Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Domnul I (I)


Radu Părpăuţă

24.08.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îl chema Isticioaia, dar cunoscuţii săi îi spuneau Domnul I. N-am aflat cine l-a numit aşa şi nici de ce. Şi dumnealui acceptase în cele din urmă numele de I, spunea că Isticioaia nu înseamnă nimic, pe când I îl defineşte, "scurt şi cuprinzător", spunea cu un zîmbet echivoc, ridicînd un deget în sus, "non multa sed multum". Zâmbeam şi noi, interlocutorii săi, fără să prea înţelegem ce vrea să spună. Mai rău era cu cei tineri, necunoscători de boabă de latină, care zâmbeau şi ei, dar jenaţi, fără să priceapă o iotă. În orice caz, în cercul restrâns de cunoscuţi ai Domnului I numărul tinerilor era şi mai restrâns, extrem de restrâns şi exclusivist.

Dar să nu se înţeleagă aici că Domnul I nu se interesa de tinerele talente, mai ales de cele necunoscute şi de perspectivă. Avea un adevărat cult şi, mai ales, simţ pentru talentele în devenire. De nenumărate ori l-am auzit povestind cum l-a îndrumat la debutul său pe tînărul Ioniţescu. E drept că numai despre Ioniţescu am auzit.

Fireşte, talentul de excepţie al Domnului I, unii îl denumeau cu epitetul geniu, era destul temei pentru a nu avea nici cel mai mic sentiment de invidie pentru talentul tinerilor, care, iată, lor le aducea şi venituri, iar lui nu. Aşa îmi spunea domnul Periade, unul din admiratorii săi devotaţi. Deţinînd încrederea fermă în verdictul posterităţii, Domnului I îi dădea mîna să fie generos şi dezinteresat. Geniul său, hai să-i spunem aşa, îl făcea imun la invidie şi gelozie literară.
- Vulturii nu se hrănesc cu muşte spune latinul, dădea cu tifla invidioşilor Domnul I.

Mai dinainte de a-l cunoaşte, îl remarcasem pe stradă. Domnul I se plimba adesea pe Lăpuşneanu: de vreo şaizeci de ani, înalt, cam cu un cap deasupra celorlalţi, într-un trenci sărăcuţ, cenuşiu, care trebuie să fi fost la origine alb, cu o pălărie neagră de fetru, cu boruri largi, pălărie care aproape că te lăsa să-ţi imaginezi pe Sadoveanu sau pe Hogaş, iar în picioare cu nişte pantofi din cei numiţi "cu găurele" pe care-i purta fie vară, fie iarnă. Te izbea zâmbetul lui perpetuu, pe care eu îl numeam serenisim. Ieşea în evidenţă mai ales în anii aceia, ultimii ani ceauşini, când lumea de pe stradă era atât de mohorâtă. Mă intrigase faptul că se saluta, ridicând ceremonios pălăria de fetru moale, cu poeţi, cu pictori şi cu alţi artişti cunoscuţi din oraş. Cine era?

Anton, colegul meu de la Vremea, mi-a dat unele informaţii despre el, apoi, aflându-ne amândoi într-o zi pe Lăpuşneanu, mi l-a prezentat. Domnul I, îmi spusese mai înainte Anton surâzând, era unul din acei rari oameni, care "nu a cunoscut mizeria muncii". Nu a lucrat în vreun serviciu nicăieri, niciodată. Până pe la patruzeci de ani s-a aflat sub oblăduirea unui unchi al său, înalt prelat în Biserica Ortodoxă, care i-a asigurat casă şi masă la Mitropolie. A continuat să locuiască într-o cameră aparţinând Mitropoliei şi după moartea unchiului. Avea acolo faimă de om tare cult şi de expert în probleme juridice şi religioase. Era un fel de sfătuitor pe aceste teme al mitropolitului şi al mai multor prelaţi. Dar fără obligaţii de serviciu!

Cunoscându-l mai bine la o lansare de carte (mergea negreşit la lansările de carte, la alte întruniri scriitoriceşti, la vernisaje, premiere teatrale şi la alte întâlniri artistice), aveam să mă conving că, într-adevăr, avea cunoştinţe vaste. Te impresiona uşurinţa cu care extrăgea din talmeş-balmeşul de informaţii culturale pe care le deţinea o informaţie sau alta la orice afirmaţie a ta. Bogăţia de completări te lăsa cu gura căscată. Discuţia cu dumnealui semăna cu un meci de ping-pong. Spuneai ceva, oricât de anost, iar Domnul I găsea imediat "lovitura" de retur, agăţându-se de vorbele tale şi venind cu un sac de informaţii la spusele tale - istorice, sociologice, de limbă etc. Nu emitea opinii proprii, nici, Doamne fereşte, nu te contrazicea, ci scotea din sacul lui imens de cunoştinţe, ca un magician, noi şi noi aserţiuni, tâlcuiri, explicaţii ale altora (cita întotdeauna exact de unde era informaţia, era un maniac al referinţei) în marginea celor deja afirmate.

Citise mult, în popime se spunea că a parcurs toată biblioteca Mitropoliei. Mai circula şi informaţia că domnul I totuşi lucra ceva: SCRIA, se şoptea respectuos. Nu mergea el la serviciu, dar... Ce anume? întrebai discret. Aici informaţiile erau mult mai vagi. Scria ceva, dar nu se ştia ce. La drept vorbind, nimeni nu a atins vreodată masa sa de scris sacrosantă. Într-o discuţie de spart seminţe, un amic publicist mi-a spus sub cerinţa strictului anonimat, că, de fapt, domnul I suferea de constipaţie intelectuală şi n-a scris niciodată nimic. Era maestru doar la făcut fişe. Scria, adnota, tria fişe la infinit. Şi-a făcut o ştampilă pentru cărţile de acasă, le numerota meticulos, le împărţea pe categorii şi subcategorii ca cele de la biblioteci. Însă el nu producea nimic. Şi viaţa i-a cam trecut! Cică circumvoluţiunile dovleacului său nu produceau seminţe, doar fişe. Cu toate acestea, avea convingerea înfumurată că el stă deasupra plebei intelectuale, că lucrările lui artistice şi ştiinţifice vor rupe gura scriitorimii române odată şi odată. Însă, în fapt, el nu făcea decât să redescopere aţa de tăiat mămăliga, înlocuind-o cu firul de mătase al fişelor.

Amicul ziarist îl portretiza acid pe Domnul I. Îi replicam că l-am văzut pe domnul I purtând convorbiri lungi pe stradă şi la umbra teilor din Copou cu un poet important, apoi cu un actor notoriu. Dar cinicul publicist nu se lăsa: Orice ulcior sufletesc se vrea umplut cu apă rece de izvor. Din cauza aceasta se apropia I. de spiritele superioare şi le arunca praf în ochi. Numai că el avea sunet de hârb şi de oală spartă. Orice mut vrea să domine un talk show cu un discurs fulminant. Domnul I, continua acid ziaristul, hrăneşte o speranţă secretă: să facă figură de filosof printre ingineri, de scriitor fruntaş între veleitari.

Puneam răutăţile publicistului pe seama spiritului său de pamfletar înnăscut, de polemist redutabil, capabil să facă din alb negru şi viceversa. Tot Anton, colegul meu, a contribuit la dezlegarea dilemei privitoare la controversatul domn I. Într-o zi a adus la redacţie un grupaj de poezii trimis de domnul I cu dedicaţie specială pentru mine. Simţindu-se puţin bolnav, mă ruga prin intermediul lui Anton să le citesc şi, dacă-mi plac, fireşte, să le public (eram redactor-şef pe atunci). În sinea mea m-am bucurat: "Uite că scrie!" Acum puteam să-l pun la punct pe Victor (aşa-l chema pe ziarist), cel cu limba atât de ascuţită. A doua zi trebuia să trimit la tipografie materialele pentru numărul ce vine al revistei şi nu aveam nimic pentru ultima pagină. Stabilisem în redacţie ca în această pagină să punem "bomba numărului", dar apoi bomba asta s-a cam dezumflat cu timpul, fiindcă nimeni nu deţinea focoasele necesare. Astfel că puneam în pagina respectivă ce apucam. Şi de data aceasta nu aveam nimic care să rupă gura târgului, grupajul de poezii al lui I era cum nu se poate mai binevenit - era totuşi o "bombă", I scrie! Am citit ici şi colo câteva versuri, m-am mirat puţin de lungimea lor (păreau cam prolixe, să fie poeme în proză?) şi le-am dat Marianei, dactilografa, să le bată repede la maşină. Răsuflam astfel uşurat, cu bucuria redactorului-şef (numai cine nu a fost nu ştie), că, uf! am gătat şi numărul ăsta!

În fine, apare revista. Pe când sorbeam tacticos din cafea şi răsfoiam noul număr, apare la redacţie domnul I cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ. Eram învăţat cu tot felul de doleanţe şi nemulţumiri ale colaboratorilor, astfel că l-am luat cu binişorul.
- Care era problema? l-am întrebat afabil.

Domnul I vorbea politicos, dar îşi reţinea cu greu supărarea, chiar mânia: versurile nu au apărut cum trebuie, dactilografa a bătut la maşină totul în şir, ca pe proză, nu a respectat împărţirea în versuri.
- O s-o sancţionăm, l-am asigurat, ia să vedem!

Şi m-am apucat să citesc poeziile. Biata Mariana era în drept să bată totul ca pe proză - versurile acelea nu erau versuri! La urma urmei nu era vorba de forma în care erau aşezate, ca versuri sau ca poem în proză, problema era că... rândurile acelea, cum să le zic, nu erau versuri! Mă deprinsesem cu tot felul de experimente literare, dar acelea nu erau experimente. Totul era fără cap şi fără coadă, un ghiveci călugăresc de metafore luate din clasici, de gândeme nemestecate din filosofi antici şi la modă. Totul adunat într-un fel de diatribă a comunismului! Îmi pare rău că nu mai am numărul acela al revistei, ca să dau câteva citate din capul de operă al maestrului I.

Am însă poezia care mi-a trimis-o după aceea, fiindcă, după ce i-am promis ferm că o voi sancţiona pe dactilografă (aiurea!), l-am sfătuit să scrie mai simplu, mai limpede. Şi mi-a trimis după o săptămână poezia intitulată Venim acum să mulţumim: Cât de frumoasă este natura,/ Împodobită cu superbe flori,/ Căci ea ne prezintă Scriptura,/ Ne încântă prin mii de culori!/ Prin aceasta ne aminteşte,/ De măreţul său Creator,/ Care aşa mult ne iubeşte,/ Dăruindu-ne acest decor!/ Deci, să nu uităm niciodată,/ Să mulţumim toţi, neîncetat,/ Pentru dragostea minunată, şi binecuvântările ce Le-a dat!/ Venim acum să mulţumim,/ Din suflet sincer şi curat,/ Pentru tot ce noi primim,/ Căci este un dar nemeritat!/ Dumnezeu, mult ne iubeşte,/ Fiecare zi de la El este un dar,/ Căci El întotdeauna ne ocroteşte!/ Să-l urmăm, să nu trăim în zadar!

*
Habar n-am ce a urmărit să-mi transmită domnul I cu aceste versuri. Mult mai tîrziu Domnul I mi-a telefonat, cerîndu-şi scuze pentru versurile trimise. Într-un acces de nervozitate mi le-a trimis în bătaie de joc. Nici măcar nu le confecţionase el, ci erau ale unui bătrîn veleitar bolnav de lăbuţă lirică. Iar prin poemul acela bombastic, mi-a spus, a urmărit să se purifice de putoarea comunistă.

Nu ne-am mai întâlnit după aceea multă vreme. Mi-au spus unii amici din cercul restrînso-exclusivist că Domnul I scria. Se apucase de proză şi scria cu rîvnă, cu exaltarea şi frenezia îndelung înfrînatului. Şi cu năbădăile, fireşte...

S-au găsit şi critici, specializaţi sau colegi de breaslă, care i-au elogiat prozele nici prea lungi, nici prea scurte, publicate la edituri mici, ce-i drept, în ritm aproape anual, proze apărute în format elegant şi corectate cu acribie. Scriind o carte anual, vă puteţi închipui că domnia sa a blagoslovit literatura română cu destule lucrări în proză, însă publica şi eseuri pe diverse teme - aceasta în plus la proză, ca un fel de relaxare spirituală. În majoritate, afirma criticul Ilarion Periade, erau proze pe teme grave, axate pe probleme adînci filosofice, însă erau şi proze umoristice, dar nu de entertainment lejer, atunci cînd muza Domnului I era dispusă să ţopăie, se amuza criticul, dar o muză care nu uită în acelaşi timp problemele grave ale umanităţii, ale adîncimilor omeneşti dostoievskiene (sau kafkiene, nu mai ţin minte exact).

Criticii remarcau şi că, în pofida meritelor incontestabile, aproape de capodoperă, proza Domnului I era impopulară, cu alte cuvinte nu era citită de vulg. Cu toate că recenziile din revistele literare la cărţile Domnului I ajungeau şi la o pagină întreagă de ditirambi, cărţile sale nu se cumpărau. Nu-i mai puţin adevărat că aceste reviste literare aveau mai puţini cititori decît redactorii şi colaboratorii lor laolaltă, aceasta fără să mai socotim soţiile, dacă presupunem că aceste soţii citesc şi altceva decît Formula AS, spre exemplu. Despre vulg ce să mai vorbim! Acesta nu-l citea pe Domnul I şi pace bună, chit că domnul Ilarion Periade, fost ofiţer şi în prezent critic literar, a scris un articol ca o lovitură de tun la adresa publicului nereceptiv din ziua de azi. Dar publicul a ţinut-o gaia maţu pe a lui: nu a vrut să-l citească şi astfel creaţia în proză a Domnului I a rămas aproape necunoscută. Domnului Petrescu, alt critic profund devotat scrierile iine (cred că aşa se scrie, de la I), nu-i rămînea decît să constate (vai, palidă constatare!) că în cultura română au mai rămas, din fericire, acele puţine spirite sensibile la talentul vădit al domnului I. Însă, la drept vorbind, aşa a păţit şi sărmanul Eminescu.

Însă se găsea un cerc de admiratori - nu mare, dar apropiat - care îl proclamau un maestru al limbii române, ce "erumpea din străfundul şipotului cu apă vie naţională" (l-am citat aici pe colonelul critic în rezervă Ilarion Periade) cuvinte şi expresii precum "chiflicit", "ceacăr-macăr" sau "caca-maca", cu varianta cu totul excepţională "cîcîmîcî", care era slobozită de însuşi Domnul I într-o străfulgerare a inspiraţiei. În general, stilul prozei sale nu era irezistibil, dar era subtil, nu avea neapărat vervă, dar era cizelat ca un alambic arab şi totuşi avea elocvenţă, afirmau criticii numiţi. Persoanele rafinate reuşeau să-i perceapă şi umorul, care, din păcate, fiind atît de subtil, nu reuşea să ajungă la înţelegerea celor mai neţesălaţi, ca să spunem mai grosier. Mai vulgar spus, nu rîdeai ca proasta-n Hală, dar puteai prea bine să chicoteşti civilizat şi rafinat, fără vulgaritate. Unii amici din cercul restrînso-exclusivist al Domnului I afirmau cu mîna pe inimă că, după ce au ajuns să recepteze cum se cuvine scrisul prozaistic al Domnului I, umorul celorlalţi scriitori le părea ţăţesc de-a dreptul. Poate doar Kafka să mai stoarcă astfel umorul pînă la ultima picătură din ultimul strop de viaţă, îmi spunea domnul Petrescu, criticul şi emulul Domnului I. Lumea neînţelegătoare spunea că Domnul I nu are umor, dar aceasta pentru că cei mai mulţi nu sînt educaţi cum trebuie şi nu au suficientă substanţă. Pentru cei din micul cerc mai sus numit umorul în conversaţia Domnului I era sesizabil şi extrem de interesant, aceasta fie şi numai într-un intermezzo conversaţional pe Lăpuşneanu. Cunoştea, de pildă, o mulţime de snoave glumeţe cu scriitori din lunga sa experienţă în lumea literară, snoave cu care-i delecta pur şi simplu pe cei din mica asistenţă, fără să le lezeze prea mult urechile prin faptul că aceste snoave se repetau puţin agasant, dar nu insuportabil.

Trebuie spus pe bună dreptate, că elocvenţa peste albie a Domnului I elimina cu succes în compensaţie micile inconveniente, precum faptul că era puţin pedant, dar doar puţin, iar cînd vorbea cu niţică vehemenţă te scuipa cînd şi cînd. Dar... cîtă elocvenţă! A fost sfătuit chiar să facă politică, în condiţiile în care deţinea această elocinţă mirabilă. Domnul I chiar cocheta cu ideea de a candida la ceva, hăt cîndva şi pe undeva. Singura lui problemă era că nu se hotăra în ce partid să se înscrie. Îşi schimba des preferinţele politice, "după cum se schimba macazul", el singur spunea, căci era convins că artiştii, în empireul lor, sînt mai presus de una sau alta din cauzele politice, ba chiar sînt incapabili să le distingă - ei sînt artişti. De aceea se abţinea să-şi prezinte orientările politice pe care le numea "interşanjabile", însă, cînd totuşi le prezenta, apoi le prezenta: deschis, tranşant şi violent. Ca un adevărat patriot ce se afla! Însă de un lucru era sigur: va lupta pentru ameliorarea situaţiei celor "umiliţi şi obidiţi". Însă de obicei concluziona cu surîsul său de umilit ilustru care tocmai a luat-o pe coajă:
- Oricum, orice om adevărat (şi rictusul de la colţul buzelor spunea de la sine cine este acela) înseamnă mult mai mult decît un partid. E ca şi cum ai cere unui fulger să explodeze într-o oală de noapte.

De data aceasta a uitat să spună, lucru rar, de unde a citat în ultima frază.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Despre începătura voievoda Ştefan cel Mare şi Sfînt, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cîinele şchiop (II), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cîinele şchiop (I), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Stegarii familiei (III), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Stegarii familiei (II), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer