Salonul 5

În salonul 5 cardiologie te simţi ca în gară. E un du-te-vino permanent: medici, studenţi medicinişti în practică, asistente, infirmiere, femei de serviciu, vizitatori mulţi şi la orice oră; am văzut şi vizitatori cu capsa pusă. Apoi te revoltă în primele zile faptul că fereastra şi uşa sînt deschise mai mereu, căci nici nu poate fi vorba de instalarea vreunui sistem de ventilaţie; mai vine cât de cât puţin aer, dar stai mereu în curent. Unii bolnavi capătă astfel răceală, care se adaugă la celelalte afecţiuni de care suferă. Apoi ziua şi noaptea pe culoare se aud, în afară de veşnicele rîsete ale infirmierelor hazulii (trebuie să se mai desfete şi ele după atâta stres cât e ziulica de mare cu bolnavii ăştia urîcioşi şi irascibili, nu?), un zgomot venind tot mai puternic, ca şi cum s-ar apropia un mărfar: tranc-tranc! tranc-tranc! care trece prin faţa uşii: sînt paturi de spital care se mută în graba mare dintr-un salon în altul. Parcă au venit pe neaşteptate trupele americane şi trebuie musai încartiruite. Oh, cît de enervante sînt!

Apoi, pe măsură ce intri în "tratament", nu te mai enervezi şi nu te mai revoltă nimic. Un anume sentiment al resemnării şi al descurajării ţi se instalează pe nesimţite în suflet. Să fie din cauza bolnavilor şi a morţii care se insinuează peste tot? Să fie viaţa lîncedă din salon, care se tîrîie monoton, zi de zi aceeaşi: aceleaşi injecţii, unele în umăr dureroase rău, aceleaşi ECG-uri, aceleaşi recoltări de sînge, aceleaşi măsurări ale tensiunii (TA şi pulsometrii), pentru unii groaznicele transfuzii, care te lasă pentru o vreme ca o leguminoasă fără arac, abulic, cu gânduri rarefiate? Sau să fie orele de pastile şi pastiluţe, discuţiile între bolnavi ca să mai treacă timpul, masa săracă şi nesărată la propriu şi la figurat?

Greu de spus. În orice caz, după ce am scăpat de transfuzii şi nu mă mai simţeam ca leguminoasa mai sus pomenită, am început să văd oamenii, pe ceilalţi bolnavi: cumva de departe, ca printr-o sticlă fumurie la început, şi totuşi atent - să-i observ şi să-i examinez. Este o terapie destul de bună, fiindcă nu te mai gîndeşti la tine şi la boala ta.

Aveam timp suficient să-i observ. Alături, în stînga mea, zăcea Domnul Cociug, legat de pat cu nişte feşe de tifon, fiindcă era "agitat" (termen folosit de asistente). Era alb la faţă (venea frate-său şi îl bărbierea zilnic, fapt care îi accentua albeaţa obrazului), avea ochii duşi în fundul capului, cu pleoape negre-vinete. Din cînd în cînd scotea gemete adînci. Era greu de privit. Bolnavii evitau să se uite la el, poate presimţind că omul acesta se cumpănea, ca pe o prăpastie, între viaţă şi moarte. Iar lupta aceasta nu este uşor de privit.

Nu mi-l pot scoate din minte pe Domnul Cociug. Avea echimoze urîte pe braţe, de la cît se zbătea în pat, ca să rupă legăturile. Se zvîrcolea ceasuri întregi, lovind cu zgomot tăbliile metalice ale patului (eu, care mă aflam chiar lîngă el, mă frămîntam în pat odată cu el, neputînd dormi), şi vorbea într-aiurea; apoi tremura şi clănţănea. La urmă se mai liniştea şi adormea cu greu. Tresărea prin somn şi emitea cuvinte răzleţe, fără înţeles.

Într-o noapte, când o asistentă mai miloasă, venită din concediu, i-a lăsat legăturile mai largi, Domnul Cociug şi le-a rupt cu dinţii, a coborât din pat şi a vrut să plece numai el ştie unde. Era pe la două noaptea. Am sărit din pat şi l-am prins chiar cînd voia să-şi desprindă mîinile tremurătoare de pat şi să plece. Se ridicase şi Vasile, vecinul de pat din partea cealaltă a Domnului Cociug. I-am spus să-l ţină şi am alergat să anunţ asistenta. Lumina era aprinsă în cămăruţa ei, dar nu se afla nimeni. Am ieşit pe hol şi am văzut cîteva infirmiere, care stăteau la cioace. Le-am făcut semn cu mîna să vină. Au venit fără să se grăbească - "ăsta" era "cuminte", spuneau, în salonul alăturat unul urla nopţile. I-au schimbat pempărşii, i-au uns rănile de pe spate (fiindcă se scăpa pe el şi se întîmpla că dormea aşa) şi l-au legat din nou, de data aceasta mai strîns. Una din infirmiere spunea că avea o cunoştinţă, care îl cunoştea pe Domnul Cociug. Cică pe nevastă-sa o durea în fund de el, era într-o excursie în străinătate, "se plimba", spunea cu ironie asistenta, el e-n pragul morţii în spital, iar "doamna se plimbă".
- O fi găsind deja pe altul, mai ştii! comenta altă infirmieră.

Domnul Cociug era semidement, vorbea singur, în cea mai mare parte neinteligibil. Avea o vorbire haotică şi înfrigurată. În timp ce bolmojea lucruri nu tocmai uşor de înţeles, îţi dădeai seama de două lucruri în acelaşi timp: că e nebun şi că este om. Şi două sentimente deodată te cuprindeau: de milă şi de silă. Solilocviile lui cuprindeau un amestec de amintiri pline de ranchiuni greu de cuantificat. Apoi se revolta pe ticăloşia omenească în general şi se preamărea pe sine:
- Băăă, psss! nu-i om ca mine în ţara românească... eu... eu... eu, psss! ştiu şi toaca în cer, băăă! Mie nu-mi suflă nimeni în borş... am să vă puşc o bătaie... să... să...măăă! Psss!

Dar vorbea şi despre ceva frumos din satul mirific al copilăriei lui, care-i aducea lacrimi în ochi, însă totul era fără şir şi fără înţeles. Eram vecini de pat şi mă străduiam să înţeleg ce spunea în înşiruirea aceia fără şir, mă gîndeam că acolo este cheia însănătoşirii lui - în înţelegere. Un psiholog bun poate ar fi putut preface bălegarul acesta în cernoziom, aşa cum se întîmplă în natură.

Dar iată că i-a venit soţia în vizită! Pînă atunci, în afară de fratele bărbier (nu făcea nimic altceva decît să-l bărbierească), nu mai venise nimeni la el. Soţia era îmbrăcată destul de modest, avea ochelari cu multe dioptrii - nu părea genul de damă care să se plimbe prin străinătăţuri. Un zîmbet dureros îi umplea faţa şi ochii sticlind sub ochelari. L-a schimbat şi l-a curăţat cu mîini de expertă, poate să fi fost cadru medical. Mi s-a părut aşa şi atunci cînd s-a consultat cu doctorul în privinţa lui. Îi erau familiari termenii medicali.

Faţă de ea Domnul Cociug vorbea mai bine, mai inteligibil. Într-un moment de conştiinţă, i-a spus soţiei, care veghea cu lacrimi la patul lui:
- Ştii, am să mor!

Apoi s-a cufundat din nou în demenţa lui (sigur, locul lui nu era acolo, dar sistemul medical românesc nu-i poate oferi altceva). A urmat "programul" aproape zilnic: după ce s-a zbătut până la epuizare, s-a masturbat violent pe la miezul nopţii, după care a făcut caca în pamperşi şi a adormit. Au venit ca de obicei fetele infirmiere frumoase ca nişte zîne sau ca un fel de Parce ale mizeriei şi i-au schimbat pamperşii. Văzându-le cum îi strîngeau cu seninătate gogoloaiele de excremente ca pe ouăle de aur ale găinii din poveste, îmi trecea prin cap (deh, livresc ca orice intelectual) vechea vorbă a lui Pilat: Ecce homo!


Apoi venea patul lui Vasile, un bărbat mai zdravăn (numai aparent, doctoriţa i-a spus că viaţa îi atârnă de un fir de păr, are o aortă înfundată aproape total. Are două milioane pentru o pastiluţă din Germania, pe care s-o ia lunar? Are.), cu părul veşnic ciufulit şi cu tricou verde, ajuta pe toţi cum poate: liniştit, pe nesimţite, cu toate că pare golit de energie şi fără încredere în forţele proprii. Îl ajuta pe unul să se îmbrace, altuia îi cumpăra portocale (Vasile se pare că e mînă-n mînă cu portarul spitalului, ieşea în oraş şi făcea cumpărături pentru bolnavi), mie mi-a pus perfuzia să picure mai repede (bineînţeles, cînd asistenta lipsea).

După Vasile, chiar în colţ, la perete, era patul lui moş Petru. Moşul avea 84 de ani. Trebuie să fie operat, dar el voia să meargă acasă (O infirmieră: Da' ce, bunelule, ai de prăşit popuşoii?). Operaţia aceasta este astăzi banală: instalarea unui by pass. Dar moş Petru se temea. A auzit el că rămîne cu mîna stîngă paralizată, cică o lună. Dar dacă-s trei luni? se întreba moşul. Spunea cui voia să-l asculte (eu, de pildă), că el vrea să moară acasă, în patul lui. Parcă cît mai are de trăit, ce rost mai are să-i mai pună chestia aceea?

În dreapta mea se înşiruiau aşa. Mai întîi era patul lui Milică, omul cu care am vorbit cel mai mult pe perioada spitalizării, cel de care m-am simţit cel mai apropiat. Mi-a plăcut cinismul lui sănătos, voios, îndreptat împotriva năpastei ăsteia de viaţă. Era internat de ceva vreme, s-a săturat de spital:
- Deocamdată mi-a ieşit părul prin căciulă, dom' profesor, şi oasele prin pijama.

Milică avea tot felul de complicaţii, l-au cauterizat, posibil să fi avut cancer. Dar nu se lăsa:
- Eh, pot spune merci că mi-a intrat ghimpele în picior - putea să-mi intre în ochi.
- Şi te-au cauterizat? Te arde, nu?
- Da, deocamdată m-au ars la portofel, cred că de asta m-au adormit mai întîi.

De aceea mă simţeam bine lîngă Milică, optimismul lui incurabil mă încuraja.

Eu mai aveam cîteva zile pînă la externare şi mă frămîntam - nu mai aveam răbdare. Dar Milică... ştia deja ce-l aşteaptă: după ce va pleca din salonul 5, va merge la chimioterapie, aşa i-a spus doctoriţa, o doamnă tînără, cu o figură veşnic preocupată, care venea dimineaţa ca o furtună, cu pulpanele halatului fluturînd şi stabileşte "tratamentele", dar şi ceea ce interesează cel mai mult pe bolnavi: cine rămîne şi cine pleacă. Milică însă privea cu o răbdare de benedictin atunci cînd doctoriţa lua hotărîrile şi anunţa plecările sau rămînerile - ştia că el rămîne oricum.

La cei de acasă însă le spunea la telefon că e tot mai bine, umflătura de la gît a trecut aproape cu totul, nu mai face cu sînge aproape deloc şi va veni cît de curînd acasă. Vorbea la telefon cu entuziasm, parcă voind să se convingă pe el însuşi: Deocamdată mai stă, dar vine el acuşi. "Deocamdată" era ticul verbal al lui Milică, în special cînd vorbea la telefon, şi vorbea toată ziua cu mama lui, cu fraţi, surori, cumnaţi:
- Deocamdată sînt viu şi sănătos!

Îmi povestea tot felul de întîmplări din viaţa lui. Avea ce povesti şi, mai ales, le ştia "zice". Lucrase pe unde vrei şi nu vrei, unde era de "hîială" cu braţele. Lucrase şi în satul meu, la combinatul de porci, la secţia cea mai nasoală, neautomatizată, îţi cîrnea nasul din loc de la trei kilometric distanţă de secţia asta, îmi spunea Milică, trebuiau "deocamdată" să dai bălegarul afară cu lopata, treabă de ţigani.

Milică era ţigan. Mi-am dat seama de asta de-abia după patru-cinci zile, cînd au venit în vizită cei din familie, doi adolescenţi - un băiat şi o fată - şi alţi cîţiva. Mă gîndeam atunci că Milică trebuie să fi înghiţit cu noduri înjurăturile la adresa ţiganilor ale lui Cristea, un bolnav din şirul de paturi de lîngă peretele opus. (Nu auzeam prea bine poveştile bolnavilor din şirul de paturi de acolo, nici nu prea eram atent. Am mai reţinut doar scena internării lui moş Ţîmpău. Avea vreo 85 de ani, era de la Suceava şi a fost adus în miezul nopţii de fii şi nepoţi. Avusese o criză. În timp ce nepoţii îl schimbau în pijamale, moşul, care trebuie să fi fost un zdrahon de om, acum o ruină aplecată şi cocârjată, a spus o vorbă memorabilă: "Of, of, măi băieţi, cât o să vă mai chinui eu până m-o strânge Dumnezeu?") Dar Milică nu a reacţionat niciodată la acestea, nu s-a revoltat. De fapt, niciodată nu se revolta. Cristea povestea cîte-n lună şi-n stele. Stătea mai mereu în şezut (dacă se culca spunea că se înăbuşă) şi povestea la nesfârşit isprăvi din satul lui. Era modul său de a ieşi puţin din contigentul neînduplecat. Omul avea talent de povestitor de vînă rurală, unele poveşti de-ale lui mă interesau, numai că cele mai multe erau cu beţivi, apoi mă dezamăgeau concepţiile povestitorului (despre ţigani, cum am spus). Avea diabet şi, probabil, o formă incipientă de cancer. Cred că a înţeles acest lucru - vreo două zile a fost mut, n-a mai avut chef de povestit. L-am văzut într-o noapte stînd la fereastră (n-am putut să dorm în zilele acelea). Admira oraşul noaptea? M-am lămurit după aceea, cînd s-a întors. S-a aşezat pe pat, cu capul în jos, cum stătea el ziua şi povestea. Atunci am văzut luminiţa unui muc de ţigară, pe care-l ţinea dosit în palme. Omul nu se putea abţine să nu tragă un "tiutiun", deşi era grav bolnav. Bietul om! Nu stă numai sub vremi, cum zice cronicarul, ci şi sub patimi. Da, starea aceea că omul este om şi nu se poate schimba - asta o capeţi în spital! De pildă, cu toate că moartea pîndeşte la orice colţ, oamenii o ignoră cel mai adesea şi merg în continuare pe calea lor învechită în rele.

Dar să revin la Milică. Nu era un rebel, nu se sinchisea că Cristea înjura pe ţigani, făcîndu-i leneşi, hoţi, vinovaţi de toate relele din ţară, ce mai! Milică era probabil învăţat cu astfel de atitudini sau asta era firea lui - nu reacţiona. O reacţie lăuntrică trebuie totuşi să fi fost, pentru că mi-a spus cînd ni se "recolta" sînge (aşa spuneau cadrele medicale, "recolta", ca şi cum ai secera grîul):
- Ia, uite, dom' profesor, sîngele meu e deocamdată roşu, ca şi al dumitale, ca şi al lui Cristea. Mă gîndesc că ar trebui să fie negru, că doar îs ţigan.

Revelaţiile, marile transformări sufleteşti le afli în marea literatură sau la intelectualii de rasă, pentru unul ca Milică nu există. Cu toate că moartea pîndeşte la orice colţ, oamenii de genul lui Milică o ignoră cel mai adesea şi merg în continuare pe calea unor speranţe deşarte. În general, în spital domină un fel de cruzime veselă, un anume cinism sănătos de nuanţă populară. Se glumeşte despre boli şi despre moarte. Totuşi, ultima planează nevăzută asupra tuturor. E omniprezentă. Şi atunci, ca să se apere cumva, cei mai mulţi oameni îi pun în faţă zăgazul glumei şi şotiei în faţă. Dar, vai! zăgazul acesta nu este decît un scurt răgaz!


La fel trata lucrurile şi Titi, cel aflat în patul următor după Milică. Titi se înţelegea foarte bine cu vecinul lui de pat, discutau amîndoi toată ziua. Nu era de mirare: ambii deţineau acel cinism sănătos, de care scriam mai sus, gluma cruntă şi nepăsătoare. Titi, ca şi Milică, bătuse şi el mai multe spitale, pe perioade lungi şi dese. Se pare că doctorii nu-i găseau nici un leac la bolile lui. Dar nu prea-i păsa de asta. În orice caz, nu l-am auzit să se plîngă de ceva, subiectul bolilor lui era tabu. Era avid însă să asculte tot felul de poveşti şi glume (iar Milică îl satisfăcea din acest punct de vedere) şi, mai ales, să umble. Umbla prin spital, nu mai ştiu pe unde, ieşea şi prin oraş. S-a întîmplat că lipsea cînd asistenta venea să-i facă vreo injecţie, iar la "ora de pastiluţe" a lipsit de cîteva ori. În una din zile i-am spus lui Milică că nu am nici un fel de pofte alimentare în spital, doar că simt nevoia să beau o cafea. Din celălalt pat, Titi a auzit:
- Hai că te duc eu jos la cafea.

Am mers amîndoi prin interstiţiile complicate ale vechiului spital, pe care Titi le ştia ca nimeni altul, şi am ajuns la automatul de cafea, pitit într-o magazie pe jumătate dărîmată, că nici dracu' nu l-ar fi găsit. Eu crezusem că este vreo cafenea în curtea spitalului, aşa că nu aveam mărunt pentru automat. M-am descurajat, aşa cum te descurajezi uşor cînd eşti bolnav. Dar Titi:
- Nu-i nimic, schimbăm banii.

Am mers la poartă, Titi a vorbit cu portarul şi am ieşit la un chioşc de peste drum, unde mi-am schimbat banii. A doua zi dimineaţă eram pe fotoliul de pe culoar şi aşteptam cu înfrigurare pe doctoriţă, ca să vorbesc cu ea despre externarea mea. Atunci îl văd venind pe Titi din întunericul culoarului: cu mersul lui degajat, frumos, cum spun fetele de la Căpîlna: "Cînd mere gîndeşti că scrie / Ca ţăruza pe hîrtie". Ţinea în mînă un pahar de plastic cu cafea aburindă. Se opreşte în dreptul meu şi îmi dă cafeaua.
- Vai, mulţumesc. Zău, nu trebuia. Dar tu?
- Am băut.
- Stai să-ţi plătesc.

Titi a făcut un semn larg, de nabab, cu mîna: Lasă!

După Titi era patul lui Dom' Profesor, n-am aflat cum îl chema. Se pare că nici nu era profesor, ci inginer, am înţeles asta dintr-o convorbire telefonică ("Dom' Profesor" vorbea mereu la telefon), dar bolnavii aşa îl numeau. Pe lîngă inginerie, "Dom' Profesor" mai făcuse şi lupte sau arte marţiale, nu mai ştiu, iar după aceea a fost antrenor. Milică îl cunoscuse ca antrenor de arte marţiale şi se mîndrea cu asta.

Era mare, grăsan. Mergea des, călcînd apăsat, dup-dup, să se uşureze. Într-o convorbire telefonică spunea unui amic, că, probabil de aceea are probleme cu inima: trupul e prea mare şi gras, iar biata inimioară nu îi face faţă. Cu toate acestea, Dom' Profesor mînca ca un lup. Venea nevastă-sa zilnic în vizită şi îi aducea de mîncare. Nu discutau mai nimic. Era mai mult o furnizoare de alimente decît nevastă.

Dom' Profesor vorbea ca o moară stricată, iar Titi şi Milică, dar nu numi ei, ascultau cu gura căscată trăncăneala ipochimenului. Pentru ei de aceea era "Dom' Profesor" şi trezea respect, fiindcă vorbea şi vorbea. Iar cine vorbeşte atîta e musai să fie înţelept. Mai avea şi un rîrîit de intelectual, care-l făcea să fie şi mai respectat de cei doi. Subiectele lui însă erau cele tocite şi răstocite din presa de senzaţie. Era genul acela de cititor de tabloide pentru care moartea unei vedetuţe gonflate de presa de senzaţie este mai impresionantă decît moartea unui prieten sau chiar a unei rude. Apoi debita ştirile catastrofale, scenariile de tot felul din tabloide şi din bîrfe de frustraţi, pe care le "analiza" cu un ton doct, fapt care atrăgea spectatorii, Titi, Milică şi alţii: Bianca Andreescu se dopează la greu, frate, se dopează trei zile, cîştigă un turneu şi pe urmă se dă accidentată, dar ea pleacă în Bahamas şi trăieşte ca o boieroaică, iar după o pauză, revine, tot dopată, şi cîştigă iarăşi, zmecheroaica; dar tu crezi că Serena bea doar apă de izvor? pe urmă asteroizii de dimensiunea unor zgîrie nori care se îndreaptă spre Terra, stai să-ţi spun eu cum stă chestia, e ceva necurat la mijloc; apoi izotopii radioactivi de stronţiu, bariu şi lantan cu care ne ameninţă ruşii; dar de Turnurile Gemene, aţi auzit? că au fost de fapt prăbuşite chiar de americani ca să...

Mă enerva trăncăneala asta. Mă mai mângâiam cu clopotele şi slujba de la bisericuţa din curtea spitalului. Se auzeau prin fereastră. Soarele se pierdea în pîcla uşoară a toamnei. Undele unui vînt leneş purtau frunzele deja îngălbenite. Tremurau prin aer ca nişte fluturi tîrzii. Preotul rostea monoton în microfon: "De acum şi până-n veaaac". Dar deocamdată, până-n veacul acela veşnic, trăim cotidianul efemer de aici.


Poate că şi bolnavul următor asculta slujba... Drept la capăt, la peretele dinspre fereastră, se afla patul unui penticostal (sau Martor al lui Iehova?), care citea mereu Biblia pînă i se împăinjeneau ochii. Nu-l vedeam prea des, fiindcă ieşea rar şi nu vorbea cu nimeni. Dacă-l întrebai ceva, îţi răspundea, dar cu un ton care te făcea să-ţi dispară cheful de a-l mai întreba altceva. Şi doctoriţa i-a scos cu cleştele vorbele, ca să poată afla ce are.

Îl vedeam doar cînd mergea pentru nevoile fireşti: cu un cap mic, părul lins pieptănat cuminte pe o parte, semăna cu Barney, prietenul lui Fred Flinstone din desenele animate cu epoca de piatră, cine îşi mai aminteşte de ele. Numai că nu se scutura ca Barney cînd rîdea. Penticostalul nu rîdea niciodată. Părea tare amărît şi nu pricepea ce i se întîmplă. Cînd medicii l-au chestionat, ca să vadă ce are, povestea cu stupefacţie, cum i s-a făcut deodată rău şi a început să-i bubuie inima în piept. Era teribil de uimit că i s-a întîmplat aşa ceva.

Îşi trăgea perdelele şi stătea singur cuc în pat. Existau nişte perdele albe prinse pe nişte tije metalice, despărţind paturile bolnavilor. Le puteai trage la nevoie, însă mai nimeni nu le folosea. Cîteodată le trăgeau asistentele sau infirmierele, cînd vreun bolnav era nedeplasabil şi trebuia, de pildă, să facă treaba mare în salon. Însă bolnavii nu prea erau pudici, intimitatea nu exista aici. Boala te lecuieşte de pudicitate sau te îmbolnăveşte de lipsa acesteia, luaţi-o cum vreţi. Şi cei mai pudici uită aici să mai fie astfel. Nu mai luau în seamă grija asta. În spital primează eficienţa şi lipsa de fasoane. Şi bolnavii par să se molipsească şi să se comporte la fel.

Penticostalul însă se încăpăţîna să rămînă pudic. Dar şi mai mult de atît. Părea că se încăpăţîna să nu uite moartea. A fost externat înaintea mea. Milică, căruia nu-i scăpa nimic, mi-a adus o hîrtiuţă uitată sau lăsată de penticostal pe noptieră. Pe hîrtiuţă scria: "Atunci vei putea avea linişte, cînd se cîntă: Cu sfinţii odihneşte, Doamne. Înainte de aceasta nu căuta linişte pînă la moarte. Omul nu se naşte pentru linişte, ci ca să trudească, să rabde pentru viaţa viitoare a liniştii. Aici sîntem pribegi, străini, oaspeţi. Iar pribegii n-au linişte în ţară străină, în cauze străine. Păşind pas cu pas, ei merg mereu înainte, ca să atingă mai repede patria adevărată, adică casa lui Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor. Iar dacă aici, în amara viaţă pămîntească, zăboveşti în lumea plăcerilor, atunci seara (adică apusul zilelor) va veni pe nesimţite şi moartea va găsi sufletul nepregătit, fără fapte bune, şi nu va mai fi timp să le faci. Moartea este neîndurătoare! Nici bogatul cu bogăţia lui, nici iubitorul de arginţi cu banii lui, nici voinicul cu puterea lui, nici împăratul, nici viteazul nu se pot răscumpăra de la moarte. Şi nimeni nu poate să ia cu sine nimic dobîndit pe lumea aceasta. Gol a venit pe lume omul şi gol pleacă. Numai credinţa, faptele bune, milosteniile merg cu el în viaţa ce va veni, şi nimeni nu te va putea ajuta: nici prietenii, nici neamurile".

Da, penticostalul (sau Martorul lui Iehova sau ce va fi fost) se încăpăţîna să nu uite, căci moartea nu ne uita. Se insinua peste tot, îşi arată colţii ici şi colo - dincolo de asigurările medicilor, dincolo de vorbele frumoase şi de glumele nepăsătoare. Pătrundea în salon aşa cum un nepot mitocan năvăleşte într-o familie respectabilă cu glumele lui deşucheate şi îşi bate joc de toţi. Însă cei din familie se prefac că nu bagă în seamă, că nu înţeleg. Consideră că nepotul mitocan nu este chiar aşa de rău, mai are şi părţi bune, este recuperabil, cele rele se pot corija.

Nu, nu, moartea nu poate fi corijată.


Şi viaţa îşi urmează cursul chiar şi-n spital - ca un firicel de apă ce-şi face loc printre frunzele moarte ale toamnei. Zilele se tîrîie monoton şi plicticos, precum duruitul de marfar al paturilor cărate spre cine ştie unde... aceleaşi injecţii dureroase în umăr, aceleaşi ECG-uri, aceleaşi istovitoare recoltări de singe, aceleaşi discuţii lîngede între bolnavi, aceleaşi plimbări de pensionari abulici pe hol, aceleaşi pastiluţe multicolore de care la început te minunezi, cum altădată boşimanii erau fascinaţi de mărgelele de sticlă.

Apoi nu te mai minunezi de nimic, nu te mai enervezi că se face curent, nu te mai agasează zvîcnirile de animal prins în capcană ale Domnului Cociug... Aşa trebuie să fie Dincolo, în veacul acela veşnic despre care cînta preotul: un fel de salon nr. 5 plicticos, în care staaai în pat ca un bondar cu pîntecul în sus până ce te doare fundul, fără să faci nimic şi, cînd te uzi, te schimbă un fel de zîne. Iar din cînd în cînd apar nişte inşi în alb (sau în roz sau în albastru), care îţi fac o injecţie sau îţi pun perfuzie, încît îţi rarefiază mintea pînă nu mai rămîne nimic-nimic...