Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Inimi sensibile (II)


Radu Părpăuţă

06.08.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
2

Treceau zilele şi boala Mihaelei nu cunoştea nici o ameliorare; iar diagnosticul rămînea la nivel de prognostic. Într-o stare de lîncezeală adîncă, Mihaela citea, dar mai ales se uita la televizor ca un robot decuplat. Cu cît emisiunea era mai proastă (ceea ce, în treacăt fie spus, nu este deloc greu pentru televiziuni), cu atît mai bine. Mai veneau în vizită diverse prietene, foste colege de liceu sau de facultate. Nu ştia că pe aceste foste colege le ruga stăruitor Victor să vină la ea. Aşa îi recomandaseră medicii că ar fi bine pentru sănătatea Mihaelei: să se întîlnească cu "fostele colege", să socializeze, cum se spunea în noul limbaj de lemn. Le primea destul de binevoitor, dar nu le încuraja să revină. Excepţie făcea Cici, o scenografă de la teatru. Cu ea sporovăia despre teatru ca o vrăbiuţă (e un fel de a spune "vrăbiuţă"; rostea cuvintele greu în continuare, abia urnindu-le ca pe nişte pietre de moară). Vechea ei fascinaţia ei pentru lumea teatrului nu şi-o pierduse nici acum.

Venea şi Victor. Rar. Vorbea îndelung cu doctorii, care nu-i aduceau veşti prea bune. Bolnava zăcea numai în pat, dar nu dormea mai deloc, aproape nu mînca. Sperau să nu-i producă un inconvenient, dar nu se spăla măcar. Era constipată, cu dureri mari de cap şi, în general, fără chef de viaţă. Apoi Victor trecea prin rezerva ei. Schimbau două-trei vorbe, apoi el primea telefon - trebuia să rezolve la serviciu nu ştiu ce chestiune importantă; sau îi spunea că trebuie să meargă urgent la o şedinţă - tot importantă, desigur. Se interesa de ce mai avea nevoie şi pleca. Trimitea cîte un om de la trust, de obicei şoferul, să-i aducă cele necesare.

În ultima vreme, se ocupa de ea un medic nou-venit la clinică, care s-a recomandat "doctorul Carp". Aşa-i zicea toată lumea, nici nu-i ştiau numele mic. Discret şi simpatic, doctorul Carp tăcea şi o asculta. Dar era şi un partener bun de discuţie, astfel că s-a legat o oarecare prietenie între ei. Vorbeau despre cărţile citite, dar nu prea mult. Doctorul citea numai cărţi de istorie, în special despre ultimele războaie mondiale.

La filme însă se potriveau mai bine. Deşi doctorul era mai tînăr ca ea cu vreo zece ani, îi plăceau filmele despre mişcare hippie. Cînd îi povestea despre On the Road sau despre Easy Ryder mai ales, citeai în ochii Mihaelei ceva fascinant, un fel de prevestire tragică. Doctorul Carp i-a spus asta:
- Ai în ochi o ceaţă fascinantă şi prevestitoare cînd povesteşti.

Cu adevărat, stîrnea nelinişti în el cu privirea de tragediană. Iar Mihaela părea că este conştientă de aceasta, de puterea ei, de siguranţa acelei puteri. Doctorul auzise de la nişte asistente, căci spitalele sînt locuri ideale pentru transmisiuni "radio-şanţ", că Mihaelei îi plăcea să-i provoace pe unii bărbaţi cu frumuseţea ei. Avea cîteva victime la activ, cărora li s-au aprins călcîiele după ea. Însă pare-se că nu şi-a înşelat bărbatul niciodată, numai se juca cu ei. Se desfăta purtîndu-i pe degete, îi înfierbînta puţin, după care îi abandona ca pe nişte jucării stricate de care nu mai avea nevoie.

Şi Mihaela istorisea cu ochi duşi despre cei trei din Easy Ryder, Peter Fonda, Jack Nicholson şi Dennis Hopper, care străbăteau America cu motocicletele lor prăfuite, în fîşîitul lin de cauciucuri. Fîşîitul acela molcom îţi ajungea în suflet încet-încetişor, ca un drog care îţi pătrunde în vene.
- Ştiai că actorii erau chiar drogaţi în timpul filmărilor ca să fie mai autentici? îl întreba pe doctor. Şi Mihaela continua să povestească fără să aştepte răspunsul, însă adormea în timp ce se afla cu povestea filmului la jumătate. Adormea din cauza medicamentelor pe care le lua. Se trezea cu povestea filmului în cap, dar nu erau decît imagini disparate, ceţoase, stranii. Îşi simţea capul greu şi bîiguia despre motociclete prăfuite, despre fete cu minijupe, despre ochelarii negri ai motocicliştilor, despre rictusul diabolic din colţul buzelor lui Nicholson. Şi vedea totul pe fundalul drumurilor acelea lungi, cu nori lungi şi joşi, prin deşerturi nesfîrşite, la răsărit sau la apus de soare.
- Mihaela, tu eşti nebună, zău! îi spunea cu zîmbetul pe buze doctorul Carp.
- Păi, eu îs nebună de mult!
- E-te, na! De unde şi pînă unde?
- Daa, sînt nebună. Din liceu, cînd m-am îndrăgostit de Petrică. Era mai mare ca mine, student în anul întîi. Ah, cît îl iubeam! I-am propus să fugim în lume. De fapt, mă gîndeam să scap de mama, să scap de toate, de şcoală, de profa de chimie. La asta mă gîndeam. Iar Petrică, şmecher, mi-a spus că nu are nimic împotrivă, ba chiar e fascinat de chestia asta cu fugitul. Numai că, dacă fugim, unde o să ne ducem şi ce-o să facem? Iar eu am zis că la dracu, ce-i pasă? Vedem noi după aia. Nie-nie-nie, drăguţo, ce-o să facem după aia? La el acasă nu ne-ar fi primit în nici un caz, iar la scorpia aia de maică-mea nici nu ne puteam gîndi. Plus că e beţivă. Aşa că... Iar eu l-am privit sfidător în ochi: "Ţi-e frică? Spune drept!" "Nu mi-e frică, dar ce putem face? Să rămînem pe drumuri?".
- Şi n-aţi mai fugit.
- N-am mai fugit. Dar i-am spus ferm: "Atunci hai să ne sinucidem!"
- Mda, dragostea adevărată nu raţionează.
- Ţi-am spus că sînt nebună. Petrică mi-a zis atunci că-s nebună. Dar mi-a mai zis ceva, că tipu' nu era prost: cică sînt nebună, dar nu de dragostea după el. Eram nebună de silă, de scîrba de viaţă pe care-o duceam acasă.
- Şi chiar te-ai gîndit să te sinucizi?
- Păi, îmi treceau gînduri prin cap. Cred că dacă el ar fi fost îndrăgostit cu adevărat de mine, aş fi fost în stare. Dar el nu mă iubea. Voia să se afişeze cu mine, că eram frumoasă. E drept, a plîns cînd l-am părăsit după asta. Dar nu era îndrăgostit de mine, am simţit clar asta. Era îndrăgostit de frumuseţea mea.
- Complicată eşti.
- Aşa a fost să fie! Aşa s-a întîmplat Dumnezeu cu mine, cum mi-a zis un poet. Parcă port pe altcineva în mine, care nu stă cuminte: mă chinuie, mă tiranizează. Ah, dacă mi-ai cunoaşte viaţa!
- Mihaela! Nu te credeam capabilă de o propoziţie atît de răsuflată.
- Ai dreptate, e cam răsuflată. Sînt conştientă că toţi, nu numai eu, avem pretenţia că suferim mai mulţi decît ceilalţi oameni.

*
Pe măsură ce prietenia precaută dintre doctorul Carp şi Mihaela prindea aripi, prindea puteri şi Mihaela - nu mai era aşa toropită, nu mai avea ameţeli, creştea în greutate. Era şi mai senină acuma, iar directorul clinicii, consultînd-o din nou, vorbea de o posibilă externare într-o săptămînă sau două. Poate că şi doctorul Carp căpăta porţia lui de seninătate în urma convorbirilor purtate cu Mihaela. Simpatia ei îi alina ceva din necazurile casnice. Mihaela aflase de la asistentele atotştiutoare că doctorul era căsătorit, dar trăia despărţit de soţie, însă în aceeaşi casă, motiv de conflicte între soţi. Însă doctorul nu pomenea niciodată de problemele lui. Să fi simţit totuşi o anume descătuşare în relaţia cu Mihaela? În definitiv, erau azvîrliţi amîndoi în dinţii ascuţiţi ai maşinăriei conjugale.

Mihaela revenea şi iar revenea la conturul dur al profilului lui Victor, profil ascuţit ca un topor:
- Ai să rîzi, dar îmi vorbeşte şi în somn.
- Victor? Nu, n-o să rîd.

Şi doctorul Carp aştepta cu răbdare ca Mihaela să dea drumul povestirii. Ştia că, dacă o forţa, se închidea în sine.
- Ţi-am povestit cum a vrut să mă pupe cînd a venit în vizită aici şi ce i-am spus. Pe tot parcursul căsătoriei noastre, rareori s-a întîmplat să mă sărute. Nici pe copii nu-i săruta cînd erau mici, cică să nu-i învăţăm alintaţi. Cu toate astea, mi-a declarat mereu că mă iubeşte. Da, asta da! Eu te iubesc, eu îţi asigur un viitor, bla-bla-bla. L-ai auzit cum zice "eu"? Aşa îl visez - cum vine la mine şi începe: EU ştiu ce fac! EU cu mîinile mele! EU am ajuns! EU m-am făcut singur. Păşteam oile lui taică-meu şi acum, uite, sînt mare director.
- Vine de la ţară? Vreau să zic - de la coarnele plugului?
- E de la ţară, dar mai mult o face pe-a ţăranul, îşi asumă un fel de grosolănie peizană. O face intenţionat, dar nu este el chiar grosier în comportament. Ţărănia lui stă în gîndire. Eu sînt muierea lui, averea lui, aşa ca o mobilă costisitoare şi luxoasă, pe care o arată lumii cu mîndrie: sînt dormeza pentru refacerea şi relaxarea domnului director, dormeza suplă pentru cazul în care domnul director este dispus la un moment dat să mă...

Mihaela citi dezaprobarea în ochii doctorului şi nu mai pronunţă cuvîntul ce nu se pronunţă îndeobşte; era cît pe ce să-i izbucnească spumegînd pe buze.
- M-a luat cum îşi ia ţăranul muiere şi m-a ţinut ca o prizonieră într-o celulă aurită.
- Ei, nu poţi spune că te-a ţinut încătuşată. Ai făcut ce-ai vrut, ai lucrat unde ai vrut, la o editură, ai avut prietenele tale, prietenii... Doar tu mi-ai spus.
- Da, am fost liberă să fac ce vreau, să cumpăr ce vreau, să primesc şi să fac vizite la prietene şi prieteni chiar. Victor m-a asigurat întotdeauna că nu este gelos, că nu poate fi gelos pe mine. Nevasta lui nu putea să-l înşele. Alte neveste îşi puteau înşela bărbaţii, a LUI nu! Înţelegi?
- Aha, înţeleg.
- Am avut întotdeauna sentimentul că eram consoarta favorită. Daaa, eram un fel de sultan-validé, sultana-mamă, şefa de neînlocuit. Mai erau şi altele, dar acelea nu aveau nici un statut, erau simple boarfe, cotoarbe.
- Au fost şi altele? întrebă uimit doctorul.
- Da. Au fost cîteva. Mi-a şi spus. Dar s-a jurat că sînt pasagere, numai pe mine mă iubeşte cu adevărat. Şi, ce-i drept, le-a dat papucii în scurtă vreme. Zicea că numai cozonac strică la stomac. Eu sînt cozonacul, înţelegi?
- Vasăzică îi plac şi turtele.

Mihaela izbucni în rîs:
- Da, turtele coapte pe plită, pline de funingine. Că l-am spionat, ce să fac? Şi el mă spiona discret, dar nu a recunoscut niciodată.
- Nu ţi s-a părut? Parcă spuneai că avea încredere în tine.
- Tot ce se poate. Doar ţi-am zis că-s nebună. Şi Victor m-a făcut nebună, cică-s bună de casa de nebuni. Iar cînd ne-am certat odată, mi-a zis că se gîndeşte serios la chestia asta - să mă ducă acolo. Însă, în general, nu "mă teme", cum se zice la mahala. Spune că-l doare în cot de flirturile mele şi că este sigur că nu-i voi greşi niciodată. "Eşti aşa de sigur?" l-am întrebat. "Sigur, mi-a răspuns, tu nu-mi poţi greşi. Nevasta mea nu-mi poate greşi. Să-mi greşeşti tu mie? Mie?"

*
Lucrurile evoluau, ba încă şi repede. În afară că era simpatic şi cultivat, doctorul Carp nu era nici prost (există o grămadă de proşti cultivaţi, fără îndoială), nu era prost, zic, şi, prin urmare, îşi dădea seama că Mihaela era o femeie puternică, mult mai puternică decît realiza chiar ea. Iar femeile puternice asemeni ei, se gîndea doctorul, nu ţin la bărbaţii care-şi etalează slăbiciunile; iar el, în adîncul lui cel mai adînc, voia ca ea să ţină cît de puţin la el, să aibă faţă de el o afecţiune mică măcar, o boare de afecţiune, un fum, puţin mai accentuată decît cea dintre medic şi pacient. Carp spunea uneori între prietenii medici, cînd se discuta cinicuţ despre femei, cam aşa cum judecă îndeobşte doctorii la o ţigară femeile, că o relaţie dintre un bărbat şi o femeie nu poate fi una de prietenie decît pentru scurt timp, aceasta însă nu stă pe loc, întotdeauna prietenia bărbatului şi a femeii evoluează spre terenul alunecos al dragostei; şi uite că acum el căzuse în capcana consideraţiilor lui, cărora, de fapt, nici nu le dăduse prea mare importanţă pînă atunci.

În consecinţă, doctorul Carp nu-i vorbea despre suferinţele lui, nu voia s-o facă să-l compătimească, fiindcă avea vaga impresie, la limita dintre conştient şi inconştient, că astfel ea îl va dispreţui; iar asta nu voia cu nici un chip.

O tatona însă mereu şi, conştient sau nu, o încuraja să-şi trîntească în noroi statuia bărbatului. Pentru asta voia să-i toarne în suflet, picătură cu picătură, îndoiala. Dar a avut parte de o surpriză:
- Deci spui că nu te iubeşte.
- Cine ţi-a spus că nu mă iubeşte?
- Păi, chiar tu.
- Ţi-am spus eu ţie aşa ceva? Fii serios!
- Mi-ai spus, mi-ai spus. Nu direct, dar mi-ai spus prin istoriile tale despre el. Pe urmă nu mi-ai spus numai cu gura, mi-ai sugerat prin ochi, prin gesturi, prin toată atitudinea ta.
- Ia uite, domnule, detectivul. Vezi ce vorbeşti! Eu nu ţi-am spus că nu-l iubesc. Ţi-am spus că nu are nici un rost să vorbeşti cu el despre iubire, despre tandreţe. Ţi-am spus că rareori s-a întîmplat să mă sărute, că nici pe copii nu-i săruta cînd erau mici. Într-adevăr, am avut îndoieli uneori dacă mă iubeşte cu adevărat, deşi el mi-a declarat mereu. Da, asta da. Dar a fost la început. Ţi-am spus că m-a înfricoşat şi m-a subjugat mereu, că îşi impunea dragostea - asta era într-adevăr cumplit.
- Încerc să intru în conştiinţa ta.
- Văd că mai degrabă vrei să intri în subconştientul meu. E interzis! Eu ţi-am vorbit doar de faptul că Victor m-a luat ca pe un trofeu, ca să se mîndrească cu mine, cu frumuseţea mea, cu supuşenia mea; exact aşa cum a făcut Petrică, iubitul meu din adolescenţă. Tot aşa Victor vrea să mă arate: Uitaţi-vă ce animal de companie am! Ba încă şi deştept ca un căţel. Şi cult pe deasupra!
- Deci te iubeşte.
- Eu nu ţi-am spus că nu mă iubeşte. M-ai făcut să mă mărturisesc, să dau la iveală ceea ce mie însămi îmi era greu. Mulţumesc, dar atît.
- Dar cu lipsa tandreţei cum rămîne?
- Păi, eu ce tot vreau să-ţi spun!? Ştiu că sună siropos ca dracu, dar mai există pe pămîntul ăsta inimi duioase, sensibile, gingaşe ca florile care îngheaţă şi se fărîmă la cel mai mic ger.
- Hai, lasă sensibilităţile astea. Parcă nu te prind. Oricum, îţi accentuează durerea.
- Da, durerile şi sensibilitatea merg mînă în mînă. Asta e! Există inimi sensibile pe lume, după cum există şi inimi de piatră. Oamenii de ştiinţă descoperă atîtea drăcii, dar nici unul nu s-a gîndit să întocmească lista speciilor, genurilor şi familiilor inimilor, aşa cum s-a făcut cu batracienii, cu saurienii şi cu toate celelalte. Fiindcă, da, există inimi-sauriene sau inimi-vrabie. Victor cred că are o inimă-felină. Iar beţiva de maică-mea e o scrumbie afumată puţind a ulei rînced.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer