Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Domnul I (II)


Radu Părpăuţă

31.08.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Şi viaţa Domnului I ar fi curs în continuare ca în marile fluvii americane din tot atît de marile romane americane: încet şi molcom. Puţinii oameni care îl înconjurau îi asigurau condiţii stabile de vieţuire, aşa cum păstîrnacul are nevoie de apă, dar nu prea multă, ca să nu mocirlească (folosesc această comparaţie, la care nu mă pricep, ştiind că cititorii de aici cultivă literatura, iar nu păstîrnacul). Îşi alegea oamenii cu grijă, ca să nu mocirlească atmosfera cercului. Era un adevărat compliment să fii admis în siajul său. Dar ce spun eu compliment? Era o adevărată consacrare, aşa cum, dacă-mi permiteţi comparaţia, un Bikila venit din fundul Etiopiei, priceput să fugă ca iepurii, ajunge mare bimbaşă în America. Într-o anume măsură eram admis şi eu în cercul cu pricina. Cînd vedeam că nu deţin calităţile necesare pentru atmosfera rarefiată a acestui cerc, mă foloseam cu sîrg de armele cunoscute de om încă dinainte de descoperirea focului: periuţa şi tămîiatul. Dar să nu insist, că nu mă avantajează.

Să ne întoarcem însă. Spuneam că viaţa sa curgea anost (sau am spus "încet"?) şi molcom, ca purtată de zefir, cum spunea chiar Domnul I într-o poezie, căci din cînd în cînd scria şi poezie.
- Desigur, ocazionale, preciza:
Dansînd cu cerul
Purtat de zefir,
Lăsaţi-mă să zbor
Împotriva destinului.
Tălmăcire de taine
Parfum patetic
Picuri cu sclipiri
de lumină

S-a întîmplat însă ceva, care a curmat cursul dolce far niente de pînă atunci. Într-o bună zi (mă rog, numai bună nu a fost, dar aşa vine vorba) Domnul I a primit de la Serviciul Personal al Mitropoliei înştiinţarea că trebuie să evacueze în termen de 15 zile locuinţa pe care o deţine acolo. Şi, cum este adevărat că o nenorocire nu vine niciodată singură, Domnul I mai era anunţat că din data de 1, luna cutare a.c. este şters de pe lista persoanelor care vor putea servi masa la cantinele respectivei instituţii. Documentul era semnat de un popic oarecare, dar de bună seamă că a izvorît din capul noului mitropolit reformator.
- Trebuie să fie o eroare, iubite prietene, l-a asigurat cu convingere domnul Periade. Mergi la mitropolit şi rezolvă chestiunea. Ştii bine că nici nu pot fiinţa fără cunoştinţele tale de juridică religioasă, de Patristică nici nu mai vorbesc. Pentru ei trebuie să fie o experienţă extraordinară să aibă de partea lor lumina minţii unuia din cei mai distinşi bărbaţi ai urbei noastre şi nu numai.
- Poate că ai supărat pe cineva, şi-a dat cu părerea şi domnul Petrescu, căci nu ţi-ai cruţat compatrioţii în prozele tale.

Domnul Periade însă nu era de acord:
- E într-adevăr un observator sagace al nebuniei omeneşti, însă nu poate exista atîta ură tocmai la Mitropolie. Mitropolitul îl va înţelege. Măiestria sa de povestitor, limpezimea stilului, adevărul personajelor şi plasticitatea atmosferei i-au asigurat, desigur, şi simpatia Înalt Prea Sfinţitului.
- Da, trebuie să fie o eroare, păru să creadă Domnul I. Ştiţi, noi, ăştia cu... (şi zîmbind făcu cu degetele prin aer gestul scrisului), trăim excesiv de singuri, într-o lume numai a noastră. De la un moment dat toate au început să fie pentru mine nişte tulburătoare surprize: noutăţi, descoperiri, pătrunderi într-o lume inedită, care, mă înconjurase şi-mi fusese vecină şi pînă atunci. Pentru majoritatea însă lumea se explică prin date şi cifre.
- Ce frumos le spuneţi!
- Însă sîntem mult prea detaşaţi de lumea dezlănţuită şi agitată de micile patimi pămînteşti. Şi trăind pe înălţimile noastre olimpiene, mult prea detaşat, se întîmplă să ne pască tot felul de primejdii, să greşim faţă de cei din jurul nostru. Voi fi greşit cu ceva faţă de vreun domn părinte şi de aceea.
- Da, aşa trebuie să fie! se lumină la faţă Periade.
- Acesta-i pericolul: să devin prea... inuman. Trebuie să cobor mai des în mijlocul oamenilor.

Dar degeaba s-a coborît, fiindcă s-a dovedit că nu fusese nimic din ceea ce au presupus. Pur şi simplu se făceau restructurări, iar Domnul I şi-ar fi găsit cu greu locul în oricare altă nouă schemă. Mitropolitul nici nu l-a primit pentru explicaţii. I se spunea mereu că este plecat. Se jena, bietul om.

În concluzie, Domnul I a rămas pe drumuri. Eram consternaţi şi mîhniţi. Sărmanul om, ce va face? Chiar şi Victor, care mi-l prezentase în culori atît de acide, îi deplîngea soarta: o fi el cum o fi, dar să ajungă aşa, ca un cîine de pripas?

S-a întîmplat că m-am întîlnit cu Domnul I în Piaţa Unirii chiar în acele zile cînd primise preaviz. Dădea firimituri la porumbei: înalt, abstras, ca un Don Quijote în faţa morilor lui. Eram cu Victor, ziaristul de care vă vorbeam, şi cu Miliţă, un poet, admirator necondiţionat al Domnului I şi membru de vază al cercului restrîns şi exclusivist.

Nu ştiam ce să spunem în prezenţa Domnului I data fiind situaţia sa. Victor, oricît de obişnuit era să găsească subiecte de conversaţie potrivite pentru orice ocazie, de data aceasta nu era în stare să inventeze nimic pe măsura situaţiei. Domnul I însă nu părea prea afectat. Dimpotrivă. Zîmbea cu şi mai multă voioşie de amărît vesel ca de obicei. Aşa o fi psihicul său, mi-am zis, îşi ascunde mîhnirea sub surîsuri. La regretele noastre în ceea ce-l priveşte, Domnul I a spus:
- În definitiv, trebuie să evoluăm în ritm cu vremurile. Eu nu am cum să rămîn de căruţă. Sînt un om al timpurilor noastre. Nu a spus Wilhelm Meister că America este aici şi acum?

Era ceva defazat în spusele sale... În orice caz, calmul lui era halucinant.
- Şi ce-o să faceţi acum? am spus consternat.
- La drept vorbind, nu prea ştiu. Mă va ajuta Dumnezeu. Asta e. Am atîtea proiecte de scris!

Şi iarăşi acelaşi zîmbet serenisim, care îmi îngheţa în cap orice replică. Interveni Victor:
- Pînă la Dumnezeu v-au mîncat sfinţii.
- Ştii bine că n-ai admirator al scrisului tău mai devotat decît mine, a spus Miliţă.
- Şi noi sîntem admiratorii Dumneavoastră, m-am grăbit să adaug, deşi, la drept vorbind, nu prea citisem scrierile sale. Mi se părea că nu era locul atunci pentru platitudini de genul acesta, dar iată că tocmai platitudinile conversaţionale mai relaxau. Cel puţin noi simţeam o anume relaxare, Domnul I rămînea în continuare ca un sfinx încremenit în zîmbet.
-... dar din ce-ai să trăieşti? a continuat Miliţă. Dacă-ţi închipui la nesfîrşit că vei putea trăi din scris, din prozele tale minunate, nimic de zis, care nici nu suferă comparaţie cu ale vreunui alt prozator din urbe, ba chiar şi din ţară, te înşeli amarnic. Mă văd silit să-ţi spun că nu ai nici cea mai mica şansă. O să mori de foame.
- Asta e, a ridicat din umeri cu zîmbetu-i celest pe buze. M-am născut prea tîrziu, prietene drag. Trebuia să fi trăit pe vremea lui Goethe, cînd un protector bogat răsplătea o dedicaţie cu o sută de guldeni.

Am rămas perplecşi încă o dată. Apoi Domnul I a adăugat aceeaşi replică:
- Asta e. Şi am atîtea proiecte de scris!

După ce Domnul I a repetat replica cu proiectele de scris, senin, parcă neauzind avertizările lui Miliţă, Victor a început mai întîi să dea semne de sufocare. Apoi a izbucnit deodată în rîs, un rîs năvalnic, prăpăstuit, cu accese de convulsie. Era efectiv zguduit de rîs. Rîdea în hohote cu neputinţă de stăpînit. Stăteam înlemniţi, privindu-l ţintă cu ochi holbaţi. Priveliştea nu stîrnea însă rîsul, mai degrabă o uimire amestecată cu spaimă. Era ca şi cum ai vedea deodată că băncile din Piaţa Unirii ar începe fără veste să ţopăie, porumbeii ar cîrîi lugubru, iar statuia lui Cuza vodă i-ar trage pe neaşteptate un şut în fund lui Kogălniceanu.

Eu şi domnul Miliţă evitam pe cît puteam să-l privim în ochi pe Domnul I.

Sărmanul Victor făcea eforturi uriaşe să se stăpînească, dar nu reuşea să se oprească din rîs. Pe cît încerca să-şi stăpînească hohotele, pe atît acestea păreau mai puternice şi mai nemiloase. Pînă la urmă a luat-o la fugă ca să scape de situaţia jenantă.
- Isterie, am zis.
- Da, isterie, a întărit domnul Miliţă, strivind ceva imaginar sub talpă.

Şi evitam să privim înspre Domnul I. Acesta însă amuţise cu desăvîrşire: neînţelegînd şi în acelaşi timp dus cu minţile în altă parte.

*
Pînă la urmă Domnul I şi-a găsit un rost, mai bine zis, i-au găsit. Prietenii din cercul său tot mai restrîns (unii începuseră să moară, iar cercul devenise tot mai exclusivist, pînă ce sistase primirea de noi membri) s-au interesat în stînga şi-n dreapta şi în cele din urmă au găsit soluţia. Un poet de vază al urbei primise drept moştenire o căsuţă undeva la ţară şi a fost dispus să o ofere Domnului I. Totodată, directorul unei importante asociaţii a viei şi vinului a fost de acord să-i acorde o mica stipendie în schimbul publicării unor texte promoţionale despre vinurile asociaţiei. La mica stipendie membrii cercului restrîns şi exclusivist mai punea mînă de la mînă şi adunau lunar o mică sumă.

În felul acesta puteau să-i asigure artistului confortul material şi, ceea ce era mai important, o anume demnitate. Căci, dacă era ceva la care Domnul I nu putea cu nici un chip să renunţe, aceasta era demnitatea; demnitatea şi iarăşi demnitatea, valoarea sine qua non a Domnului I! Membrii cercului erau convinşi că Domnul I are un loc cu totul deosebit în peisajul literar. Domnia sa nu şi-a prostituat niciodată geniul în favoarea cîştigurilor murdare şi a ţinut ferm sus drapelul imaculat al artei pure. Domniile lor, membrii cercului, preconizau chiar candidatura Domnului I pentru un loc în Parlament sau oriunde ar exista un loc propice. Nu se prea pricepeau la politică, dar era în orice caz o iniţiativă benefică. Trebuia gîndit în perspectivă. Domnul I era animat de idealuri autentice şi un lucru puteau spune cu mîna pe inimă: că este respectat pînă şi de oameni care n-au citit un rînd din cîte a scris. Dacă reuşea să ocupe acel loc, ar fi fost o reclamă cum nu se poate mai bună pentru editarea cărţilor sale la edituri importante, dar şi pentru un ciclu de conferinţe, bunăoară, al membrilor cercului în întreaga Românie, ba şi peste hotare. Şi uite aşa, membrii cercului plănuiau şi plănuiau...

După destule ezitări, căci avea atîtea proiecte în cap, pe care nu ştia dacă le va putea duce la îndeplinire acolo, Domnul I s-a instalat în satul respectiv, mai precis într-un cătun aflat la vreo 20-25 de kilometri de oraş, pe malul Prutului. De Prut s-a îndrăgostit în primul rînd, după cum scria domnului Periade şi celorlalţi prieteni. Era un drumeag acolo, printre culturi verzi de cartof, de floarea-soarelui şi probabil păstîrnac, iar după un kilometru ajungea la un foişor al grănicerilor, de unde se vedea mirifica arcuire de saurian teratologic a Prutului. Mărturisea că mergea des la foişor şi, după ce-l ruga pe grănicerul de pază, putea urca în foişor. Ar fi stat zile întregi cu ochii pierduţi în apele tulburi verzulii, ameninţătoare, năvălind pe tăcute în bulboane rotitoare; apoi, ah, zăvoaiele ciripitoare de pe mal, cotiturile depărtate ale rîului sclipind paradisiac în soare.

La vreo trei-patru ani după instalarea lui în cătunul respectiv, am mers cu treburi reportericeşti în satul din apropiere. Mi-am zis (îmi propusesem de atîtea ori, dar...) să trec şi pe la Domnul I. Am întrebat la barul de lîngă Primărie, cu sticle ochioase şi muşte plictisite, cine m-ar putea duce la Domnul Isticioaia.
- Uite-l pe nea Ghiţă, mi-a arătat cu degetul barmaniţa. Tocmai a ieşit. Acolo merge.

Nea Ghiţă, mic şi zbîrcit ca un măr putred, trecuse drumul şi acum, cu biciuşca în mînă, se învîrtea fără rost pe lîngă căruţă.

Am trecut drumul şi i-am comunicat doleanţa mea.
- Ha? Cine? Isticioaia? Potropopu', se lămuri el singur.

Nea Ghiţă se învîrti în loc, cugetînd şi clătinîndu-se niţel, ca orice trestie gînditoare:
- Te costă cît două sute de votcă: una la dusă, alta la vinită ş-o zi prăpădită, icni a rîs nea Ghiţă, dezvelind criblura negricioasă a dinţilor.
- OK!
- Ha, atuncea ne-am înţeles vasăzică. Ia-o mata înainte în crîşmă, că eu am o leacă de treabă cu Magdalena, tre' să-i dau lucernă.

O iau înainte şi-i plătesc suta de votcă lui nea Ghiţă, iar mie îmi iau o cafea. Pe urmă îi iau şi a doua sută, deoarece "vinita" nu va mai fi, mă anunţă nea Ghiţă. Va trebui să vin pe jos, fiindcă el trebuie să meargă în altă parte, tocmai i-a comunicat la... (şi-mi arată mobilul) "şăfu". Îmi convine... bine de bine, nu-mi convine... nea Ghiţă ridică din umeri. Îl asigur că-mi convine şi aşa. Drept dovadă, îi mai cumpăr o sută puturoasă.

În timpul libaţiei îl chestionez:
- Potropopu'? De ce-i spui Potropopu'?
- O fost mare sculă între popi. Aşa zice lumea.
- Îl cunoşti bine?
- Ha? Nieee! E-un mutihan. Nici nu dă bună ziua la oameni. Numără chetrele pe drum cînd merge.

Apoi, după ce mai trage o duşcă:
- Îi cam bólnav. Stă la pat.
- De mult?
- Ha? Păi, să tot fieeee... Gogeşte şi gogeşte.

În fine, pornim iavaş-iavaş prin arşiţa verii: cu gardurile putrezite sărind în sus, pe o parte, şi cu cîmpurile vălurindu-se, pe cealaltă. Dar destul de repede Magdalena se moaie ca o missă care a aflat că şi-a pierdut sponsorul. Nu se mai grăbeşte deloc şi pîrţîie dispreţuitor. Noroc cu miresmele cîmpului, aduse de adierea fierbinte: de bălării, de grîne şi de frunze arse de arşiţa amiezii.

Nenea Ghiţă nu se grăbeşte nici el. Trăncăneşte ca un politician la talk show. Deţine şi înalta funcţie de gropar în satul lui şi cunoaşte tot soiul de istorii cu morţi. Povesteşte fără grabă, cu belşug de amănunte, ca un vînător care-şi povesteşte isprăvile, cum era să-şi rupă şalele cu sicriul lui Măţău, aşa de gras era, 'zda mamei lui!
- Azi nu se mai nasc oameni de feliul ista.

Ajungem la cele cîteva case ale cătunului. Nu se văd oameni. Doar cîteva siluete în depărtare, muncesc pe cîmpul încins şi liniştit. Speriate de zdroncănitul căruţei, cîteva găini aleargă cîrîind de-a lungul şanţurilor. Se leagănă pe labe pînă găsesc gaura din gard pe care dispar deîndată.

Ajungem la căsuţa Domnului I. E micuţă, cu două odăi şi o săliţă la mijloc. N-a mai fost văruită de cel puţin un deceniu. Pe alocuri pereţii sînt lipiţi cu lut cu balegă. În unele locuri însă rînjesc vălătucii. Perdeluţele de la ferestrele cu vopseaua albastră scorojită au fost cîndva albe, acuma-s îngălbenite şi pline de muşiţă.

Domnul I, ridicîndu-se din pat cu destulă uşurinţă, se bucură să mă vadă. A albit cu totul şi a slăbit, din care cauză pare şi mai înalt. Zîmbetul este însă acelaşi.

Îi dau noutăţi despre membrii cercului care mai sînt în viaţă. Puţine noutăţi. Oricum, le ştia. Păstra legătura prin corespondenţă cu ei.
- Cum vă simţiţi aici?
- Bine-bine. E un locşor tihnit, foarte plăcut. Numai să mă ridic de pe boală şi să mă apuc de scris.

Urmează o tăcere stînjenitoare. Mă uit în jur: o plită de tuci, o masă lungă, un dulap încropit din ceva care seamănă cu placajul, iar sub patul acoperit cu o învelitoare tărcată se află un lighean de tablă.

Tăcem. Se aud bîzîind muştele închise sub sticla dulapului.
- N-aveţi vreo rudă care să vă ţină de grijă?
- Am, dar nu vreau să-i deranjez. Dacă o să fie neapărată nevoie, am să angajez o femeie. Am ceva bănişori. Dar nu este nevoie. Mîine-poimîine mă apuc de scris. Am atîtea proiecte. Am o stare sufletească... minunată... perfectă pentru scris.
- Deocamdată să vă faceţi bine.

Dă din mîna ca şi cum replica mea ar fi fost o muscă sîcîitoare şi continuă:
- Domnule, stările sufleteşti nu au vîrstă. Iată ceva care mi-a dat de gîndit. N-au vîrstă, deci sînt în afara timpului. Noi, cei care scriem, sîntem în afara timpului, înţelegi?

Zîmbeşte şi ochii îi strălucesc ca într-o ceaţă subţire:
- Ştii, editorii mei s-au tot plîns că nu le aduc cîştig. Ei, bine, de data asta cititorii îmi vor devora prozele. De cînd stau aici, în locurile astea şi între oamenii ăştia, am stat şi am judecat asupra scrisului meu. A fost o adevărată mană cerească înălţarea mea aici. Da, înălţarea.

Îl cuprinde brusc un acces de tuse.
- Aşezaţi-vă. Întîi să vă faceţi bine. Aţi consultat un doctor?

Nu s-a sinchisit de vorbele mele. Parcă nici nu m-a auzit.
- Da, domnule, am să mă întorc la vîna naţională. Am să gîdil un pic ideea de oralitate, sfînta oralitate! Vigoarea moldavă pornită de la Neculce, trecînd prin Negruzzi, Creangă, Sadoveanu, a amorţit după Păstorel. Ei, bine, eu voi reînzdrăveni miraculos această vînă: cu hîtroşenia ei, chiar cu o anume dezabuzare specifică omului moldav, cu rafinamentul cărturăresc, fără să trăiesc din nostalgii şi păstrînd prospeţimea genuină dincolo de acestea.

Mi-a mai vorbit mult şi încîlcit despre toate acestea, dar cu convingere, cu acel zîmbet serenisim care nu suferea replică. Am plecat cu imaginea perdeluţelor îngălbenite, care păreau că zboară, că se zbat şi că vor să plece cu sufletul bietului Domn I. Şi nu-mi dădea pace gîndul chinuitor că în curînd pe acest pămînt avea să fie un om mai puţin. Cine-şi va mai aminti de el?

A murit după vreo lună. L-au descoperit după miros în căscioară a patra zi după deces. Era singur, nu avea pe nimeni. A patra zi după moarte, deşi începuse să putrezească, Iisus l-a înviat pe Lazăr. Însă nimeni nu s-a găsit să-l învie pe Domnul I.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer