Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ridică-te negură!


Radu Părpăuţă

23.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Voiam să plec, să fiu "cineva", să fiu respectată, să vin în sat doar în vacanţe, aşa cum veneau prietenele mele de vacanţă (ah, cît le mai invidiam!). Cînd plecau pe la sfîrşitul verii, îmi lăsau un gol imens în suflet. Îmi trebuia ceva timp ca să-mi revin. Apoi îmi intram în ritmul de toate zilele: cu singurătatea, cu visurile şi cu cărţile...

Ah, cărţile! Mă retrăgeam undeva, la umbră ori într-un colţ, şi-mi făceam temele. Le făceam repede, învăţam la fel de repede şi în rest citeam. Îi ziceam mamei că am de învăţat pentru examen sau pur şi simplu de învăţat. De cele mai multe ori minţeam, o purtam pe mama cum voiam. Mama, sărmana, în simplitatea ei, mă credea.

Sub manualele de şcoală ascundeam mai totdeauna un roman. Citeam de toate, fără să aleg, mult mai tîrziu am devenit exigentă cu lecturile. La început citeam basme din nişte cărţulii cît palma din colecţia "Traista cu poveşti" (poveşti lapone scrise de Selma Lagerlöf - acestea m-au făcut să visez cel mai mult, le ţin minte şi astăzi, Ioanea Mamei de Slavici, Vaca din lună - poveşti indiene, Fata cea isteaţă, Legenda rîndunicii etc., etc., etc.) şi din nişte cărţi frumos colorate, cu desene "clasice", în maniera rusească. Erau şi poveşti cu "eroi" - copii sovietici: Zoia Kosmodemianskaia, Pavlik Morozov, cel care şi-a denunţat la comsomol părinţii şi bunicii că deţin grîu, pe care nu-l dau la cote. Din fericire eram în "iepoca Ceauşescu", nu se mai întîmplau astfel de lucruri.

Citeam şi citeam. Puneam atîta pasiune în cele citite, încît, atunci cînd terminam, sufeream pentru eroii şi mai ales pentru eroinele din carte. Sufeream pentru Robin Hood şi pentru iubita lui din copilărie, Lady Marian, pentru că atîtea oprelişti stăteau în calea iubirii lor. Mă transpuneam în locul prinţeselor nefericite şi uram pe soţii-cavaleri neguroşi, care le închideau în castele întunecate. Feval, Zévaco, Sue, Ponson du Terrail, Ionel Teodoreanu, Dumas erau cîţiva din autorii pe care-i înghiţeam pe nemestecate. Citeam cu răsuflarea tăiată de emoţie despre amorurile fastuoase ale conteselor din Vicontele de Bragelonne, din Cavalerul Reginei sau din Pajul Ducelui de Savoia. Curenţii nesuferiţi ai istoriei erau nişte biete brize depărtate faţă de vîntoasele teribile stîrnite de aventurile Contelui de Monte Cristo, iar războiul numit apoi mondial era ca o furtună într-un pahar cu apă comparativ cu tumultul sufletesc al Vicontesei de Germena.

Durerile sufleteşti ale sărmanelor contese erau şi durerile mele. De cele mai multe ori, cînd terminam de citit cîte-o carte, lăcrimam ca şi cum mi-ar fi murit cineva. Apoi iarăşi mă cufundam în furia lecturii. Realitatea, în care trăiam cu mai mare plăcere decît în realitatea... "reală", era aceea din cărţi. Acolo era aventura, necunoscutul, erau şirurile de băştinaşi, care cărau bagajele lui Livingstone în căutarea conaţionalului său, arborii şi animalele ciudate ale polinezienilor, exploratorii bărboşi, înfigînd steaguri agitate de furtuni în locuri inaccesibile, supunînd triburi îndobitocite de "aborigeni" (ah! ce-mi plăcea acest cuvînt). Luam în serios absolut tot ce se spunea în cărţi. Nu făceam deosebirea dintre realitate şi legendă, între "tărîmul" acesta şi celălalt, între imaginaţie şi istorie. Imaginam alături de povestea din carte, refaceam, recompuneam, ghiceam după cît mă ducea capul. Mă urcam cu Inge şi alţi haiduci bulgari ai lui Iordan Iovkov în munţii Stara Planina şi luptam alături de bărbaţi pîna la ultima picatură de sînge cu cîrjalii turci. Mă plimbam cu Doamna cu căţelul, nu întelegeam mai nimic din aventura ei, dar o tristeţe indescriptibilă mi se strecura în suflet. La fel ca şi în cazul povestirii Zvăpăiata...
- Ce faci? Înveţi? mă trezea din citit mama. Încă n-ai terminat? Trebuie să mergem la sapă.

Era vacanţă sau nu, trebuia să merg cu mama la cîmp. Rareori o ajutam propriu-zis, mai întotdeauna mă lua ca să nu fie singură. De obicei mă aşezam undeva la umbră şi îmi făceam temele pentru şcoală. În timpul vacanţelor sufeream cel mai mult din cauza acestui mers la cîmp cu mama. Mi se părea atît de nedrept ca prietenele mele de la oraş să stea acasă, să facă ce voiau, iar eu să merg la lucru la cîmp. Astăzi cu ruşine spun, dar îmi blestemam zilele că eram doar fiică de ţărani. Îmi ziceam: "N-am să mă mărit NICIODATĂ cu vreun băiat din sat, n-am să merg NICIODATĂ la sapă, n-am să rămîn aici. Am să fiu doamnă, fiindcă doamnele nu merg la sapă şi la vite. Am să învăţ, am să lucrez la oraş..."

Existau şi momente cînd mă mustra conştiinţa că o păcălesc pe biata mamă. Închideam cartea din care, chipurile, învăţam şi îi spuneam mamei că am terminat:
- Hai să te ajut, mamă, că am terminat.

Cît se mai bucura!
- Mulţumesc, Jeni! Lasă, mai am puţin.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer