Inimi sensibile (I)

Victor a internat-o pe Mihaela, o femeie de vreo cincizeci de ani (însă arăta de patruzeci), la o clinică particulară. La cîteva zile după asta, Mihaela i-a spus soţului că nu mai vrea să stea acolo. S-a plîns de mîncarea proastă, dar Victor i-a reproşat blînd că nici acasă nu mînca nimica, aşa că... Într-adevăr, Mihaela nu mînca mai nimic nici înainte, ajunsese la cincizeci de kilograme, asta la o înălţime de 1,78 şi la o constituţie robustă, cum avea înainte. Era agasată şi de personalul clinicii. Spunea că o tratau cu indiferenţă, ba chiar cu dispreţ, deşi ea le dădea "dreptul" zi de zi ("apropo - îi spuse soţului - să-mi mai laşi nişte bani, că le-am dat şi răsdat la surorile astea, iar ele mă tratează tot cu curul"). Victor a rugat-o să mai rabde, nu poate să o externeze acuma, nu vede că de-abia mai poate să meargă? Cum s-o ducă aşa acasă?

Mihaelei i s-au făcut tot felul de analize ca să iasă la iveală ce are, dar medicii nu reuşeau să-i depisteze boala, ca să o poată trata. Victor era director apreciat într-un trust de construcţii, familia lor avea o situaţie materială şi socială de invidiat. Aşa că şi-a pus în mişcare toate cunoştinţele şi relaţiile ca să-şi salveze soţia. Întîmplător sau nu, aveau mai mulţi prieteni de familie medici, directori de spitale, ba chiar unul cu o funcţie înaltă în Ministerul sănătăţii. Mai înainte Mihaela fusese spitalizată şi prin alte spitale renumite, dar degeaba. În urma analizelor s-a stabilit că nu avea cancer sau altă boală fatală, ficatul nu era bolnav, nu avea probleme majore cu inima, în general, nu avea nimic care să trezească îngrijorarea. Aparent era sănătoasă, dar slăbea văzînd cu ochii, cum se zice. Însă vertijurile severe, care o panicau, şi scăderea în greutate puteau să aibă la origine multe cauze. În afară de acestea sau tocmai de acestea, se afla la pămînt cu psihicul - era descurajată, abulică, închisă în sine (aşa a fost întotdeauna, cum a confirmat şi fiica ei, remarca soţul, dar acum era de-a dreptul opacă) şi refuza să comunice nu numai cu doctorii, ci şi cu cei apropiaţi, care se presupune că sînt şi cei dragi, nu-i aşa? "Dar acum - se confesa Victor medicilor - zău că nu ştiu ce să mai cred, parcă mă urăşte."

Directorul clinicii, o somitate medicală autohtonă, a examinat cu atenţie toate analizele şi observaţiile medicilor, a ascultat ce spuneau aceştia despre hachiţele pacientei. Apoi a mers în rezerva bolnavei şi, după un cosult amănunţit şi multe întrebări obositoare, i-a spus:
- Doamna Mihaela, nu ştim încă ce boală ai. M-am consultat şi cu alţi specialişti, dar nimeni nu poate pune un diagnostic precis. Pipăim deocamdată, dar fiţi fără grijă - o să aflăm despre ce-i vorba. Însă vreau să vă spun altceva (doctorul răsuflă din greu), ceva foarte important şi fă, te rog, un efort să mă urmăreşti, fiindcă apatia asta şi lipsa de voinţă, pe care le demonstrezi, mă enervează pur şi simplu. Ştiu că poţi să mă urmăreşti, dar nu vrei s-o faci. Iartă-mă, un medic nu ar trebui să vorbească aşa cu pacientul lui, dar... Uite ce vreau să-ţi spun şi să-ţi intre bine în cap: Dacă tu (şi medicul a accentuat pe "tu") nu faci nici un efort să ieşi din situaţia asta, străduinţele noastre sînt inutile. Dacă tu nu doreşti să te faci bine, sfîrşitul este inevitabil. Ai înţeles?

Pe figura ei se vedea că a înţeles. Însă nu a reacţionat în nici un chip. Totuşi, într-un fel să zicem că a reacţionat: şi-a desprins ochii pierduţi de pe faţa doctorului, a căutat telecomanda şi a deschis televizorul. Directorului clinicii i se raportase că pacienta se uită la televizor toată ziua, fără să aleagă vreo emisiune anume; butonează aiurea, se opreşte fie şi la cea mai tîmpită emisiune şi apoi se uită în neştire, cu ochii goi.

Directorul a ieşit trîntind uşa, dar nu s-a lăsat. În definitiv, era în joc prestigiul şi ambiţia lui. După ce şi-a calmat nervii, a telefonat soţului - vrea să discute cu el. Soţul a venit a doua zi şi, după ce doctorul a făcut tot felul de consideraţii despre boala pacientei, i-a spus:
- Dom' Victor, ne cunoaştem de ani de zile, am fost de atîtea ori în casa dumitale, aşa că, sînt sigur, mă adresez unui om pe care mă pot baza. Nu vorbesc cu un nea Gheorghe oarecare, ca să...
- Hai, Puiule, te rog! Treci peste chestiile astea. Nu mai lungi borşul de pomană. Spune despre ce-i vorba, nu mă fierbe atîta.
- Victore, uite ce-i! trecu doctorul la un ton mai familiar. Soţia ta nu mai vrea să trăiască. Din ce cauze - nu ştiu. Eu zic aşa: Mergi la ea, ia-o eventual şi pe Nadia şi pe cine mai crezi că poate s-o influenţeze, şi încercaţi s-o convingeţi că trebuie să trăiască - pentru tine, pentru fiică-ta, pentru nepoţi. Altă soluţie eu nu văd. Trebuie să-ţi spun că muniţia mea de soluţii medicale, ca să zic aşa, e pe sfîrşite; dacă nu cumva am şi tras ultimul cartuş. Cred că nu mai avem ce face. Mergeţi şi convingeţi-o că trebuie să trăiască măcar pentru cei dragi. Demonstraţi-i cum vă pricepeţi mai bine, dar din toată inima, că viaţa-i frumoasă, mă rog, cît o fi ea de frumoasă, cu frumuseţile şi urîţeniile ei, da' merită trăită, dracului, aşa cum e! Faceţi asta! Şi încă repede, pînă ce situaţia nu devine ireversibilă.

Victor era un om de acţiune. N-a stat pe gînduri, a evaluat repede ce trebuia făcut. În meseria lui şi la funcţia lui de conducere a trebuit de multe ori să vorbească cu subordonaţii, să-i convingă într-o chestiune sau alta. Dacă nu ştii să te faci înţeles, nu rezişti în nici un domeniu, dar mai ales cînd ai de a face cu şantierele şi cu şantieriştii. Era convins de asta. Iar el ştia să convingă, să domine, să subjuge cu forţa argumentelor sale, ba şi să se impună prin puţină teamă indusă subordonaţilor şi chiar colegilor. La drept vorbind, şi pe Mihaela a subjugat-o într-o anume măsură cu dragostea lui. Aşa şi trebuia, îşi zicea, doar îi oferă tot ce-şi doreşte. Cu firea ei slabă şi oscilantă, cum s-ar fi descurcat în viaţă fără el?

I-a telefonat urgent Nadiei. Nu-şi mai văzuse fiica de multişor. Avea necazuri, iar el urma un principiu: părinţii să nu se amestece în treburile copiilor. Gata, erau mari de-acuma! Ştia multe lucruri despre divorţul ei (avea oameni care-l informau discret), cunoştea şi că se încurcase deja cu altul, ştia despre certurile cu Alex, ex-ginerele lui, despre acţiunea încurcată de partaj - însă nu se băga! Ca să fie fericit, un părinte trebuie să nu ştie nimic despre rufele murdare ale copiilor sau să se prefacă - acesta era principiul lui. Cam cinic, dar... c'est la vie, toujour parşivă. Avea încredere în fiică-sa, doar semăna cu el. O ştia tare, încăpăţînată, va ieşi ea la liman.

Însă acum trebuia neapărat să apeleze la ea. A pus-o pe scurt în temă cu boala maică-sii. Nadia fusese o dată la ea, trecuseră aproape două luni de atunci, şi avusese impresia că nu era nimic grav. De ce nu i-a spus mai devreme că situaţia e nasoală? Ar mai fi venit, dacă era cazul, cu toate problemele pe care le are la serviciu şi acasă (Nadia nu ştia în ce măsură taică-său cunoaşte situaţia ei familială, mai degrabă credea că ştie tot; cu toate acestea, prefera să facă referiri vagi la ea - chiar şi la treizeci de ani taică-său o intimida, nu găsea acea stare ca să "discute" cu el, adică să se confeseze, să se destăinuie).

Asta este! i-a zis el la telefon. E grav! Nu mai este timp acum de reproşuri că de ce nu a chemat-o. Acum trebuie să o convingă pe maică-sa să revină la sentimente mai bune. Amîndoi. Aşa i-au recomandat doctorii. Mihaela trebuie să vadă, să simtă că ei ţin la ea, că o iubesc, na!
- Ştii că mie nu-mi place - a adăugat Victor - să tot trăncănesc despre iubire, despre tandreţe şi chestii de astea.
- Ştiu, tată, a replicat Nadia cu o vagă nuanţă de condescendenţă. Dar el nu şi-a dat seama. A continuat:
- Nu-mi place sporovăiala de telenovele. Cu cît spui cuiva mai rar că-l iubeşti, cu atît mai bine. Ăsta-i principiul meu! (Mda, "principiile" tale, îl ironiză în gînd Nadia). Dar acum trebuie să mergem la ea şi să-i vorbim de iubire, înţelegi?
- Înţeleg, tată, zise Nadia.
- Ştii bine, că, dacă nu-i vorbesc de dragoste, nu înseamnă că n-o iubesc. Dar ea e aşa, mai romanţioasă, degeaba i-am spus să lase lecturile fără nici un folos şi să se apuce de ceva concret. Ah, lecturile, cît mă enervează lecturile! Nu fac decît să-i umple capul de vînt. Sau să citească cît pofteşte, dacă vrea numaidecît, dar să se apuce de ceva concret, cum am spus, atunci n-o să-i mai ardă de amoruri, tragedii şi poveşti romanţioase. Poftim, are o cădere psihică din cauza asta. Înţelegi? Doctorii aşa zic.

Doctorii nu-i ziseseră aşa, erau mult mai evazivi. Minţea, inventase el aproape fără să-şi dea seama acest diagnostic sigur, ferm, pe care să-l poată contracara cu măsuri concrete.
- Înţeleg, zise Nadia. Păi, las totul şi vin mîine dimineaţă cu primul tren.
- Bine. Auzi? S-o iei şi p-aia mică. Dacă o vede bunică-sa poate se mai moaie. Crenguţa e febleţea ei.
- Frăguţa.
- Frăguţa, scuze.
- Bine.
- Şi încă ceva, eram să uit. Cumpără-i nişte cărţi să aibă de citit.
- Dar nu spuneai că...
- Spuneam, dar în condiţiile date... La urma urmei, dacă asta o distrează... Femeilor ca ea, care citesc romane şi poezele, le place s-o facă pe-a interesantele. Atunci să-i dăm apă la moară pentru moment.

*
Nadia a luat-o şi pe Frăguţa, o fetiţă de cinci ani, care n-ar fi vrut să meargă, dar nu se încumeta să-i spună mamei. Cînd au fost data trecută la bunică-sa la spital, fetiţa a tras o sperietură. Bunică-sa a pupat-o şi atunci i-a simţit buzele reci şi veştede. Se temea de acele buze reci şi grozav de veştede.

Urcînd cu liftul spre rezerva Mihaelei, Victor zise:
- Ideal ar fi fost ca şi Cristi să dea un semn, un telefon ceva. I-aş fi spus în ce stare este maică-sa. Dar el - nimic. E încăpăţînat ca şi ea!

Cristi, fratele Nadiei, se certase rău cu taică-său şi plecase în Statele Unite. Lucra acolo în domeniul computerelor, aflaseră, dar de la alţii. De ceva vreme nu mai ţinea legătura cu ei, nu mai ştiau ce se alesese de el.
- N-a mai dat nici un telefon, întrebă Nadia.
- Nimic. De două luni. Ţie nu ţi-a dat cumva?
- Nu.

Păşeau în tăcere pe culoarele lungi ale clinicii. Se concentrau la ce aveau de spus bolnavei. Nadia o trăgea de mînă pe fetiţă care mergea ca împiedicată.
- Hai, mototoalo, hai!

Vizita a fost însă scurtă şi dezamăgitoare pentru cei doi. A şi început prost. Imediat cum a intrat şi a salutat, Victor a dat să o sărute pe Mihaela. Însă aceasta, stînd în pat, cu electrozii holterului plasaţi pe sub pijama, l-a respins cu o privire care nu prevestea nimic bun:
- De cînd mă pupi tu în public? Toată viaţa ai spus în familie: "Ce dracu vă tot pupaţi atîta!" Nici pe copii nu i-ai pupat cînd erau mici. Spuneai că, vezi Doamne, copiilor nu le plac pupăturile.

Mihaela nu mai avea glasul vioi şi vesel de dinainte. Rostogolea vorbele cu greutate, parcă ar fi urnit nişte bolovani din loc, însă tonul, în pofida glasului slab, era rece şi ameninţător. Şi îl privea sfidător în ochi. Nadia era confuză, nu ştia ce să zică. Numai Frăguţa, nesesizînd probabil tensiunea adulţilor, se uita cu ochi luminoşi la bunică-sa: Bine că bunica n-are chef de pupat.
- Haide, dragă, să lăsăm chestiile astea minore. Capriciile astea romanţioase nu duc la nimic bun. Sensibilităţile astea îţi accentuează durerea. Trebuie să fii calmă.
- De cînd, mă rog, durerile nu mai ţin seama de sensibilitate? Ai? Află că există şi inimi sensibile pe lume, dacă n-ai aflat pînă acum. După cum există şi inimi de piatră.
- Dragă, fii calmă!
- Dar sînt calmă. Îţi pare că nu sînt calmă? Ai tu inima aşa de sensibilă ca să vezi că nu sînt calmă?
- Inima, inima şi iar inima! zise agasat Victor.
- Da, inima. Ştiinţa a descoperit atîtea drăcii, dar nici un om de ştiinţă nu s-a gîndit să întocmească o listă cu genurile, ordinele şi familiile inimilor, aşa cum s-a făcut cu animalele. A grupat batracienii colo, saurienii dincolo şi aşa mai departe. Dar există şi inimi-sauriene, pe urmă inimi-passeridae sau inimi-peşti. Beţiva de maică-mea, de pildă, ar fi trecută la scrumbie afumată marinată în poşircă.
- He-he-he! Marinată în poşircă! Hai că ai nimerit-o, începu să rîdă Victor, neştiind ce-l aşteaptă.
- Iar tu, Victore, cred că ai o inimă-felină: prădătoare, rapace şi tiranică.

Victor se opri descumpănit, ca un taur lovit crunt drept în frunte.
- Nu poate vorbi omul nimic cu tine! Aşa păţeam şi cu scîrba de maică-ta. Nu puteam să schimb o vorbă creştinească cu ea. Trebuia să-mi dau seama de cînd m-am însurat că eşti fiica lui mă-ta.
- Victoraş, şuieră viperin Mihaela, tu nu te-ai însurat cu mine. Tu m-ai luat, cum ţăranul îşi ia muiere. Din mîndrie m-ai luat, din înfumurare şi exhibiţionism. Îţi trebuia o intelectuală, ca să arăţi că tu, marele Victor Ploscaru, din noroaiele de la Găneşti a ajuns mare sculă pe basculă la oraş. Aveai nevoie de un trofeu, de o halcă de carne, ca să...
- Gata, destul! Iar începi cu vorbele tale din romane. Crezi că mă insulţi? Pe mine? Pe mine, mă? Nu s-a născut omul care să mă poată insulta pe mine. Nici tu, să-ţi intre bine în cap asta. Eu m-am făcut singur, numai eu pot să mă insult pe mine.
- Mi-e milă de tine, Victore, zău aşa! Mi-e milă, mă! Nadia, ajută-mă să mă ridic, vreau să merg la baie. Cu greu fata îşi reveni din uimire şi o sprijini să se ridice. Nu mai auzise niciodată o discuţie atît de violentă între părinţii ei. Stînd pe pat, Victor se apucă cu mîinile de cap:
- Eşti nebună complet. Mie mi-e milă de tine, auzi? Mie!

Ajutată de Nadia şi ţinînd holterul în mînă, Mihaela se îndrepta spre baie. La replica lui întoarse privirile:
- Da, sînt nebună. Tu m-ai înnebunit, mă. Ştiu eu mila ta. E o milă interesată, care vrea să mă distrugă, să mă facă şi mai slabă. Ei, bine, nu am să-ţi suport mila asta ucigătoare. Mai degrabă îmi arătai ura, ştiu că o ţii ascunsă. Ura ta m-ar întări, mi-ar da viaţă şi mi-ar inspira poate răzbunare. Hai, lasă-mă!

O împinse pe Nadia la o parte şi deschise şovăitor, cu mîna tremurîndă, uşa de la baie.
- Tu eşti nebună de legat, femeie. Noi am venit să...
- Hai, căraţi-vă şi lăsaţi-mă în pace!

Glasul Mihaelei era de om obosit, însă tonul ei era definitiv, nu suporta replică.