Gh. Bibescu şi Barbu Dimitrie Ştirbei. Tot aici, îşi avusese reşedinţa şi Alexandru Ioan Cuza. În Memoriile sale, noul domn avea să scrie mai târziu: "Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piaţă deşartă, murdară, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii se tăvăleau în noroi". Este greu de crezut că tocmai lângă Curtea domnească se aşezase o şatră de ţigani şi, mai mult ca sigur, în interior palatul de la Bucureşti era cel puţin la fel de luxos ca vechea reşedinţă medievală de la Sigmaringen. Şi atunci când şi-a scris Memoriile, nu se ştie dacă domnitorul n-a voit, de fapt, să facă diferenţa între ceea ce găsise el, la 1866, şi ceea ce era acelaşi palat în 1885, după ce fusese reparat şi sporit cu o nouă aripă de arhitectul francez Paul Gottereau, după ce reşedinţei regale i se adăugaseră instalaţii de apă, în 1889, băi, duşuri şi două fântâni pentru seră. În 1900, Nicolae Iorga, chemat să contribuie şi el la educaţia principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea), va ţine trei conferinţe pentru acesta "ca să învederez, spune Iorga, ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care îşi are locul, deşi pe nedrept nerecunoscut, în istoria lumii".

Suportând cu mare greutate căldura din Bucureşti, Carol îşi stabileşte reşedinţa la Mânăstirea Cotroceni, unde totul era îmbrăcat în iederă şi de unde se putea bucura de priveliştea asupra capitalei. Programul lui zilnic, la începutul domniei, presupunea o plimbare călare dis-de-dimineaţă, rezolvarea corespondenţei, primirea miniştrilor la raport, audienţe şi inspectarea diferitelor instituţii ale statului, ministere, tribunale, spitale, şcoli, închisori. La dineu erau invitaţi miniştri, ofiţeri, deputaţi. Seara era rezervată unei plimbări la Şosea.

În calitatea lui de domn, principele ia primele măsuri pentru a face faţă unui eventual atac al trupelor otomane şi pentru a potoli nemulţumirile din rândul armatei. Aceasta se găsea într-o stare foarte tristă, mai ales regimentele de grăniceri. Ostaşii nu fuseseră plătiţi de cca 6 luni, nu exista praf de puşcă, nici măcar pentru un număr redus de cartuşe. Carol vizitează oraşul-port Giurgiu. Şi reuşeşte, cum îi scrie von Mayenfisch principelui Karl Anton, prin felul de a se prezenta să câştige inimile tuturor: "Toţi vor să-l vadă şi să-l audă, ni se dau asigurări de o sută de ori pe zi cât de mult îl iubeşte lumea". [...] "S-au vândut multe mii de fotografii ale principelui şi ale familiei sale". [...] "Prinţul nu are o clipă de răgaz, aproape că nu-şi permite o pauză cât să fumeze o ţigară. Noaptea nu se culcă mai devreme de ora unu." Potrivit primei impresii a lui Carol, situaţia României era dezolantă. Guvernul şi alegerea lui ca principe domnitor nu erau recunoscute deocamdată de nicio putere străină. Mai mult, Rusia şi Turcia îi erau direct ostile, mişcări separatiste tulburau liniştea, mai ales în Moldova. De pretutindeni, doar veşti proaste, ultima recoltă fusese foarte slabă, ceea ce pentru o ţară agrară, cum era România, putea fi un dezastru. Înzestrarea armatei era aproape inexistentă şi, atunci când se făcuseră achiziţionări specifice, aceste cheltuieli ajunseseră la cifre incredibil de mari, mult mai mari decât dacă armamentul ar fi fost cumpărat direct din străinătate. Armata putea folosi cazărmile de la Iaşi, Galaţi, Brăila, dar în celelalte oraşe soldaţii erau încartiruiţi în case particulare. Exista un sistem corupător şi arbitrar în Administraţia publică. Comisii de anchetă descoperiseră mari delapidări din banii publici. În închisori se găseau o mulţime de deţinuţi arestaţi de luni de zile, ba chiar de ani, fără să li se fi intentat proces. Şcolile erau într-o mare neîngrijire, atunci când existau, pentru că din cele peste 3 000 de comune doar cca 1 300 aveau şcoli. Agricultura era "la pământ", vistieria statului goală. Relatările diferiţilor călători pun în evidenţă o situaţie foarte tristă. Şesuri pustii, fără drumuri, satele aveau puţine case, cel mai adesea bordeie. Arta, ştiinţa, comerţul, industria rămăseseră cu totul în urmă. Un observator, citat de Paul Lindenberg, constata că în România locuinţele erau mai sărăcăcioase decât oriunde în Europa. Dar, pe de altă parte, se putea constata că interiorul acestor locuinţe era "extraordinar de curat şi, chiar în condiţii de sărăcie lucie, casa improvizată din paiantă era în perfectă stare de curăţenie". Oraşele ofereau un spectacol contrastant. Străzile erau înguste. Doar în Bucureşti, strada principală, Podul Mogoşoaiei, căpătase un aspect european, cu multe cafenele, cofetării, prăvălii, magazine, bănci. "Am văzut Londra, Parisul şi Neapole, dar ca la Bucureşti nicăieri nu am văzut asemenea contraste, nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atât de aproape", scria Gustav Rasch, călător prin România, citat de acelaşi Paul Lindenberg.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer