Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stegarii familiei (I)


Radu Părpăuţă

26.10.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sînt tot mai puţini aceia care au cunoscut direct vremurile şi oamenii despre care povestesc aici. Timpul i-a răpit de pe scena vieţii. Oamenii noi ignoră pe oamenii "cari au fost", cum zicea Savantul, aşa cum şi aceşti oameni noi se vor disipa în timp ca urmele pe cer ale avionului cu reacţie.

Aşa că, uneori, capeţi sentimentul destul de amar că nu ai cui să te adresezi scriind despre bunici şi străbunică. Şi, totuşi, prin unele semne de admiraţie şi de afecţiune, primite de la cititorii din noile generaţii, se pare că putem scăpa de masacrul timpului - măcar prin literatură. Da, sînt unele semne că în fiecare generaţie care urmează (vedeţi? "urmează", adică care lasă "urme") continuă să bată acele inimi credincioase, dispuse să înţeleagă lumea trecută. Fără aceste inimi am trăi sub semnul fiarei fără istorie, urmele noastre pe pămînt s-ar şterge la prima boare.

Într-un document de pe vremea lui Ştefan cel Mare am citit despre grija oamenilor de atunci pentru "hotarul în sămni". Să reînvii lumea de altădată, diferită de cea de azi, o lume care sfidează verdictele contemporaneităţii, înseamnă tocmai aceasta: să aşezi popii acelui "hotar în sămni".

Mai trebuie spus ceva: Faptele în ele însele nu spun niciodată o poveste întru totul. Mai este nevoie de ceva... de un praf subtil, pe care eu, autorul, l-am insinuat printre rînduri. Cel puţin aşa am intenţionat, nu ştiu dacă am reuşit (e bine s-o fac pe-a modestul, asta "dă bine" la cititori). Iar tu, cititorule, cu capul ca un cuptor de Paşti în urma istorisirii mele (iartă-mi mîndria nejustificată de scriitor), preia şi rescrie mai departe povestea în capul şi-n sufletul tău.

Dar, să spun drept, nici nu ştiu exact spre ce se îndreaptă povestirea de faţă. În orice caz, va fi destul de amplă - amplă în ceea ce mă priveşte, fiindcă, în general, scriu destul de scurt - aşa că cititorul, dacă binevoieşte, va trebui să se înarmeze cu o leacă de răbdare.

*
Străbunica mea din partea mamei a trăit 100-102 ani. Nici ea nu ştia exact cîţi ani avea. La vremea naşterii ei nu se întocmeau acte de naştere. Te trecea, ce-i drept, popa în mitrică la botez, dar nimeni nu-şi mai bătea capul după aceea cu mitricile de la biserică. A, dacă se întîmpla să te cheme Eminovici şi Mihai sau Nică al lui Ştefan al Petrei din Humuleşti, sigur, veneau după ani şi ani tot felul de domni curioşi şi se interesau de condicile respectivilor. Dar cine să se intereseze în privinţa unei oarecare Eufrosina Surdu din satul Goruni, trecută în nu ştiu care an în mitrică? Nici mamele, la cîţi copii făceau pe vremea aceea, nu mai ţineau minte bine cînd l-a născut pe cutare sau cutare copil.

Aşa că străbunica avea îndoieli în privinţa vîrstei. De la o anumită vîrstă, cînd era întrebată cîţi ani are, răspundea aiurea, cum îi venea la gură. Nu-i mai păsa că încurcă anii. Las-o aşa - încurcată! Bine că trăieşte, asta-i important! Încurca şi fiicele, nepoatele şi strănepoatele. O cosiţă mai gălbioară a strănepoatei Irinuca era în mintea ei aceeaşi cu cosiţa la fel de gălbioară a fetei Ileana, aşa cum o ştia ea de hăt ani, pe cînd Ilenuţa era fetiţă. Aşa că limitele de timp se ştergeau, iar Irinuca devenea Ileana; străbunica strîngea pînă la durere osişoarele fragile ale nepoţicăi în braţele ei descărnate şi o mîngîia pe cosiţa abia văzută, căci străbunica vedea în ultimii ei ani ca prin sită:
- Ileană Ilenuţă, stai locului în braţe la mamaia. Nu te mai duce la dracii ceia de Foculeşti.

Şi nepoţica Irinuca / Ilenuţa rămînea speriată, neîndrăznind să se mişte în braţele descărnate, dar tari ca nişte căngi de fier ale străbunicii. Toţi membrii familiei noastre foşgăiau alandala în capul bunicii, unii deveneau invizibili şi uitaţi pentru a renaşte pe neaşteptate în altă perioadă de timp. Dar de ce spun eu "perioadă"! Pentru ea timpul nu se mai împărţea în perioade, iar moartea nu mai exista, căci nimeni nu murea niciodată. Sau, cum să zic, moartea era doar ca în anii tinereţii, cînd pare ireală, chiar seducătoare, pierdută în depărtări azurii.

Tot astfel, străbunica încurca războaiele, primul război mondial cu al doilea, ba şi cu războiul de independenţă. Pe vremea ei viaţa omului de la ţară se desfăşura în aceleaşi răstimpuri cu ale păsăruicilor de sub streaşină: se năşteau, creşteau, se împreunau, făceau pui, îi îngrijeau pînă le venea vremea să se zburătăcească. Ceea ce se petrecea în lumea largă, marile conflicte umane, nu-i priveau pe aceşti oameni decît în măsura în care războaiele vămuiau satele şi familiile de tineri.

Mereu în mintea străbunicii erau aşteptaţi să vină din război şi din concentrări fii, nepoţi şi strănepoţi laolaltă, vii sau morţi - în mintea, dar mai ales în sufletul ei, sufletul acesta despre care tot felul de proşti ne învaţă că nu există. Străbunicii îi dispăruse iluzia că aproapele poate fi înţeles. Lua oamenii aşa cum sînt: nu-i mai judeca, nu-i mai condamna, n-o mai supărau. Se înconjura de toţi membrii familiei - morţi sau vii - ca de nişte oglinzi răsfrîngîndu-se unele în altele la nesfîrşit - erau oameni şi atît.

Străbunica Eufrosina, numită de toţi Frăsina, a murit spre sfîrşitul ultimului război mondial. Aşadar, la războiul de independenţă din 1877 era nevastă tînără. Povestea de multe ori fiilor şi fiicelor, nepoţilor şi nepoatelor, strănepoţilor şi strănepoatelor, cum a fost cînd a plecat Dumitru al ei la război. Nu mai ştia care război anume. Doar eu trag concluzia că trebuie să fi fost anume acest război din '877.

Dumitru era stegar. Mergea al doilea după ofiţer: pe cal, cu steagul României în mînă. Călărea un armăsar voinic: şarg, cu crupa lungă. Ceilalţi soldaţi, băieţi şi bărbaţi din satul lor, mergeau după ei. Iar străbunica Frăsina se ţinea după Dumitru al ei: cu mîna agăţată de oblînc şi cu lacrimi pe obraz. Dar el mergea cu privirile îndreptate înainte. Nu se putea întoarce spre ea, să întindă mîna şi s-o mîngîie: el era purtător de steag!

Şi străbunica a mers aşa, ţinîndu-se de oblîncul şeii şi bocind, cîţiva kilometri: desculţă, pe marginea drumului, prin spini şi şteapuri. Şi lui îi curgeau lacrimile pe obraz, abia îşi stăpînea icnetele de plîns, pieptul i se ridica sacadat sub mundir. Însă nu se uita la ea, ci tot înainte, cu mîna strînsă pe drapel: el era purtător de steag!

Iar cînd a fost să coboare Dealul Doamnei, ofiţerul a făcut semn fetelor şi femeilor să se îndepărteze. A pus în ordine micul detaşament. Apoi au pornit. Fetele şi femeile se uitau cu lacrimi pe obraz cum iubiţii şi soţii lor coboară: tot mai în jos, tot mai departe. Străbunica s-a tot uitat după Dumitru al ei, pînă ce abia i-a mai zărit căciula împodobită cu zagara (o panglică de blană de pe marginea căciulii), pînă ce Dumitru a dispărut cu totul în ceaţa lacrimilor ei. Dar el nu a întors capul: era purtător de steag!

*
Mama, care are acum 92 de ani şi nu văd de ce nu ar face 100 ca şi străbunica Frăsina, bunica ei, în primul rînd fiindcă rîde de propria-i moarte ca şi ea, mama, zic, cînd era copilă, a apucat-o pe bătrînă... În ritmul domol al răsucitului vîrtelniţei, al ronţăitului modest al boabelor desprinse de pe ciocălău sau al lipăitului dulce de la întoarcerea pestelcii de aluat pentru colţunaşi bunica Frăsina depăna poveşti: pe îndelete, cu abateri de la subiect, de ziceai că a uitat ce a pornit să povestească. Dar nu uita niciodată nimic, deşi era doldora de istorii care de care mai lungi şi mai întortocheate. O simţeai că e plină de amintiri ca o ciutură plină de apă proaspătă, abia scoasă din fîntînă. Şi... cum să zic... era împlinită. De aceea nu se grăbea niciodată, firul gîndului i se învîrtea la fel de uşor ca fîşîitul uşor al vîrtelniţei, ca mai sus pomenitul ronţăit răbduriu, şoricesc al curăţatului porumbului, sau ca pliciul împăcat al aluatului pentru colţunaşii cu vişine.

Mama mi-a povestit tot ce ţin să vă povestesc la rîndul meu aici, căci povestea are, pe lîngă altele, şi o doză de mîngîiere binefăcătoare, lucrurile rele şi grele ale lumii par mai uşoare astfel. Trăim mai lesne cu povestea, nu vi se pare?

Sigur, mama mi-a povestit, dar la fel de sigur este că faptele în ele însele nu spun niciodată o poveste întru totul. Mai este nevoie de ceva... ca şi cum ai deschide o cutie veche cu fotografii uitate într-un şifonier, deschizi şifonierul să iei ceva, vezi cutia, dintr-un gest nelămurit ridici capacul cutiei şi rămîi ore întregi să te uiţi cu inima înduioşată la fotografiile oamenilor care au fost.

Străbunica Frăsina avea o căscioară tocmai sub pădure, mai sus de casa lor, care şi asta era pe deal, departe de celelalte case din sat. Şedea acolo singură. Mai sus de ea erau doar bordeiele Goronenilor, ţiganii care au fost primii locuitori ai satului; boierii, care au pus vii şi livezi pe aici, au adus robi ţigani, ca să le lucreze.

Rareori pleca undeva străbunica Frăsina: la biserică sau la vreo babă din vale, vreuna dintre puţinele de vîrsta ei care mai rămăsese în viaţă. Lăsa mătura rezemată de uşă, semn că nu e acasă, lua bastonul şi pornea la vale, pipăind drumul cu ciotorosul din lemn de corn: cioc-cioc! boc-boc!

Bunica îi mai trimitea cîteodată pe copii cu cîte-un blid de mîncare la bătrînă; asta cînd gătea ceva deosebit sau la marile sărbători, în rest bătrîna îşi făcea singură de mîncare. Şi trimitea bunica, cum spuneam, pe copii. Mama era ultimul dintre aceştia. Fetele cele mari, Frăsina (care primise numele bunicii), Ileana şi Maria, se măritaseră la Iaşi, Profira în sat la Păun, peste deal, Hristea se însurase şi el la Iaşi, Irimia la fel în sat, Mihai era flăcău şi avea să se însoare chiar în sat, puţin mai la vale, şi Mitriţă plecase la şcoala de aviaţie. Iar Valentin, copilul adoptat, nici nu era încă în familie. L-au adoptat mai tîrziu, imediat după război. Era orfan de război. S-a întors într-o bună zi bunelul acasă de la primărie, unde fusese să-şi dreagă nişte acte. Şi purta pe umeri un copil - urca încet de la poartă spre casă. Iar bunica se tot uita cum vine bunelul cu copilul pe umeri, că era mai o sută de metri de la poartă pînă la casa din fundul ogrăzii: Ce-o fi cu copilul din spate? Cînd a ajuns, bunelul a pus copilul jos şi a dat să se îndreptăţească:
- Na! Mi l-au dat de la primărie.

Bunica a rămas mută. Nu-i mai veneau vorbele. Şi bunelul:
- Măi, Lisaveto, am crescut noi nouă copii. Hai să mai creştem unul, că n-o fi foc. Unde-s nouă merge şi-al zecelea.

Atunci bunica a dat să zică: "Ai nebunit de cap, omule? Ai băut ceva?" Dar n-a mai apucat să zică nimic, fiindcă ista mic, Valentin, mînat de cine ştie ce simţăminte, a fugit spre ea şi a apucat-o strîns de fustă. Iar bunica a simţit aşa... o milă şi-o bucurie Şi uite că bunicii mei, Constantin şi Elisabeta, l-au crescut şi pe el, al zecelea copil.

Acasă mai erau mama, cea mai mică, şi Traian, penultimul copil. Pe ei îi trimitea bunica cu demîncare la străbunica Eufrosina, bunica lor. Odată mama şi Traian au fost trimişi cu nişte răcituri de porc (prin alte părţi se numesc cu numele care nu-mi place de "piftie". Ploua şi copiii abia călcau prin noroi. Urcînd pe drum, Traian, mai drăcos de mic, a început să învîrtă farfuriile cu răcituri.
- Ia uite, Săndică (pe mama o cheamă Augustina, dar toţi i-au zis Săndica), ui' cum zboară răciturile, ca nişte avioane în picaj.

Şi tot sucea farfuriile, pînă ce a întors una cu gura în jos. Dar răcitura n-a căzut din farfurie:
- Ai văzut ce pilot bun sînt? Vrrrum! Vrrrum!

Rîdeau de se prăpădeau. Şi iarăşi purta răciturile prin aer ca pe nişte avioane în zbor, că Traian era tare pasionat de avioane. A întors a doua oară farfuriile cu gura în jos. Acum însă răciturile din ele leop! leop! au căzut drept în glodul drumului. Vai! le-a rămas rîsul în gît. Ce să facă? Au strîns repede în căuşul palmei răciturile din noroi. Aşa le-au dus la bunica Frăsina, care, v-am spus, de-abia mai vedea:
- Măi, Săndică, parcă au năsîp în ele.

Mama era încremenită de frică şi nu ştia ce să zică. Dar Traian o liniştea pe bunica:
- Nu, bunică, o pus mamaia în ele chiper negru (aşa se spunea la piper, deosebit de "chiper roş", cum se numea ardeiul iute). Cred c-o scăpat prea mult chiper negru, adăuga cumpătat Traian, iar mama era cît pe ce să bufnească în rîs.
- Da' parcă au năsîp...
- Cum să aibă năsîp, bunică, că plouă.

Şi străbunica se liniştea şi-şi făcea cruce:
- Plouă! Plouă! Iaca pămîntul!

*
Mitriţă, antepenultimul dintre copii, era şi el pasionat de avioane, ca şi Traian. Copil fiind, era atras de aventura aviaţiei, refuzînd să creadă că, de fapt, cum spune undeva Milan Kundera, cea mai mare aventură a vieţii noastre este tocmai absenţa oricărei aventuri.

Avem în familie o carte poştală militară datată 13 martie 1944. A fost păstrată de nana Ileana, sora mamei. După moartea ei a fost păstrată de Nicuşor, vărul meu. Anul trecut Nicuşor mi-a dat-o mie, împreună cu alte cîteva documente de familie vechi, spre păstrare. Cartea poştală este trimisă de pe front familiei de către sergentul aviator Surdu Dumitru din escadrila 22, fratele Ilenei şi al Augustinei, mama mea (mama avea în 1944 17 ani, în aprilie anul acesta a făcut 91). Mama era cea care îi răspundea fratelui de pe front, nu părinţii, deşi bunelul, după cîte ştiu, era ştiutor de carte.

Adresa "trimiţătorului", cum scrie pe carte, lipseşte. Era război. Militarii sînt avertizaţi pe cartea poştală: "ATENŢIUNE: Nu se scrie nimic în legătură cu armata. Nu se pune localitatea." Pe faţa cărţii poştale gratuite se află tipărit un timbru cu Regele Mihai, precum şi stema regală, apoi semnătura cenzorului şi o ştampilă pe "Locul sigiliului cenzurei militare". Într-un mic chenar dreptunghiular stă scris: "Noi luptăm. Voi să subscrieţi la împrumutul reîntregirii - 1941" Se făcea popularizare la o colectă publică naţională, nemaiîntîlnită pînă atunci în spaţiul românesc, iniţiată de Mareşalul Antonescu pentru finanţarea operaţiunilor militare de recucerire a Basarabiei.

Mitică (Dumitru, în familie i se spunea Mitriţă) făcuse o pasiune pentru aviaţie (de fapt, cred că nu există aviator care să nu iubească pătimaş profesia asta) şi s-a înscris ca voluntar la aviaţie în 1941, la 18 ani. Încă nu începuse războiul. Mama lui, bunica mea, îi spunea: "Unde te duci tu, băiete, nu vezi că războiul bate la uşă?" Mitică nu a ascultat-o, a plecat voluntar şi apoi a făcut tot războiul, din '41 pînă în '44, cu toate necazurile lui. Camaradul lui de arme şi prietenul, un oltean pe nume Nicolae C. Marin, scria într-o scrisoare (o păstrez şi pe aceasta): "Numai eu îţi eram frate pe aceste meleaguri, ca şi în 1941, cînd veneam înnegriţi de fumul proiectilelor de antiaeriană. Am scăpat atunci şi speram că într-o zi ne vom vedea liberi".

Dumitru semnează cartea poştală Mitică, dar în familie, cum spuneam, îi ziceau Mitriţă. Caligrafiind armonios, rotund şi fin, cu silinţa veche şcolărească, cu nişte cozi elegante ale literei "f", Mitică (Mitriţă) scrie lucruri obişnuite în cartea poştală, nimic deosebit (să ţinem cont şi de cenzura militară), dar trecerea timpului şi evenimentele ce au urmat dau adîncime şi stropesc cu lacrimi aceste rînduri:
"Dragii mei, Am primit scrisoarea pe care mi-a trimis-o Săndica şi m-am bucurat mult informîndu-mă că sunteţi sănătoşi cu toţii şi că petreceţi frumos timpul. Eu, la fel, sunt sănătos şi o duc foarte bine cu serviciul. Timpul cred că şi pe acolo e frumos ca şi pe aici. Bunica ce mai face? (e vorba de străbunica mea Eufrosina (Frăsina)). Eu vă doresc la toţi sănătate şi mult noroc.
Săndica, ai spus că nu prea vă bombardez cu scrisul. Nu-i nimic, lasă că te satur eu de n-ai să ai timp nici să dormi (vorbă să fie!). Vă sărut cu drag, Mitică."

Mitică nu a mai apucat să o "sature" pe Săndica, mama mea, cu scrisori. A fost ultima lui misivă. A murit la cîteva săptămîni după aceea, chiar înaintea Paştilor, 1944. Avea doar 21 de ani. Din cîte am aflat din familie, avionul lui a fost bombardat şi s-a înclinat. Mitică era mitralior. Exista o turelă în afara avionului pe care se afla mitraliera. Cînd se trăgea, turela se rotea, iar mitraliorul ieşea cu corpul mult în afara avionului. Probabil, fiind atins de gloanţe, Mitică a căzut în Marea Neagră. Era pe undeva prin apropiere de Tulcea. S-a comunicat familiei că acolo a fost înmormîntat. Prin anii '70 ai secolului trecut, nana Ileana şi mătuşa Maria, surorile lui Mitică, au căutat o zi întreagă mormîntul lui prin cimitirul din Tulcea. Nu l-au găsit. Nici nu sperau. A fost mai mult sentimentul împăcării că, totuşi, l-au căutat.

Într-un film de război Brad Pitt joacă un ofiţer de aviaţie, care îl sfătuieşte pe un tînăr aviator ce pleacă la luptă, de fapt la moarte: "Nu te gîndi la mama ta. Gîndeşte-te la tatăl tău, că este mîndru de tine." Cînd mă gîndesc la Mitriţă Surdu, unchiul meu pe care nu l-am cunoscut, realizez falsitatea acestor replici. Tatăl mîndru şi cu fiul mort - mi-e silă! Replicile acestea încearcă să convingă oamenii nevinovaţi, fără ură în suflet, că războiul este legitim, că trebuie să ucidă pe alţi oameni în numele nu ştiu cărei idei. Oribil! Şi că moartea are ceva eroic. NU ARE!

Avem o fotografie cu Mitică (Mitriţă) militar. Era un băiat frumos, cu părul cîrlionţat esenian pe frunte (scrie prietenul său, sergentul Nicolae C. Marin, în scrisoarea de condoleanţe: "Bunicuţa ta va dori mereu să-ţi alinte fruntea şi părul tău ce-l invidiam toţi"), cu ochii albaştri ai bunicului şi ai mamei mele, cu mustaţa subţire de actor italian (un Giancarlo Giannini în tinereţe) şi cu zîmbetul acela voios, dezgrădit de griji.

Viaţa i-a rămas "nesăturată", o viaţă în ciornă, pe care n-a mai apucat să o scrie. În toiul infernului-război, Mitriţă Surdu a fost dus de mişcările turelei numite soartă, care l-a străpuns cu gloanţe. A cunoscut puţine din viaţă, în schimb n-au apucat să-l încovoaie legile societăţii cu cîrpelile lor urîte. Soarta nu i-a mai îngăduit îmbrăţişările unei iubite, doar ale mamei şi ale surorilor, în schimb a cunoscut legea prieteniei; s-a dedat risipei sentimentelor largi, generoase, slobode, nesupuse strîmtorărilor şi strîmbătăţilor vieţii de la maturitate sau bătrîneţe. A fost în carlinga lui sau pe scăunelul mitraliorului un stăpînitor voios, fără de griji, peste cîmpii şi ogoare, peste codri şi munţi, peste întinderile cerului cu băile lui de ploi, cu adierile unduioase ale vînturilor, cu muzicile tunetelor şi arsurile fulgerelor, cu stelele încolţite pe bolta mirifică a nopţii.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Despre începătura voievoda Ştefan cel Mare şi Sfînt, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cîinele şchiop (II), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cîinele şchiop (I), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Stegarii familiei (III), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Stegarii familiei (II), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer