Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Fetiţa din trenul orfanilor


Christina Baker Kline, traducere de Luminiţa Gavrilă

11.07.2018
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Christina Baker Kline
Fetiţa din trenul orfanilor
Editura Pandora M, 2018

Traducere din limba engleză de Luminiţa Gavrilă


***
Intro

Christina Baker Kline este o autoare americană de mare succes. Crede că atunci când scrii trebuie să laşi lumea din mintea ta să crească atât de mult, încât să devină mai importantă decât lumea în care trăieşti. Îi place să scrie în spatele unei săli de curs sau al unei săli de concerte şi să simtă energia din jur. Preferă şi cafenelele, unde poate savura o cafea.

Fetiţa din trenul orfanilor este ediţia pentru tineri a romanului Trenul orfanilor. Trenul orfanilor (Editura Trei, 2015) este bestseller internaţional, publicat în 40 de ţări şi vândut în 3,5 milioane de exemplare.
*
După ce şi-a pierdut tatăl într-un accident de maşină, Molly s-a înstrăinat de mama ei, a locuit cu mai multe familii adoptive şi este nefericită. Acum trebuie s-o ajute pe bătrâna Vivian să-şi facă ordine în podul casei, ca pedeapsă pentru furtul unei cărţi de la bibliotecă.

În timp ce sortează lucruri vechi, Vivian îi povesteşte lui Molly despre viaţa ei. Cum a ajuns din Irlanda în Statele Unite cu un vapor, în căutarea unei vieţi mai bune. Cum a rămas a nimănui şi a ajuns să traverseze America în trenul orfanilor, dorindu-şi o familie adoptivă. Şi cum a reuşit să treacă peste toate obstacolele cu speranţă, credinţă şi tenacitate.

Cu ajutorul noii sale prietene, Molly va învăţa ce înseamnă iertarea şi speranţa şi îşi va găsi în sfârşit un cămin.

"Vei îndrăgi personajele lui Kline. Fiecare capitol se încheie cum nu te aştepţi şi îţi trezeşte curiozitatea pentru ce va urma." - Bookpage

***
Fragment
 
Pentru Christina Looper Baker,
care mi-a dat firul,
şi Carole Robertson Kline,
care mi-a dat pânza

Capitolul 1

Molly
Spruce Harbor, Maine, în zilele noastre

- Ei, asta e, spune mama lui Jack de pe scaunul şoferului.

Molly, care stă lângă Jack pe bancheta din spate, se uită cu atenţie la casă. Trei etaje mari. Ferestre mai multe decât poate număra. Arabescuri de jur împrejurul acoperişului. Zugrăveala albă este proaspătă şi lucioasă.

Aceasta este casa unde mama lui Jack lucrează pentru o doamnă bătrână şi bogată. Iar acum şi Molly - poate - va lucra pentru această doamnă bătrână şi bogată. Pentru că a furat o carte.

Bine, practic n-a furat-o. Deşi e adevărat că avea de gând s-o facă.

Molly se dusese la Biblioteca publică din Spruce Harbor. Stătea în genunchi între rafturile de ficţiune, în faţa celui pe care se aflau trei exemplare din Grădina secretă de Frances Hodgson Burnett. Le scosese pe toate; pe cel cu coperte cartonate l-a pus la loc. Apoi şi pe cel mai nou, broşat. L-a păstrat pe ultimul, cel vechi, cu marginile îndoite şi coperta ruptă într-un colţ, cu paginile îngălbenite care stăteau să cadă din legătura ieftină. A crezut că nu-i va observa nimeni lipsa şi l-a strecurat în rucsac.

Dar când Molly a pus rucsacul din nou în spate şi s-a ridicat, bibliotecara, doamna LeBlanc, s-a repezit la ea ca un uliu. I-a chemat pe Ralph şi Dina, cuplul la care Molly stătea în plasament. Dina s-a făcut foc de supărare. Zicea că Molly avea mult prea multe probleme. Că ea n-a semnat pentru aşa ceva.

Ralph a liniştit-o şi a sunat-o pe Lori, asistenta socială care se ocupa de Molly.
- De ce Dumnezeu să încerci să furi o carte veche? a întrebat-o Lori pe Molly.
- Nu ştiu, a spus Molly.

Dar nu era întru totul adevărat. Grădina secretă este despre o fată nevoită să plece de-acasă şi să călătorească spre un loc rece şi ploios, unde nu o doreşte nimeni. O fată cu o privire încruntată, care stă îmbufnată şi spune lucruri îngrozitoare, dar care în final reuşeşte să aibă o casă - un conac, de fapt - şi o familie.

Lori a venit cu ideea ca Molly să facă douăzeci de ore de muncă în folosul comunităţii. Dina s-a lăsat cu greu înduplecată ca Molly să rămână, dacă-şi face orele.

Iar Jack - cel mai bun prieten pe care l-a avut Molly vreodată - a auzit-o pe mama lui bombănind că trebuie s-o ajute pe doamna Daly să facă ordine în podul casei şi a venit cu ideea ca Molly să facă asta în locul ei. Dacă doamna Daly o place pe Molly. Dacă o acceptă.

Molly se gândeşte că poate ar fi fost mai simplu s-o lase pe Dina s-o alunge.
- În regulă, spune Jack repede. Uite cum stă treaba. Doamna Daly este cumsecade pentru o femeie în vârstă, dar e cam... de modă veche.

Mama lui se întoarce către Molly.
- Jack vrea să spună că trebuie să ai grijă cum te porţi. Nu sta cocârjată. Spune "te rog" şi "mulţumesc".
- Vreau să spun că e cam scorţoasă, adaugă Jack.
- Ce vârstă ziceai că are? mormăie Molly.
- Nu ştiu. E destul de bătrână.
- Haideţi, amândoi, să isprăvim odată, spune mama lui.

Se dă jos din maşină şi o ia pe alee spre casă.

Molly devine brusc emoţionată. Îşi priveşte bluza roz, lălâie, şi încearcă să şi-o bage în fustă. Bluza este a Dinei; a insistat să i-o împrumute, zicând că este nepoliticos faţă de doamna Daly să se ducă îmbrăcată în obişnuitul tricou negru, scos peste blugii negri, cu tenişii negri ponosiţi. "Poate că, dacă arăţi şi tu puţin mai onorabil, doamna Daly o să-ţi treacă cu vederea şuviţa aia albastră", a spus Dina.

Jack deschide portiera, apoi ezită. Se apleacă spre Molly.
- Ascultă, mama nu i-a spus că ai furat cartea.

Molly tresare.
- Nu?
- Nu. Doar că ai de făcut un proiect despre munca în folosul comunităţii. Ea crede că este pentru şcoală, adică toţi avem câte unul. Înţelegi?

Apoi coboară grăbit din maşină şi o aşteaptă pe alee.

Molly se dă jos cu mişcări mai lente. Vasăzică doamna asta bogată nu ştie că e o hoaţă. Asta-i bine - nu?

Poate că da. Poate că nu. Poate că asta înseamnă că doamna Daly se va aştepta ca Molly să fie exact ceea ce nu este - un copil ca oricare altul.

Posomorâtă, îl urmează pe Jack pe alee. Este una dintre acele puţine zile când primăvara din Maine se simte cu adevărat, dar nici soarele cald de aprilie nu o înveseleşte pe Molly.
- Doar clatini din cap şi zâmbeşti. Aşa fac şi eu când trebuie să vorbesc cu ea, îi spune Jack în şoaptă, în timp ce urcă treptele verandei.

Molly simte că parcă se strânge în interiorul ei, făcându-se mai mică cu fiecare pas când intră în casă după mama lui Jack şi înaintează pe un hol lung. Îşi trage gulerul bluzei roz penibile, gândindu-se la scena din Grădina secretă în care Mary Lennox ajunge la conacul Misselthwaite. Unchiul ei a insistat să renunţe la toate hainele negre. "N-am să accept ca un copil să umble pe-aici îmbrăcat în negru, ca un suflet pierdut", spunea el. Molly se simte ca o impostoare în ţinuta asta şi încă una nereuşită. Când a purtat ultima dată roz? Sau o bluză cu guler?

La capătul holului este o uşă închisă. Mama lui Jack se opreşte în faţa ei şi ciocăne uşor.
- Vivian?

Întredeschide puţin uşa.
- Putem să intrăm?

Molly aude răspunsul slab de dincolo de uşă:
- Sigur că da.

Mama lui Jack deschide larg uşa, iar Molly şi Jack o urmează într-un living spaţios şi însorit. Prin ferestrele largi se vede întinderea albastră şi neliniştită a mării. Într-un fotoliu roşu, purtând un pulover crem ce pare moale ca blana unei pisici, stă o doamnă în vârstă. Doamna. Proprietara acestei case imense.
- Bună dimineaţa, spune bătrâna.
- Bună dimineaţa, răspunde mama lui Jack. Vivian, îl cunoşti pe fiul meu.

Acesta ridică mâna şi o flutură într-un mic semn de salut.
- Mă bucur să vă văd, doamnă Daly.
- Iar ea este fata despre care ţi-am spus, Molly Ayer.

Îi face semn lui Molly să se apropie.
- Molly, dânsa este doamna Daly.

Clatini din cap şi zâmbeşti, îşi aminteşte Molly. Înclină uşor capul, zâmbeşte şi se întinde să dea mâna cu doamna Daly. Mâna bătrânei este uscată şi rece.
- Mă bucur să te cunosc, Molly.
- În regulă, atunci. Eu am puţină treabă la bucătărie. Jack, ce-ar fi să vii cu mine?
- Nu pot să rămân şi să...
- Mi-ar prinde bine o mână de ajutor.

Jack îşi urmează mama, aruncând o privire înapoi spre Molly, pesemne ca s-o încurajeze.

Molly şi doamna Daly au rămas singure.

Molly se stăpâneşte cu greu să nu înceapă să trăncănească. Ar vrea să-i explice doamnei Daly că Jack a venit cu această idee teribilă şi apoi a rugat-o pe mama lui. Deşi Molly nu ştie prea multe despre mamele adevărate - cele care chiar au grijă de copiii lor -, îşi dă seama că mama lui Jack nu-l refuză prea des, nu atunci când el îşi doreşte ceva foarte mult. Aşa că de-aia e Molly aici.

Dar acum, că doamna Daly a văzut-o pe Molly, i-a văzut şuviţa albastră şi privirea (ea încearcă să nu aibă expresia aceea pe chip, dar o are, simte c-o are), amândouă pot renunţa să mai pretindă că Molly este genul de copil care prestează muncă în folosul comunităţii în podul casei cuiva. Şi ea poate foarte bine să plece. Cum se-ntâmplă mereu.
- Cum Dumnezeu obţii efectul ăsta - dunga albastră? întreabă doamna Daly.

Apoi ridică mâna şi îşi netezeşte părul de la tâmplă.

Zâmbeşti şi clatini din cap. Dar doamna Daly i-a pus o întrebare, deci Molly trebuie să răspundă:
- Ăă... am separat partea aceasta şi am decolorat-o. Apoi am vopsit-o în albastru.
- De unde-ai învăţat s-o faci?
- Am văzut un videoclip pe YouTube.
- YouTube?
- Pe internet, ştiţi?
- Ah, spune doamna Daly ridicând bărbia. La calculator. Sunt prea bătrână pentru mofturi de-astea.

Molly clipeşte din nou. Doamna asta nu are un calculator? N-a auzit niciodată de YouTube?

Doamna Daly se lasă pe speteaza fotoliului.
- Mă scuzi că sunt atât de directă, dar la vârsta mea n-are rost s-o iau pe ocolite. Părul tău... şi unghiile tale...

Molly îşi priveşte unghiile. Şi-a lăsat acasă aproape toate inelele cumpărate de la magazinul de vechituri, dar a cam uitat de oja neagră sărită de pe unghii.
- Presupun că ai luat bluza aceea cu împrumut, nu?
- Ah...
- Nu era nevoie să te osteneşti. Nu-ţi vine bine.

Bătrâna face un semn din mână prin care Molly înţelege că poate să ia loc. Alege fotoliul de vizavi de doamna Daly şi se aşază cât mai aproape de margine.
- Apropo, poţi să-mi spui Vivian. Nu mi-a plăcut niciodată să mi se spună "doamna Daly". Ştii, soţul meu a murit.

Molly clatină din cap, puţin surprinsă de stilul direct al bătrânei.
- Îmi pare rău.
- N-ai de ce. A murit acum opt ani. Oricum, eu am peste nouăzeci de ani. Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut cândva nu mai trăiesc.

De data asta, Molly nu ştie ce-ar trebui să spună. Îmi pare rău, iar? Sau Da, aşa e? Sau poate Uau? Se mulţumeşte să clatine din cap încă o dată şi îşi spune că Jack trebuie să afle că doamna Daly - Vivian? - are aproape o sută de ani! N-ar fi ghicit, dar nici n-a cunoscut prea mulţi bătrâni ca să compare. Singura bunică de care îşi aminteşte a murit de cancer când Molly avea trei ani.
- Terry zice că stai la o familie în plasament. Eşti orfană?

Molly îşi lasă privirea să-i alunece de pe chipul lui Vivian spre lumina strălucitoare a soarelui şi apa scânteietoare de dincolo de ferestre.
- Mama trăieşte. Dar da, mă consider orfană.
- De ce?

Vivian nu dă impresia că-i pare foarte rău pentru Molly. Sau că e îngrozită, ori neobişnuit de intrigată, aşa cum pot fi unii când aud despre familia lui Molly.

Amintirile lui Molly despre mama ei sunt destul de neclare. Când se gândeşte în urmă, îşi aminteşte mirosul de mucegai şi fum de ţigară din rulota lor, televizorul care părea să fie pornit tot timpul. Îşi aminteşte cum trăgea de uşa frigiderului ca s-o deschidă când încă era prea mare şi grea pentru ea, şi cum căuta înăuntru după ceva de mâncare - hotdog rece, poate nişte resturi de pizza. Făcea asta de câte ori mama ei era la muncă. Şi uneori chiar şi când era acasă.
- Cred că dacă nu ai părinţi care să aibă grijă de tine, te poţi considera cum vrei tu, răspunde Molly.

Urmează o mică pauză, apoi Vivian spune:
- Mi se pare corect. Vorbeşte-mi despre tine.

Molly a trăit toată viaţa în Maine, n-a trecut niciodată graniţa statului. Îşi aminteşte câte ceva din copilăria petrecută în rezervaţia din Indian Island - centrul comunitar cu rulote parcate peste tot, Sockalexis Bingo Palace, Biserica Sf. Ana. Îşi aminteşte de păpuşa făcută din pănuşi de porumb pe care i-a dat-o tatăl ei, cu părul din fire de aţă neagră, cu mocasini şi o rochie lungă cu franjuri, pe care o păstra pe un raft în camera ei. Adevărul este că ar fi preferat o păpuşă Barbie, cum erau cele donate de asociaţiile caritabile şi împărţite la centrul comunitar în preajma Crăciunului. (Nu erau niciodată modelele populare, cum ar fi Barbie Regina Frumuseţii sau Barbie Cenuşăreasa, ci din cele care se găseau la lichidare de stoc la Walmart - Barbie Automobilista, Barbie din junglă.)

Dar Vivian nu vrea să audă despre jucării. Cu ce să înceapă Molly? Ştie deja că oamenii nu vor să audă totul. Sunt multe lucruri pe care ei preferă să nu le audă şi multe pe care ea preferă să nu le spună.
- Păi..., începe ea, încercând să desprindă o bucăţică din stratul de ojă de pe o unghie. Sunt indiancă Penobscot din partea tatălui. Când eram mică, locuiam într-o rezervaţie în apropiere de Old Town.

Îi spune şi restul poveştii în câteva propoziţii - părinţii nu au putut să aibă grijă de ea, aşa a ajuns la Ralph şi Dina. Nu spune nimic despre accidentul de maşină în care a pierit tatăl ei, nici că mama ei a devenit din ce în ce mai rea după moartea lui, până a intervenit asistenta socială. În rezervaţie nu existau familii cărora să le fie încredinţată spre creştere, aşa că a fost dată de colo-colo, până s-a ales cu Ralph şi Dina.
- Terry zice că ai un proiect despre munca în folosul comunităţii, spune Vivian.

Terry? Ah! Molly îşi dă seama. Mama lui Jack.
- Şi a venit cu ideea strălucită să mă ajuţi să fac ordine în podul casei. Pare o afacere proastă pentru tine. N-ai găsit altceva?

Molly ridică iar din umeri.
- Îmi place să pun ordine în lucruri.
- Înseamnă că eşti şi mai ciudată decât pari, spune Vivian zâmbind.

În mod normal, Molly ar fi ofensată, dar nu ştie de ce nu se simte aşa. Oare pentru că nimic din vocea lui Vivian nu arată că, pentru ea, ciudată ar însemna rea. Ca fetele de la şcoală care se uită la Molly şi şoptesc "Ciudata". Vivian doar pare amuzată de ideea că unei adolescente îi place să facă ordine în lucruri.

Din fotoliul ei, Vivian se apleacă şi spune:
- Am să-ţi spun ceva. Conform definiţiei tale, şi eu am rămas orfană. Aşadar, avem asta în comun.

Molly nu ştie ce să răspundă. N-a cunoscut niciodată un adult care să vorbească despre faptul că este orfan. Trebuie să fii copil ca să fii orfan, nu? Dar recunoaşte că o îmboldeşte curiozitatea.
- Părinţii tăi..., întreabă ea pe un ton ezitant, urmărind cu atenţie chipul lui Vivian, să vadă dacă spune ceva nelalocul lui. Nu au avut grijă de tine?
- Au încercat. A fost un incendiu...

Vivian clatină din cap.
- A trecut foarte mult timp de-atunci, aproape c-am uitat.


Niamh
New York, 1929

Niamh avea şapte ani când familia ei s-a îmbarcat pe vaporul numit Agnes Pauline, cu destinaţia Ellis Island. Cum stătea pe puntea inferioară, în faţa cabinelor întunecoase şi înghesuite, uitându-se la apa uleioasă brăzdată de vapor, simţea cum se înviorează, animată de speranţă.

Din satul lor din comitatul Kinvara plecau mereu oameni către America. În Irlanda, cartofii putrezeau pe câmp şi copiii plângeau de foame. Mulţi tineri din satul lor plecau să lupte contra britanicilor. Unii se întorceau răniţi sau cumplit de tăcuţi. Alţii nu se mai întorceau.

Se auzea că în America portocalele erau cât cartofii, lanurile de grâne se unduiau sub cerul însorit, casele aveau apă curentă şi chiar electricitate. Niamh nu ştia dacă toate astea erau adevărate, dar spera că, odată ajunşi acolo, vor găsi măcar o viaţă mai bună.

Au găsit în schimb străzile murdare din sudul Manhattanului, o slujbă ca spălător de vase într-o cârciumă pentru tatăl ei şi un mic apartament pe strada Elizabeth, cu zece dolari pe lună. Acesta avea un dormitor pe care Niamh îl împărţea cu fraţii şi sora ei, un altul şi mai mic pentru părinţi, o bucătărie şi un salonaş. Într-adevăr, aveau o lumină electrică chioară, pe care Niamh o aprindea trăgând de un lanţ, şi o chiuvetă mică, pătată, unde curgea apă la robinet. Pe hol era o toaletă pe care o împărţeau cu vecinii de la parter, un cuplu de nemţi în vârstă, pe nume Schatzman.

Salariul pe care tatăl ei îl primea de la cârciumă abia le ajungea pentru mâncare, iar mama ei părea apatică mai tot timpul. Şi era greu să se obişnuiască cu puzderia de oameni care vorbeau diferite limbi. Sigur, pe strada Elizabeth erau mai mulţi oameni decât în tot satul lor din Irlanda. Unii dintre ei se strâmbau şi scuipau dezgustaţi de îndată ce Niamh deschidea gura şi o auzeau vorbind irlandeza.

Cu toate astea, ea era plină de speranţă. Aveau şansa unui nou început.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer