Serile din cătunul Păcurari

O, serile din cătunul Păcurari, cum le numea Bogdan după celebrul titlu al lui Gogol. Ne simţeam bine în apartamentul acela spaţios şi lunguieţ ca holul de la Casa Scînteii. La intrare era un hol larg, străpuns în toate părţile de mai multe uşi veşnic deschise. Cînd deschideai uşa de la intrare, te vedeai într-o oglindă mare de pe peretele din faţă - întotdeauna chipul parcă ţi se răsfrîngea altfel în apele unduioase ale oglinzii. De la o fereastră se vedea calea largă a intrării în oraş, iar de la alta, în capătul celălalt al apartamentului, se zăreau din ierburile dealului urmele exit-ului - pietrele din fostul cimitir evreiesc. Dar ce ne păsa nouă? Rîdeam de această potrivire - începutul şi sfîrşitul.
- Noi ne aflăm între, exclamam.

Trăiam cu fervoare clipa în apartamentul larg, generos şi aproape nemobilat, avea o canapea lungă, desfundată pînă la podea, un şifonier ce semăna cu un coşciug cu oglindă şi tot aşa cîteva piese la fel. Singura piesă de mobilier trainică era o bibliotecă din lemn masiv plină, burduşită pe două rînduri cu cărţi. În rîndul al doilea Bogdan ţinea, departe de mîinile lungi ale prietenilor, cărţile lui cele mai dragi: Celine, Cervantes, Jules Renard, sud-americanii, Cehov, Cehov şi iarăşi Cehov, Astafiev, Henry Miller (ferfeniţise Primăvara neagră de cît o citise). Nu lăsa pe nimeni să umble acolo, nici măcar pe Gabriela să facă curat.
- Lasă aşa să fie praf, răspundea la protestele ei. Praful face casă bună cu literatura.

Şi-n lumina care venea de la o fereastră din spatele bibliotecii din stejar masiv (de unde o fi făcut rost de ea?), vedeam firişoare de praf plutind în aer şi aşezîndu-se apoi pe cărţi. Erau milioane. Nori de fire de praf, vîrtejuri ca de zăpezi uitate se aşezau cuminţi pe cărţi, pe cele mai bune cărţi ale lumii. Că le-ai citit, că nu le-ai citit, toate cărţile se acoperă încet de praf - mereu, perseverent, implacabil. Măturăm, dăm cu cîrpa, scuturăm cărţile, refuzînd să vedem praful de pe ele, din ele, din inima lor, neacceptînd că praful intră în bibliotecile lumii, firişoarele minuscule de praf înglobează cărţile în marşul lor plutitor, rotitor şi triumfal. Le cuprinde ineluctabil şi le devorează încet şi trist.

Merită să povestesc ceva privind lipsa mobilierului. Într-o zi Bogdan a luat un scaun din berăria cu terasă de la parterul blocului, un scaun din acela grosolan, crăcănat, cu şipci lipsă şi vopsit în alb-murdar, a urcat cu scaunul într-o mînă pînă la etajul cinci şi a bătut la uşa apartamentului său. A bătut cu pumnul în uşa mîzgălită cu pixul şi cu creionul de noi, care, cînd nu-l găseam acasă, lăsam mesaje pe uşă, care de care mai fistichii, unii scriau şi versuri - pe atunci încă nu apăruseră telefoanele mobilnice, cum zicea Lucian. Şi Gabriela i-a deschis, iar Bogdan i-a înmînat ceremonios scaunul:
- Poftim, doamnă, mobila! S-o purtaţi sănătoasă!

Iar Gabriela, cu lacul verde al ochilor ei tandri şi trişti, a surîs cu surîsul care îi plutea totdeauna pe buze, un surîs distant, visător, care o învăluia ca o ceaţă fină. Nu a zis nimic, nu a comentat în vreun fel. Aşa era ea, se replia la situaţia dinainte pe tăcute, acosta pe nesimţite la ţărm, ca un vas-vedetă cu motorul oprit, care e dus de talaz la ţărmul ferm.

Trăiam adolescentin cu toţii, cei adunaţi serile la Bogdan, deşi eram la a doua vîrstă a tinereţii, savuram gustul dulce al vieţii, uram şi iubeam fără impurităţi, fără sofisticării. Şi, cum spunea nu mai ştiu cine, încă mai puteam crede că aventura ne pîndea la fiecare colţ de stradă. Pare că Dumnezeu experimenta pe noi fericirea în acei ani nebuni. Iar Bogdan era cum îi spune şi numele: "bog" şi "dan", adică "dania lui Dumnezeu". El era Mesia acelui răstimp generos - cu patima lui, cu bolboroselile lui scrîşnite, cu ţicneala şi inventivitatea lui, ca să nu mai vorbesc de aerul de nobilitate răsăriteană dezabuzată, care-l prindea atît de bine şi pe care îl regăsesc astăzi în unele fotografii de atunci. Însă Bogdan putea fi şi un şarpe viclean, un cablu periculos, aruncat şi ignorat, gata să electrocuteze populimea ignară, şi o mandrină pentru noi, oaia aceea din fruntea turmei, care le poate duce pe celelalte la păşunile cele mai grase, dar le poate şi trimite în fundul prăpastiei odată cu ea.

Dar, oricum ar fi fost, era o încîntare să-l asculţi! Născocea metafore savuroase, bîrfea rafinat, inventa un portret daumierian al criticului Valeriu Cristea (ce păcat că şi-a pierdut repede personajul, deoarece Cristea s-a grăbit să moară!), îl prezenta fals melancolic pe Ion Iliescu plimbîndu-se stingher pe culoarele Cotrocenilor sau juca o scenetă cu el, Bogdan, în rolul principal, alături de locotenentul analfabet Dan Iosif, de vivandiera Alina Mungiu şi de soldatul prost Ilie Dobre la asaltul Stalingradului, scenetă repetată la diverse ocazii, cu modificări. "Reprezentaţia" însă avea loc numai pe fond alcoolic. Era o mică bijuterie de umor absurd. Nu a scris sceneta niciodată. La îndemnul nostru a smuls într-o seară husa de pe maşinuţa de scris Olivetti (ah, cît îl invidiam pentru maşina aceea!), a turnat votcă din sticlă pe tastatură, ca la o sfeştanie, şi a spus:
- Hai, fetiţa!

Am întîmpinat gestul cu chiote. Dar el nu a scris nimic.

Multe lucruri trăsnite se petreceau acolo, Radule. Încerc să le adun aici, cum m-ai rugat, dar memoria mea dă rateuri. Multe detalii despre Boema, ca şi despre cătunul Păcurari, îmi apar haotic în minte, iar acolo unde ar trebui să deţin lucruri importante, nu am, dacă se poate spune aşa, decît goluri. Mda! detaliile acestea precise şi nesemnificative! Dar ce este semnificativ, în definitiv?

De fapt, multe lucruri ciudate, cu o doză, cum să-i spun, de bizar cotidian, se întîmplau în apartamentul din cătunul Păcurari. Însă acestea scăpau pe atunci înţelegerii mele (într-o anume măsură îmi scapă şi astăzi), mi se păreau absolut normale, le acceptam cu o dezinvoltură care mă surprinde şi astăzi. Pentru mine, şi cred că şi pentru ceilalţi, realul putea fi pe atunci o irealitate sau, cum să zic, o realitate mai puţin accidentală, o realitate plămădită în rosturi diafane, dar profunde în acelaşi timp, aşa cum erau răsăriturile de soare de la fereastra apartamentului după o noapte fragilă de discuţii, de fum şi de alcool - de o claritate tremurătoare.

Dar cuvîntul noapte nu are ce căuta aici. Pentru noi nu exista noapte. Şi asta cît se poate de real sau ireal, cum am spus. Mărturisesc aici, cu toate că este greu de povestit cum şi ce s-a petrecut atunci, ce am simţit, ce am văzut, mărturisesc aşadar că în apartamentul din cătunul Păcurari, tot timpul în anii aceia nebuni de după Decembrie '89, nopţile au fost limpezi şi diafane. Erau precum ziua. Sufletele noastre pluteau într-o lucoare neînserată. I-am zis într-o zi lui Bogdan:
- Ai băgat de seamă că nopţile sînt ca ziua?
- Da. Ce te miră? mi-a zis el pe tonul cel mai simplu din lume. Iradiază. Eu, dacă vrei să ştii, aud în lumina asta de noapte cum huruie pămîntul dincolo de vechiul cimitir evreiesc.
- Ce-o fi cu lumina asta?
- Nu ştiu. Poate că trebuie să ne consumăm.
- Să ne consumăm?
- Da, să ne consumăm, să ardem în lumină... Lumina nu lasă sufletului nici o clipă de răgaz.

Am purtat discuţia aceasta la modul cel mai normal posibil, cu o naturaleţe înfiorător de fericită. N-a existat nici o convorbire esenţială, nişte dezvăluiri ceva. Nimic. Totul era perfect normal. Dar cu trecerea timpului am ajuns să-mi amintesc fiecare vorbă de atunci într-o anume cheie menită să deschidă un mecanism destinat numai mie, o cheie fragilă, gata să se rupă. Sau cel puţin aşa cred. Uneori, doar uneori, mi se pare că mă mint singur şi că nu a fost nici un mecanism profetic. Poate că, îmi zic atunci, poate că noaptea a fost noapte şi atît, iar noi doar nişte fiinţe slabe şi turmentate. Dar îmi aduc aminte de răsăriturile acelea de o claritate tremurătoare şi de vuietul din adîncuri al pămîntului, dincolo de cimitirul cu ierburi mlădiate de vînt, vuiet pe care şi eu am început să-l simt. Un huruit lent, venit de pe altă lume, de planete care se învîrtesc în spaţii nemărginite, un huruit pe care aş vrea cu ardoare să-l captez.

De fapt, dacă mă gîndesc bine, anii aceia nebuni n-au existat pentru mine decît ca apartamentul lui Bogdan de la etajul cinci al blocului din cătunul Păcurari şi ca Boema şi alte cîteva crîşme, apoi ca unele străzi iaşiote în nopţi străluminate. Acestea lucrau asupra noastră ca un anestezic. Altceva nimic. Toate celelalte n-au însemnat decît istorie gri, îmbîcsită, fapte şi întîmplări pierdute în vortexul timpului. Apartamentul din Păcurari a însemnat însă restul: natura, viaţa, energia activă dezinhibată şi fără astîmpăr. A merge acolo să te întîlneşti cu prietenii însemna libertate, dramă, mişcare şi întîmplare ca adusă din condei, care dă realitate visului. Aici învăţam ce este prietenia şi ce sînt oamenii cu adevărat. Celelalte lucruri erau falsuri, fantoşe pe care le întruchipezi în cap, le inventezi, le potriveşti după idei şi teorii, cu alte cuvinte erau bune pentru literatura industrială sau pulp, dacă vreţi, deşi nu m-am dumirit cu exactitate ce înseamnă chestia asta.

Alţii de seama noastră căutau atunci realitatea în politică sau în mizeria caselor de orfani, în copii cu gîturile cît firul de aţă din orfelinate, condamnau "moştenirea cruntă", cereau, voiau să amelioreze, se scufundau în ziare, în filosofii, în şuvoaie de idei obscure, în consolări, debuşeuri şi tranchilizante artificiale sau amoroase, în excursii la munte şi focuri în sobe "ca la ţară". Sigur, en passant ne întîlneam şi noi cu acestea. Esenţială însă era pentru noi libertatea fără hotare din apartamentul păcurăresc şi crîşmele acelea. În afară de acestea parcă nu se întîmpla nimic, nu conta, oricum, nu avea nici o importanţă. Urîciunea şi murdăria străzilor, a closetelor, a crîşmelor, a politicienilor sau a noilor îmbogăţiţi le poleiam nepăsători în sarcasm şi într-o lumină de nedescris. Acesta este adevărul - trebuie să-l spun! Gloatele păcălite votînd pe Iliescu ne disperau, desigur, dar găseam mii de prilejuri să fim autonomi, să ne cufundăm în scris, în prietenie şi să ne găsim liniştea sufletească, o linişte precară, fireşte, dar necesară. Poate că vorbesc aici mai mult despre mine şi, am convingerea, despre Bogdan, poate că ceilalţi nu gîndeau chiar aşa. Nu ştiu. În orice caz, eu...