Memoria corpurilor

Mihaela Pascu-Oglindă s-a născut în 1987 în Buzău. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea Limbă şi Literatură Franceză-Engleză, şi Masteratul de Teoria şi Practica Editării de Carte în cadrul aceleiaşi universităţi. Colaborează ca redactor cultural cu LiterNet.ro şi Bookaholic.ro.

A debutat cu poeme în antologia IDC în 2015 şi cu proză scurtă în antologia Cum iubim apărută la Vellant în 2016. Romanul de debut Camera de probă, a fost publicat de Editura Eikon în 2017. Memoria corpurilor, cel de-al doilea roman, a fost publicat în 2018.
Memoria corpurilor vorbeşte despre tăcere, îndepărtare şi singurătate, toate la adăpostul unei relaţii care îşi negociază constant trăirile. Necuvintele sunt cele care trasează drumul pe care îl parcurge iubirea dintre doi oameni. Distanţa se construieşte, prin tăceri nesfârşite, între Lisabona şi Madrid. Întrebările nu primesc niciodată răspuns, dar asta nu le opreşte avântul. Este un fals jurnal pe care cei doi şi-l scriu fără a-şi împărtăşi vreodată paginile, un roman al pierderii iubirii şi al regăsirii de sine. Este o mărturie a felului în care uneori ne îndepărtăm de ceea ce iubim pentru că ne îndepărtăm de noi înşine. Ce ne spunem când simţim că distanţa dintre noi şi persoana iubită creşte pe zi ce trece? Lăsăm loc cuvintelor să îşi îndeplinească misiunea sau dăm voie tăcerii să preia controlul? La astfel de întrebări ne invită Memoria corpurilor, iar răspunsurile se află pe jumătate în inima celui care citeşte.


El
Plecările sunt cele mai grele decizii. Nu ne temem atâta vreme cât ştim că mergem spre un loc cunoscut şi că, la finalul zilei, vom fi din nou acasă. Nu ne e greu să închidem uşa cu cheia şi să plecăm cu mâinile în buzunare, convinşi că ceea ce cunoaştem atât de bine va fi acolo şi peste câteva ore, aşteptându-ne. Însă marile plecări, cele care cer de la noi planuri făcute cu mult timp înainte, bagaje şi certitudinea că n-am uitat nimic sunt cele mai dificile. Abia atunci vrem să luăm cât mai mult cu noi, chiar dacă ar trebui să luăm cât mai puţin. Spre destinaţiile necunoscute nu vrem însă niciodată să plecăm cu mâinile goale.

Avem nevoie de fragmente din trecutul nostru pentru a ne putea rescrie viitorul. Avem nevoie să ştim că am existat cumva, cândva, într-o altă viaţă, că am fost aproape perfect funcţionabili. Pentru prima oară în cincisprezece ani de când mă plimb pe străzile din Lisabona, am avut senzaţia că mă aflu în cu totul altă parte. Un alt oraş, necunoscut mie, un loc care m-a făcut prin aerul său, deşi evident în mod fals, să mă simt un om complet diferit.

Îmi place să ignor astfel de senzaţii precum déja-vu-urile care te conving că ai mai trăit ceva în întregime similar. Ai mai funcţionat, altfel spus, la fel de greoi, şi cu alte ocazii. Te-ai strecurat cu succes printre oameni, fără să-i laşi să-ţi remarce lipsa de dibăcie. E totuşi o dovadă de iscusinţă şi asta, nu? Sau, mai degrabă, de ignoranţă din partea lor. În acest prezent, fiecare trăieşte pentru sine însuşi. Chiar dacă, pentru a supravieţui, luăm bucăţi mari din vieţile celorlalţi.

Prin urmare, am decis să nu o iau ca pe un semn şi nici ca pe un indiciu care ar trebui poate să mă pună pe gânduri sau măcar să dea naştere unei întrebări la care, aşa cum se întâmplă de regulă, ar urma să răspund prea târziu.

Nu ştiu cum e să ai rădăcini de care să te ţii, să te simţi ancorat în timp şi în viaţă. Aşa că îi invidiez, într-o oarecare măsură, pe cei care nu pleacă niciodată din locul în care s-au născut. Sunt rare, dar există momentele în care le invidiez ignoranţa, nepăsarea. Şi, mai apoi, ceea ce trebuie să fie mulţumirea, fericirea deplină. Sau poate că e vorba numai de o tristeteţe care-i paralizează, ce ştiu eu. În fond, nu fac decât să-mi imaginez.

Am pus totuşi pe listă lucrurile pe care le-am făcut de când sunt aici. Cred că, până la urmă, ce s-a întâmplat azi m-a făcut să-mi pun câteva întrebări, chiar dacă nu le-am conturat nicicum. Am făcut aşadar o listă cu ceea ce unii ar eticheta drept important în ultimii ani. N-am construit o casă, n-am sădit un copac, n-am crescut un copil, nici măcar un câine. Am scris, dar nu mult. Am reuşit să lucrez pentru două reviste cunoscute, dar atât. Lumea literară, pentru mine, s-a oprit la două colaborări, la câteva articole pe lună, la un roman publicat acum aproape zece ani, cunoscut, e adevărat, şi la sentimentul că ştiu cine sunt, poate fiindcă îmi imaginam că şi alţi oameni ştiu câte ceva despre mine.

Făcând lista, mi-am dat seama că e un slab exerciţiu de introspecţie. Întrebările grele, existenţiale, am decis să le păstrez pentru un viitor mai îndepărtat. Căci dacă ar fi să mă întreb ce am făcut în ultimii cincisprezece ani, n-aş avea de dat prea multe răspunsuri. Aş spune că am trăit ca într-un vis, lăsând zilele să treacă una după alta pe lângă mine, lăsând oraşul să mă ademenească din nou în fiecare dimineaţă, dându-mi voie să nu îmi fac prea multe griji. Şi aşa se face că nu am toate răspunsurile pregătite, dar, din zi în zi, simt mai acut întrebările care vor să iasă la iveală. Poate că răspunsul care se lasă încă aşteptat la întrebarea de mai sus e şi cel de care mă tem cel mai tare pentru că ar putea să anihileze totul, ar putea să mă întoarcă în trecut şi să-mi dea o lovitură care să-mi zguduie serios realitatea: nimic. Dar acest nimic nu poate fi definit de alţii şi nici de mine, acest lung şir de evenimente din viaţa mea nu se poate ascunde sub un singur cuvânt. Şi, chiar dacă poate fi un singur cuvânt, va trebui să fie altul.

Aş vrea să ştiu dacă există undeva o balanţă care echilibrează lucrurile şi care îţi poate arăta ordinea care ţie îţi scapă. Ştiu că există oameni care au înţeles cum e cu viaţa, cum o poţi primi cu braţele deschise, cum îi poţi oferi tot ceea ce crezi că ai de oferit, lăsând-o să te răsplătească pentru simplul fapt că exişti. Ea e un astfel de om. Felul său de a pune totul în sertare, de a lăsa evenimentele să-şi urmeze cursul, de a înţelege ceea ce pare că mie-mi scapă întotdeauna. Toate activităţile ei sunt proiecte. Fiecare carte nouă e un proiect şi încă unul de succes. Demersuri bifate, aliniate frumos ca literele pe care înveţi să le faci în primul an de şcoală. Eu, în schimb, am nevoie de timp. De un altfel de timp. Unul care să nu poată fi măsurat între un proiect şi un altul, între un premiu sau un nou contract de publicare. Chestiuni lumeşti care-mi scapă. Calităţi ale ei care mie-mi lipsesc. O lipsă de pragmatism care mă aruncă în miezul oraşului, care mă face să îmi spun, zi de zi, că nu trebuie, în fond, să fac nimic. Timpul meu e diferit de al ei, iar ceea ce scriu nu mă poate defini decât pe mine. Undeva greşesc, îmi spun asta în momentele de sinceritate, adesea nocturne, adesea accentuate de aburii calzi ai dimineţii. Şi, cu toate acestea, nu fac niciun gest care să-i dea măcar de înţeles că nu o judec şi că tăcerea mea e una care îmi aparţine numai mie.

Criticile, opiniile altora, reacţiile cititorilor sunt departe, foarte departe de ea. Pe jumătate, nepăsarea ei e justă, e ceea ce mi-ar trebui şi mie dacă aş putea să împrumut din felul acesta de a fi sau de a scrie, de a înţelege că există un destin al tău şi un destin separat al cărţilor tale. Pentru mine cele două sunt însă legate, eu sunt strâns legat de ceea ce scriu şi de ceea ce se publică, mâinile mele merg în direcţia scrisului meu.

Avem în comun momente îndelungi de tăcere pe care le dăm însă la schimb pentru scurte clipe în care ne amintim de ceea ce am avut cândva. Negociem orice a mai rămas de negociat. Ne verificăm, privindu-ne în ochi, bătăile inimii. Nu mai există niciun fel de sincronizare acolo, nici nu ştiu dacă a existat vreodată. Îi ascultam, în primele luni în care eram împreună, pulsul şi încercam să-mi fac inima să bată odată cu a ei. Rămâneam întotdeauna în urmă, simţeam că-mi pierd răsuflarea şi renunţam.

Ea
Mi-am ales cu greu paşii din ultima vreme. Nu pentru că nu aş fi fost sigură de ceea ce urma să fac, ci pentru că întotdeauna mai multe opţiuni nu te vor ajuta să alegi neapărat mai bine. Şi pentru că atunci când trebuie să faci ceva pentru prima oară în viaţă, nu prea ştii încotro să o iei. Există dileme în relaţia cu ceilalţi pe care nimeni nu ar avea cum să ni le explice vreodată. Sunt atât de variate încât nu o să putem ghici niciodată reacţiile altora înainte ca ele să se producă. Alteori îmi spun că intenţionat nu vrem să-i descifrăm, doar ca să ne oferim mai târziu sentimentul că am avut dreptate. Şi pentru că am obosit să întâmpin orice fel de reacţii din partea celorlalţi, ies din ce în ce mai puţin. Am de partea mea adăpostul unui apartament încăpător, aş spune chiar înţelegător. O casă la care ajungi să ţii ştie cum să îţi protejeze fricile, să-ţi ocrotească liniştile, ştie să te facă să crezi că nimic rău nu poate să ţi se întâmple.

Orice abandon are un preţ al său, în orice moment al vieţii tale. Când alegi să iei o pauză de la restul lumii, tot nu vei scăpa de sentimentul că ratezi ceva. Că acolo, afară, dincolo, ceva esenţial se întâmplă. Evenimente majore se derulează fără participarea ta. E îngrijorător şi îmbucurător totodată. Am scris despre asta în ultima carte care a avut un succes modest, ceva ce alţii ar spune că nu e suficient, dar care pe mine mă mulţumeşte. Îmi aleg singură măsura de apreciere care să mă mulţumească. Nu e hotărâtă nici de critici şi nici de cititorii mei, nicidecum de un al doilea sau un al treilea tiraj. Cel mai important a fost ca, de fiecare dată, cartea să existe. Ar fi fost mult mai rău să nu fie deloc. Am şi eu micile plăceri de scriitor, plăceri pe care mulţi poate le iau drept îngâmfare, drept o lipsă totală de modestie. Dar, din nou, nu îmi pasă. Îmi place să fiu în tipografie când iese cartea de sub tipar. Un moft pe care editorul mi-l împlineşte de fiecare dată. Poate şi pentru că ştie că, mai apoi, nu mai am nicio altă pretenţie. Merg, mânată de o responsabilitate firească, la fiecare întâlnire organizată cu cititorii. Particip la festivaluri. Îmi fac datoria şi meseria de scriitor.

Parţial, e şi felul în care mă feresc de uitarea în care, dacă nu te ţii bine pe picioare, rişti să fii aruncat cu totul. Cu cap, cu picioare, cu mâinile tale de scriitor cu tot. În plus, ştiu prea bine că nu e suficient să faci lucruri, trebuie să şi vrei să faci parte din ceea ce e în jurul tău. Să nu te baricadezi. Să nu spui "nu" mai des decât spui "da". E îngrozitor să nu laşi să ţi se întâmple nimic. Nu există adăpost de viaţă, există doar o fortăreaţă în care unii oameni se închid. Mici fortăreţe în diferite forme, uneori chiar sub formă de cuib. Mici locuri, uneori cu pereţi invizibili, dar rezistenţi, în care ne închidem vieţile. Ca să ne protejăm. Ca să nu fim ceea ce am fost născuţi să fim. Fiindcă asta ar însemna că va trebui să trăim cu adevărat.

În apartament, deşi primitor, încă tresar la auzul pocnetelor făcute de uşi când se închid sau se deschid. Tresar. Aş vrea să nu aud alte zgomote în jur, aş vrea ca toată această clădire să nu-şi zornăie zi de zi şi aproape clipă de clipă balamelele şi uşile şi ferestrele. Dar nu se întâmplă aşa. Liftul vechi pe care mi-l imaginez uneori că se plimbă singur în sus şi în jos, cu scârţâitul lui specific şi sacadat. Treptele pe fiecare uneori am senzaţia că se plimbă turme de elefanţi. Câinii vecinilor care-şi exprimă nonşalant, cum altfel, bucuria plimbării recent anunţate. şi lucrurile care se strică tot timpul astfel că întotdeauna e ceva care trebuie reparat.

Şi totul, totul, e ca o inundaţie care nu se mai termină, dar în doze mici-mici, cât să te facă să ieşi din casă şi să vrei să scrii de oriunde altundeva. Şi, cu toate astea, în fiecare zi, de aici, simt că o iau de la capăt. Chiar şi cu zgomotele e aceeaşi poveste, dar mereu alta. Totul reîncepe dimineaţa. Mă tem să ies din casă prea târziu, încerc să ies cât mai devreme. Dacă nu, dacă se întâmplă să întârzii prea mult prin casă, nu mai ies. Există un timp numai al meu pe care îmi place să cred că dimineaţa mi-l rezervă mie, în mod special. Un timp pe care nu-l pot împărţi cu nimeni. Un timp aşa cum ar trebui să-şi găsească toţi oamenii. O oră în care încă nu s-a trezit nimeni. O noapte în care toţi dorm duşi. O după-amiază în care nu îndrăzneşte nimeni să sune la sonerie.

Am scris mult timp despre singurătate şi acum cred că liniştea e subiectul despre care ar trebui să scriu. E ceea ce vrem să simţim. E ceea ce caut şi eu, odată cu toţi ceilalţi, şi e ceea ce cred că am găsit, dar care nu poate rămâne niciodată complet, niciodată intact. Există însă un miez al liniştii pe care cred că l-am găsit. Aş putea să scriu despre asta.

El
O plecare într-un alt oraş înseamnă o scufundare a ta într-o altă realitate ca într-un lichid amniotic în care înveţi pentru prima dată lucruri despre tine şi despre viaţă. Timpul, pe care îl credeam iniţial de partea noastră, ajunge să ne prindă din urmă. Ne bate pe umăr şi, de data aceasta, nu ne mai zâmbeşte prieteneşte. Realitatea în care ne trezim nu ne mai aparţine sau, dimpotrivă, ne aparţine prea mult. În ambele situaţii însă, ceva trebuie făcut. Şi nu întotdeauna se iau cele mai bune hotărâri. Îmi privesc acum biroul şi cărţile. Mă întreb dacă aş fi fost tot eu dacă nu m-aş fi născut aici. Dacă nu aş fi ales, mai târziu, să rămân. Dacă aş fi plecat acum cincisprezece ani când, să spunem, mi-ar fi fost uşor. Chiar există aşa numitele trenuri pe care le ratăm definitiv sau sunt numai iluzii că nu mai e nimic de făcut în prezent, atunci când începem să ne regretăm trecutul? Nu mă nemulţumeşte prezentul, dar nici nu mă încântă. Există ceva nevăzut care, de la o vreme, a început să roadă din mine. Poate sunt doar cuvintele care nu-şi găsesc locul. Încerc să scriu din nou. Ca să reuşesc să strecor câteva răspunsuri, ca să nu las să se întunece prea tare norul acesta pe care mi-e teamă să-l privesc. E uşor să crezi că nu există furtuni când locuieşti într-un oraş în care e mai tot timpul cald. Însă tunetele sunt acolo, se aud din depărtare, la început slab, apoi din ce în ce mai ameninţător.

Aş vrea să pot spune că cele câteva cercuri de oameni în jurul cărora gravitez îmi sunt de-ajuns. Că mi-am găsit locul, că mă simt apreciat, că îi apreciez, la rândul meu. Că nu ne vedem doar pentru a ne confirma temerile şi, totodată, criticile ascunse. Acestea sunt întâlnirile la care iau cel mai adesea hârtiile cu mine fără să citesc nimic. Îngrozitoare idee, cenaclurile. Dar merg. Fumez şi ascult. Zâmbesc şi stau acolo în colţul meu preferat şi ştiu că se întreabă de ce mă mai duc acolo. Dar nu cu răutate. Pur şi simplu se întreabă. Iar eu stau în colţul meu şi ştiu că nu contribui cu nimic, deşi ar trebui. Dar îmi place aşa. Scriu acasă şi-mi duc foile acolo. Fac act de prezenţă şi, cred, încarc scrisul cu o energie pe care nu ar avea de unde să o ia din altă parte. Mi se pare de multe ori că oraşul nu mai are nimic de oferit în afară de aceste întâlniri periodice.

Am şi perioade în care nu ies şi mă încăpăţânez să-mi încleştez picioarele în jurul scaunului de la birou. Scriu pentru că mi se pare că n-am altceva mai bun de făcut în timpul zilei. Iar noaptea scriu pentru că mi se pare că n-am altceva mai bun de făcut în timpul vieţii. Şi cred că impresia asta o las şi la întâlnirile noastre din ce în ce mai obscure şi din ce în ce mai rare, precum perioadele mele de scris. Am ajuns să-mi dau seama cât a mai scris fiecare de la ultima întâlnire. Li se citeşte pe chip fiindcă astfel de nemulţumiri şi frici nu prea pot fi şterse. De-aici şi concluzia mea că astfel de întâlniri n-ar mai trebui să se ţină. Dar continui să mă duc, convins că şi alţii pot citi pe faţa mea cât am mai scris de la ultima întâlnire.

Acestea sunt lucrurile pe care le facem din inerţie şi pentru care nu suntem întotdeauna pregătiţi. Însă o forţă care ne mişcă odată cu lumea ne plimbă fără să ne mai întrebe unde anume vrem să ajungem sau dacă vrem cu adevărat să fim într-un anumit loc. Nu, abia atunci când ajungem la destinaţie ne este permis răgazul de a gândi, de a privi în jur, de a găsi răspunsuri - dacă suntem norocoşi - sau de a da peste noi întrebări. De cele mai multe ori găsim întrebări la care nu ne gândiserăm niciodată până atunci şi prea puţine răspunsuri. Întrebările acelea nasc alte întrebări până când obosim şi ne mulţumim cu un singur răspuns: asta e viaţa. O pace pe care ne vedem nevoiţi s-o încheiem cu noi înşine pentru a putea să ne bucurăm în continuare de o cafea dimineaţa sau de un răsărit de soare. Asta-i viaţa.

Ea
Am citit mai demult că întreg corpul nostru îşi aminteşte ce-am simţit. Se înregistrează totul, rând cu rând, în memoria corpurilor. Îşi aminteşte emoţii pe care noi le-am uitat. Muşchii reţin durerea pe care mintea noastră a refuzat să şi-o mai aducă aminte. Ajungem astfel să trăim numai pe jumătate, să cărăm cu noi greutăţi invizibile, dar existente. Aş vrea să pot vedea dincolo de lucrurile care mi-au devenit fireşti. Inspir, închid ochii şi-mi doresc să uit tot ceea ce cunosc deja. Cum ai defini frica? Oare există numai o definiţie pentru ea sau sentimentele sunt la fel de diferite precum oamenii? Fiindcă n-am putut să-mi explic multe frici. Unele erau ale mele, dar cele mai multe au fost ale altor oameni pe care i-am cunoscut şi de la care am împrumutat, de fiecare dată dureros, câte o nouă teamă. Le-am adunat pe toate, le-am amestecat în una singură. Şi le port cu mine, în memoria corpului meu, amintindu-mi câte una, rând pe rând.

Şi nu există metode sigure prin care să scapi definitiv de-o frică. O frică înlocuieşte alta. O evadare se face împreună cu o rămăşiţă de teamă care va creşte din ce în ce mai mult într-o nouă formă a fricii. Nu există eliberare completă de frică. Există doar curse ocolitoare între un punct şi un altul, în mijlocul unei călătorii fragmentate. Iar cu frica trebuie să învăţăm să trăim, să o îmblânzim ca pe un pui de năpârcă.

Îmi dau seama din felul în care el mă priveşte că între cine sunt şi cine crede că sunt e o diferenţă enormă. Şi ştiu că nici nu ar putea să-şi dea seama de cum sunt cu adevărat. Nu cred că suntem nişte oglinzi unii pentru ceilalţi. Cred doar că ni se întâlnesc fricile, că uneori se întâmplă să se potrivească şi că am uitat să comunicăm. De cele mai multe ori, nu spun nimic. Nu încerc să-i explic ceea ce îşi imaginează că a ghicit. Iar eu, din gesturile sale amestecate cu un miros proaspăt şi parfumat de tutun, îmi imaginez că am înţeles totul. Încă o întâlnire ratată la editură sau poate doar un cenaclu care te-a nemulţumit. Încă o zi irosită, una în care nu ai scris. Ştiu tot, sau îmi imaginez că ştiu, şi nu spun nimic.

Azi mi-am adus aminte de un film pe care l-am văzut mai demult la un cinematograf care între timp s-a şi închis. Doi oameni se cunoscuseră într-o seară la ieşirea dintr-un bar. El a insistat să o conducă acasă, ea a spus că locuieşte departe. Pe urmă a condus-o pe multe străzi şi s-a jurat că s-a îndrăgostit. A doua zi, de dimineaţă, în casa îmbrăcată în alb, s-a purtat ca un cretin aşa că ea s-a sinucis. E un film pe care l-am văzut singură la cinema, dar mă gândesc că nu numai o dată astfel de întâmplări s-au petrecut şi în realitate, astfel de oameni au decis că vor să-şi abandoneze pentru totdeauna emoţiile doar pentru că altcineva nu a ştiut să micşoreze distanţa dintre cine a promis că este şi cine a ales să fie. Nu-mi amintesc numele filmului. Când mă simt la fel de singură ca acum, mă furişez în timp ce doarme şi plec singură la film.

Pe undeva, cumva, aşa a început şi povestea noastră. Într-o seară în care ne-am îndrăgostit unul de celălalt, dar nu ne-am promis nimic. Hai să vedem ce iese, ne-am spus, fără cuvinte. Şi-am continuat aşa, unul lângă celălalt, fără să ne vorbim. Acum credem că ştim multe despre noi, dar mă tem că nu ne cunoaştem, iar asta e o vină a noastră, dar neasumată. Şi oraşul ăsta ne creşte, e blând cu noi. Mă ruşinez uneori de nemulţumirile noastre, de dragostea pe care o facem fărâme la adăpostul celor mai romantice străzi din Lisabona. Şi dacă aşa ni se pare că găsim material pentru o viaţă mai tumultuoasă, suntem nişte proşti. Am citit prea mult şi trăim nişte poveşti false. Sau am citit ce nu trebuie şi am crezut tot. Mi se pare greşit să credem tot ce ne trece prin cap despre noi. Nu ştiu de ce ne place să trăim cu convingerea că ne-am descifrat, că neapărat avem obligatoriu dreptate în ceea ce ne spunem. Ne-am convins, deşi fals, că suntem făcuţi din greşelile şi defectele noastre pe care ni le analizăm sub lupă. Chiar dacă nu asta suntem, ci un întreg mult mai frumos pe care nu-l vedem. Zărim, în oglindă, doar amintirile noastre de care nu ne putem desprinde. Vedem un corp pe care-l îngreunăm cu viaţa noastră pe care nu ştim s-o trăim. Dar nu asta suntem, nu avem cum să fim doar atât. Memoria corpurilor ne păcăleşte, de fiecare dată, şi nu reuşim să vedem ceea ce suntem. În schimb, ne îmbrăţişăm autoportretul artificial şi plin de durere.

El
Dacă am fi din sticlă, ai vedea cum se rostogolesc în interior cuvintele, cum suprafaţa fină se zgârie, cum rotiţele care ne pun în mişcare se opresc pentru o clipă, blocate de un cuvânt greu, cum uneori se desprind arcuri la intersecţia cu un cuvânt mult prea ascuţit, cum unele cuvinte subţiri, mici şi dureroase reuşesc să se strecoare printre toate mecanismele, să se depună precum sedimentele şi să ne facă rău atunci când ne aşteptăm cel mai puţin.

Iau pauze lungi de la scris şi sper să se întâmple minuni. Nu ştiu cum ar trebui să arate, ce formă ar trebui să aibă sau cum ar putea să-mi schimbe viaţa. Dar le aştept, de parcă asta ar putea să schimbe totul, să rescrie istoria, să-mi amintească de mine. Dacă ea ar afla, dacă ar şti că nimic din ce trăiesc acum nu pare să aibă sens, oare ce-ar crede? Oare ce-ar crede că trebuie să facă? Sigur ar considera că sunt vinovat de ceea ce mă nemulţumeşte, dar ar încerca să pună în aplicare un plan. Invizibil, insesizabil, dar un plan. Unul care m-ar readuce la viaţă fără ca eu să ştiu. Cel mai mult trăiesc în ultima vreme cu senzaţia că azi sunt numai pe jumătate din cine am fost cândva. De fapt, nici nu-mi amintesc. Mă simt obosit, nu vreau să fac o analiză a vieţii mele din ultimii ani. Aş găsi, cu siguranţă, răspunsuri, dacă aş simţi că ea le mai aşteaptă cu adevărat de la mine. Dar avem viziuni diferite, convingeri care nu se pot alătura. Ea crede, de exemplu, în cercuri care trebuie să se închidă la un moment dat, iar asta o face, de cele mai multe ori, să termine obligatoriu o carte înainte de a se încheia anul, să îşi bifeze toate proiectele de pe listă înainte de finalul lunii. Uneori îmi spun că mă aflu şi eu pe una dintre acele liste, sunt un proiect neterminat. Mă aflu în interiorul unui cerc care va trebui, în cele din urmă, să se închidă. Acelaşi pix va trece, cu o linie subţire, peste tot ceea ce sunt şi nu sunt, deopotrivă.

La un moment dat, am pierdut formele şi ideile care mi se potriveau, lucrurile despre care încă reuşeam şi chiar îmi plăcea să scriu. Nu mai pot zilele acestea să găsesc nici măcar ceva care să-mi facă plăcere. Nimic pe care să pot lipi vreo etichetă pentru a înţelege măcar un pic mai bine ce mi se întâmplă. Poate că tot ce contează în cele din urmă e să găsesc şi eu un cerc pe care să-l închid, un proiect pe care să-l bifez, o poveste la care să nu mai simt că am de scris tot timpul şi de rescris. Nimănui nu-i plac poveştile fără sfârşit. Visăm la cele cu final fericit, iar dincolo de finalul acela, dincolo de încheierea care anunţă nemurirea şi fericirea eternă, ne place să ne imaginăm alte zece finaluri, toate la fel de perfect închegate. Nu acceptăm în vieţile noastre şi alte posibilităţi, chiar dacă adesea nu facem nimic pentru finalurile noastre nemuritoare şi etern fericite. Iată-mă. N-aş putea fi un exemplu mai bun. Sunt luni în care mă întreb ce are pe listă. A devenit un obicei al meu să organizez, mental, ceea ce ar putea avea de îndeplinit luna aceasta. Apoi îmi imaginez că între noi nu s-a schimbat nimic. Mintea mea priveşte, cu ochii mijiţi, amăgindu-se că dragostea dintre noi se vede la fel. Sigur că, dacă i-ar deschide larg, această iluzie s-ar risipi imediat şi aş rămâne cu tăcerea, singura pe care nici cel mai bun scriitor n-ar reuşi să o transforme în altceva.

Nu vreau ca distanţele dintre noi să se mărească şi nici nu vreau să fiu eu cel care va trasa cercul până când acesta se va închide complet. Dar mă tem că sunt. Mă tem că fiecare pas pe care îl fac e în direcţia greşită şi e cea care va duce spre un final nu neapărat fericit. Nu ştiu sigur, dar continui să merg în direcţia liniilor pe care ea le trasează, hotărât, fără ştersături, din ce în ce mai aproape de mine.