Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stegarii familiei (II)


Radu Părpăuţă

02.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima parte a acestei povestiri aici.

*
În primii ani ai colectivizării, cînd încă nu se distrusese cu totul proprietatea particulară, am avut ocazia să văd gospodăria buneilor mei din partea mamei, Constantin şi Elisabeta Surdu...

Cîteodată mama mă lua cu ea, cînd i se făcea dor de părinţi şi de locurile copilăriei. Goruniul nu e departe de Tomeşti - peste deal. Înainte de a porni la drum, mama cumpăra de la magazinul sătesc un kil de zahăr, altul de orez, ba o sticlă de ulei, ca să le dea bătrînilor. Buneii erau deja bătrîni pe atunci. Destule necazuri se abătuseră asupra lor. Nici nu ştiu cum îşi duceau zilele.

Urcam pe drumuşorul întortocheat, care urma buza rîpei de pe Valea Lupului, drum care astăzi nu mai există, fiindcă s-a făcut alt drum mai în susul dealului, practicabil şi pentru maşini. Nu mai există nici stejarul uriaş de la jumătatea drumului, unde ne opream şi ne odihneam pe o băncuţă făcută din răzlogi de mesteacăn. Treceam apoi podeţul de lemn de la Criţă, unul din puţinii tomeşteni rămas "necooperativizat", apoi pe lîngă iazul şi izvorul de sub deal de pe dreapta şi pe lîngă viile de pe stînga. Apoi urcam în pantă lină pînă pe vîrful destul de teşit al dealului. Aici era cimitirul, iar puţin mai la vale biserica. De aici vedeam departe satul întins pe vale.

Gospodăria buneilor însă nu era departe. Ca să ajungem acolo, puteam merge pe hudiţa care cobora pe lîngă cimitirul vechi cu pietre scufundate în pămînt, ajuns imaş pentru vaci, apoi pe lîngă casa Sîninei, o chema de fapt Simina, prietena din copilărie a mamei (cea care era bolnavă de inimă, umbla vestea că a fost la doctoriţa Apăvăloaie cu un curcan cadou, cerîndu-i s-o lase să bea; nu se ştie dacă a băut sau nu, dar tot de inimă a murit, sărmana) şi pe lîngă altă casă nu mai ţin minte a cui. Pe dreapta era gardul buneilor: lung-lung, de scînduri înşiruite una după alta, ca nişte soldaţi care coborau în ordine la vale, unii în uniforme noi, căci unele scînduri putreziseră şi fuseseră înlocuite cu scînduri noi, negeluite. Jos, la poartă, ca să ajungem în ogradă, urcam aproape o sută de metri pe un drumeag cît să încapă o căruţă (îmi amintesc cele două făgaşuri adînci de căruţă din mijloc; mă jucam oprind apa care cobora pe ele după ploaie), mărginit pe părţi de garduri de nuiele.

Însă de obicei nu mergeam pe aici, ci intram prin spatele grădinii. Aşa că, de pe vîrful molcomit al dealului, o luam la dreapta. Lăsam în urmă aceeaşi casă a Sîninei, prietena din copilărie a mamei, fiindcă în locurile acelea nu prea erau case şi, deci, nici copii, iar mama, în afară de fraţi şi surori, care şi aşa erau deja mari cei mai mulţi, nu o avea decît pe Sînina de joacă; săraca Sînina, cea iute ca prîsnelul, roşie în obraji, veşnic pusă pe hohote de rîs, îşi aminteşte mama, cea care nu era beţivă, dar nu accepta viaţa fără chefuri şi petreceri, că din asta i s-a şi tras, a murit tînără, pe drum, cînd venea de la un botez.

Ajungeam apoi la cimitirul vechi de care vă spuneam, pe care-l ocoleam prin dreapta de data aceasta. Oh, cimitirul acela cu pietre ciudate, cum nu mai văzusem nicăieri, cu muşchi pe ele, pietre de pe care aproape se ştersese scrisul ciudat de asemeni, din care nu înţelegeam nimic, deşi începusem pe atunci să silabisesc la şcoală, cimitirul strîmb, pentru că într-un loc pămîntul alunecase, aşa că ţintirimul părea o epavă pe jumătate scufundată cu botul în sus, cimitirul acela misterios şi imund, plin de baligi şi de cruci aplecate de care se scărpinau vitele!

Apoi ajungeam, după ce străbăteam nişte huceaguri şi luminişuri, la gardul din sîrmă ghimpată din spatele grădinii bunicilor. Într-un loc era numai o sîrmă, pe care mama o dădea la o parte şi intram pe un tăpşan umbrit de pruni şi cu iarbă deasă, mustoasă. Odată, grăbit să intru pe tăpşanul acela cu iarba care-mi parcă-mi mîngîia picioarele, m-am repezit înainte şi mama a scăpat din mînă sîrma aceea, care m-a lovit cu capătul aproape de tîmplă. Mi-a curs ceva sînge, dar nu m-a durut şi nici nu m-am speriat. "Cîţiva centimetri mai jos şi puteai să mori", mi-a spus mama speriată. Relatez întîmplarea, deşi nu are nimic semnificativ pentru istorisirea de faţă, poate doar faptul că rîdeam pe atunci de întîmplare, nu-mi era frică de nimic, pentru mine lucrurile lumii aveau în acele vremuri frumuseţea şi uşurătatea pufului de păpădie dus de adierea zefirului ici şi colo.

De pe tăpşanul, care mi-a rămas în minte prin verdele buretos al ierbii ca strama, coboram abrupt o pantă prin mijlocul viţei-de-vie, pînă în spatele acelei şuri fabuloase care mi-a încîntat copilăria. Prin partea de la vale a şurii pătrundeam în ograda cu toate acareturile ei. În fundul ogrăzii se afla casa bătrînească a buneilor, cu cei doi nuci uriaşi în faţă şi cu o fîntînă. De la casa buneilor, mai la vale, se vedea casa nouă a lui Traian, fratele mamei; el, ca fiul cel mai mic, a rămas alături de părinţi. Mai în sus pe această parte era un gard, dincolo de care se întindea o livadă despre care voi vorbi mai încolo. De cealaltă parte a ogrăzii se întindea şura imensă şi mai înaltă decît o casă, care numai în partea de la vale avea o încăpere închisă mereu. N-am ştiut niciodată ce se afla înăuntru, motiv pentru care eram aman de curios! În rest şura avea numai trei pereţi, partea dinspre ogradă era deschisă. Aici se făcea mustul. Puteai vedea din ogradă ca la cinema toate operaţiile care se petreceau aici. În şura cu trei pereţi intrau căruţele cu poamă (struguri) sau ciubărarii care duceau ciubărul cu poamă şi-l răsturnau în călcător. Mama îmi povestea de mic copil cum se petreceau lucrurile altădată...

Pe vremea aceea nu exista zdrobitoare, doar cîţiva boieri din împrejurimi lucrau cu zdrobitoare. Oamenii mustuiau poama într-un ciubăr cu un mustuitor de lemn cu nişte gheare la capăt. Şi culegătorii din vie, cînd umpleau ciuberele, strigau ciubărarilor: "Hai la ciubăr! Hai la ciubăr!" Un ciubăr era cărat de doi bărbaţi zdraveni, tot haidăi tari, că era greu ciubărul. Nu ştiţi ce-i ciubărul? Era aşa mai lat la fund şi să tot fi avut vreo cincizeci de kile. Îl puneau în cumpănă basarabenii (aveau anume oameni din Basarabia la cules, iar bunelul le dădea veste din timp în fiecare an), cu un hadarag printre urechile ciubărului, şi-l cărau. Şi iarăşi strigau culegătorii: "Hailaciubăr! Hailaciubăr! Apucă, bade, de ici, or te-o chinuit prea mult Nastia as'noapte". Nastia era una... mă rog... da' făcea nişte borşuri ruseşti de mamă-mamă, te lingeai pe buze nu altăceva!

V-am vorbit de călcătorul din şura-cinematograf. Era ca o covată lungă, scobită dintr-un trunchi gros de răchită. Şi omul de la călcat călca poama bine-bine, fiindcă în ciubăr se mustuia numai o leacă. Călca poama Hristea, fratele mare al mamei. Pe urmă, cînd Hristea a plecat la război, a călcat poama un ţigan, unu' Mihalachi. Îl spăla bunica cu săpun pe picioare, îi tăia unghiile. Numai după aceea intra la călcat! Călcătorul era aplecat într-o parte. Mustul curgea prin partea aplecată în dejă, vasul care era aşezat jos, jumătate în pămînt. Pe urmă culesătura sau, mai bine zis, mustuiala se punea în două butoaie aflate lîngă călcător. Şi de abia de acolo veneau alţi oameni şi cărau mustuiala cu sacii la teasc, care se afla tot în şură. Roiau viespile şi gărgăuni din cei mari în jurul teascului şi se înecau de bună voie în mărgelele mustului! Din teasc mustul curgea în lin, un vas mai mititel şi lat în gură, ca şi deja. La sfîrşit mustul, de-acuma pişcător, se turna în butoi şi se chiuia la prima găleată turnată, cînd se învîrtojeşte mustul în leică. Dă, după datină. Că tot culesul era o sărbătoare. Din prima zi, cînd se punea primul strugure în căldare şi pînă la ultimul cerceluş cules de pe coardă era o sărbătoare! Mamei şi celor din familie, care au trăit aceste sărbători ale culesului viei, le-a răsunat toată viaţa în urechi şi suflete bătutul butoaielor toamna şi strigătul: "Hailaciubăr! Hailaciubăr!

*
Pe cît timpul vămuieşte pe cei dragi mie - rude, prieteni - pe atît amintirea lor îmi aprinde mintea şi sufletul... Şi creşte, creşte pară... Dar nu întotdeauna. De pildă, parcă nu-mi vine să-mi amintesc înmormîntările buneilor mei...

Au murit la o lună unul după altul: bunica prima, bunelul al doilea. Bunica a murit într-un noiembrie ploios şi noroios, sub cerul lăsat. Îmi aduc aminte de bunelul: îşi tot ştergea nasul cu o batistă albastră, mare. Nu ştiu, poate să fie un gînd de al meu de după: şi totuşi... parcă nu-şi mai găsea locul pe lume. Avea să moară la o lună după bunica Lisaveta. Îmi amintesc de bătrînul popă Filimon, cu barba plină de stropi de apă, şi care se cam stricase la cap: fredona mergînd pe lîngă sicriu, pe drumul lutos spre cimitir: ram-pam-pam! Apoi - de nana Ileana plîngînd molcom, fără glas, în timp ce pregătea masa pentru praznic. La moartea bunelului mama m-a lăsat acasă: erau prea mari glodurile. Am găsit în casa unchiului Traian (era mare cititor, cum este şi mama) un roman de Nikos Kazantzakis. Citeam şi aruncam din cînd în cînd privirea spre nana Ileana (ea mi-a fost naşă de botez) şi spre tanti Maria, cealaltă soră a mamei, trebăluind prin bucătărie şi plîngînd. Mama era cu convoiul mortuar: ea se ocupa cu datul "podurilor" şi cu alte treburi ce se fac la o înmormîntare. Trebuie să le facă cineva.

Mi se părea tristă şi via din spatele şurii, cu lăstari dezgoliţi de frunze, abia ieşiţi din ceaţa de noiembrie. Parcă mă trezisem dintr-o mare neagră de somn. Şuvoaie de apă dezgropau pietrele strîmbe de pe drum, totul era întunecat şi murdar.

Scăderea gospodăriei de la Goruni a coincis cu înaintarea în vîrstă a buneilor. În mintea mea de copil bătrîneţea, cocoşarea, încetineala şi împuţinarea lor trupească, se asocia în capul meu cu crăpăturile tot mai căscate din şura aceea odată fabuloasă, cu livada lăsată de izbelişte, cu butucii de vie, groşi şi întunecaţi, ca nişte coarne de berbeci morţi uitate prin grădină.

În Prăbuşirea Casei Usher un rău nenumit se insinuează peste tot. Poe are inteligenţa să nu motiveze decăderea, ea face parte din mersul lumii. Aş minţi să spun că un rău necunoscut a scormonit la temelia Casei Surdu. Nu, cred că răul Prăbuşirii Casei Surdu este prea bine cunoscut - comunismul. Sigur, ne putem pune problema, dacă nu cumva mersul istoriei nu ar fi făcut oricum de petrecanie ţărănimii şi fără comunism. Dacă mă gîndesc la dispariţia ţăranilor tradiţionali din ţările pe care le numim civilizate, la petrecerile fest-urilor oalelor şi butoaielor cu bere, la glorificarea cusătoreselor sau bucătăreselor de cîrnaţi şi colţunaşi i tutti quanti, care celebrează ţăranul şi tradiţiile sale, dar, în fapt, prăznuiesc numita petrecanie, prăbuşirea lui Gheorghios (care înseamnă la origine, în greceşte, "lucrător al pămîntului") s-ar fi întîmplat oricum pe o anumită spiţă a scării istoriei. Rămînem să stabilim cînd şi, mai ales, unde este aşezată această spiţă: mai jos sau mai sus decît precedenta. Progresiştii zic... dar dă-i naibii de progresişti! Toate acestea sînt vorbe de clacă, de simpozioane şi training-uri simandicoase. Cert este că pe aici - sînt convins de asta - hidra care a dat lovitura de graţie ţăranului tradiţional a fost cea roşie.

Dar nu ştiam eu în copilărie toate acestea! Vedeam şura tot mai crăpată la fiecare vizită cu mama, tot mai într-o rînă şi goală, ca scheletul unei balene eşuate pe malul mării. Vedeam căruţa cu coşul verde, cu hlobele răşchirate aiurea, găinăţate de găini. Vedeam poloboacele, polobocelele, linurile, dejele şi nenumăratele putini tot mai hîrbuite şi mai împuţinate an de an.

Pe urmă au început să dispară toate, se împuţinau şi se topeau ca urmele avionului pomenit la început. Mai întâi a dispărut şura, care s-a prăbuşit într-o noapte, parcă pe furiş, ruşinată de gheboşirea ei. După moartea buneilor a fost dărîmată şi casa lor - era prea mică şi prea întunecată. Tot acuma a dispărut parcă în neant şi fîntîna din faţa căsuţei lor. Mai apărea din cînd în cînd la suprafaţă cîte un izvor pe locul fostei fîntîni ori prin preajmă - niciodată în acelaşi loc. Curgea-curgea, apoi se oprea pe nesimţite, indiferent că era uscăciune sau anotimp ploios. Apoi iarăşi izvora parcă din nimic. Se încăpăţîna să apară.

Iar livada a fost desfiinţată puţin mai tîrziu de cei de la CAP. Nu era modernă şi competitivă, s-a spus. Se plănuia entuziastic o altă livadă - superintensivă, după model italian sau olandez, cu implementarea în practică a tehnologiilor moderne de lucru. Ce era, mă rog, cu pomii ăia de toate soiurile, crescuţi alandala, de capul lor? Dar cu asimetricele hopuri şi dîmburi din livadă, cu ochiurile de apă iţite ici şi colo? Nu, tovarăşi, noi planificăm o livadă modernă, respectînd densitatea optimă între pomi, cu plase antigrindină, cu folosirea unor utilaje tehnologice, care să asigure amortizarea investiţiei în cel mult 7-8 ani.

N-au mai plantat livada planificată. În treburile colhozului domnea harababura, delăsarea şi sărăcia de "rupt în cur", după cum spunea bunelul, dar cei din conducere întrevedeau deja zorile luminoase ale comunismului. Iar prietenul lui, moş Toma, îl asigura:
- Gata. De-acuma n-o să ne mai chinuim cu munca de dimineaţă pînă seara, ca ţăranul prost. De-acuma o să lucrăm numai opt ore.
- Şi pe urmă? întreba bunelul.
- Pe urmă mergem acasă şi ne despăduchem.

După ce au scos pomii cu buldozerele şi au netezit pămîntul, au arat şi au pus grîu - grîu pe vîrful dealului. Au scos şi viţa-de-vie, au uniformizat deluşorul cu via - totul era plat acum. An de an, primăvară de primăvară, corzile de viţă-de-vie renăşteau perseverente din pămînt. Încercau să se întindă în toate direcţiile, să-şi reocupe locul lor dinainte, dar erau tăiate, aşa cum unui animal sălbatic i se taie unghiile în iluzia că se va domoli.

Cînd treceam pe lîngă lanul de grîu unduind pe vîrful dealului, bătrînii care au apucat via şi vechea livadă continuau să vadă livada aceea mirifică, cu mulţimea de pomi de toate soiurile, livadă în care "nu-ţi mai stătea gura toată vara şi toamna", zicea mama, de la cireşe de 10 mai, numite aşa în cinstea Zilei Regelui, pînă la pere pergamute, pe care bunelul le strîngea şi le punea în fîn, iar iarna, cînd veneai după fîn pentru vaci, dădeai de cîte o astfel de pară, acum îngălbenită. Şi, Doamne, bună mai era! Vedeau în continuare gropşoarele din livadă, care se umpleau cu apă la prima ploaie, apă cristalină şi verde ca buratecul de la iarba crescută pe fundul gropii. Vedeau, cu alte cuvinte, tot ceea ce natura are mai neorînduit, mai neintensiv şi mai neproductiv, însă care asigura acea "tehnologie" a farmecului vieţii greu de descris.

Din toată gospodăria de la Goruni a mai rămas casa lui nenea Traian, fratele mamei. Părea mică, oropsită, cu lipiturile mari, nevăruite, ca nişte eczeme care apar cîteodată din cine ştie ce pricină pe corpul sănătos. Aşa trebuie să fi ajuns, odată cu anii, şi sufletul lui nenea Traian: tot mai mic şi mai închircit, cuprins de o boală neştiută. Pe măsură ce necazurile îl apăsau tot mai mult, devenea tot mai pustiit şi mai stingher.

Mai întîi, la naşterea celui de-al doilea copil, i-a murit prima soţie, Maria. Toţi care l-au cunoscut cît de cît spuneau că a iubit-o mult. S-a însurat din nou, dar degeaba: nu era ca prima dată! Cea de-a doua soţie, Natalia, era o femeie bună, muncitoare, care avea iscusinţa să treacă peste necazuri cu o bună doză de umor, dar... Traian simţea că nimic nu mai era la fel, nimic nu se poate repeta. Natalia i-a făcut şi ea doi copii. În perioada aceasta a dat cu de-a sila pămîntul la colhoz, "uite aşa, dintr-o semnătură", făcea semnul semnăturii cu mîna prin aer, explicînd a nu ştiu cîta oară oamenilor şi mai cu seamă lui însuşi cum a semnat. Încetul cu încetul toate acareturile gospodăriei de la Goruni, pe care ar fi trebuit să le moştenească şi să le ducă înainte, s-au dus pe apa Sîmbetei. A rămas ca un stîrc singuratic care se pomeneşte deodată pe islaz, pe unde pasc porcii susai, holbură, lăptiugă sau ştiriţă zisă porcească, el, stîrcul, învăţat cu dumbrăvile cele frumoase şi cu dulcile lunci...

A început să bea. Nici n-au băgat de seamă cînd anume a început. După ce i-a murit Maria? După ce a rămas fără pămînt şi toate angaralele? Sau mai degrabă cînd s-a culcuşit în el sentimentul neputinţei că nu mai poate duce gospodăria mai departe aşa cum trebuie şi că va rămîne toată viaţa un rupt în fund? Numai Dumnezeu ştie. Cert este că, după cum mi-a spus nana Ileana, Traian nu a băut deloc pînă pe la optsprezece-douăzeci de ani.

La început bea pe ascuns. Se înfunda prin cramă şi bea. Pe urmă pleca prin sat spunînd că are treburi ce nu suferă amînare, dar el se ducea să chefuiască. Nu se ştie ce stare nedesluşită îl gonea neogoit. Îl împingea "cel mititel", spunea Natalia, un duh rău dinăuntru îl făcea să colinde prin sat sau prin alte sate, prin locuri neştiute şi cu oameni cu care nu avea vreo legătură. Cînd se întorcea, Natalia îl cunoştea după ochi:
- Unde-s banii de pe mînzul cel ţintat?
- I-am pus la CEC, răspundea mahmur.
- I-am pus la CEC, îl maimuţărea ea. La CEP i-ai pus, nu la CEC.

Cel mai adesea se întorcea noaptea şi se culca pe unde apuca, nu în casă - îi era ruşine. A doua zi se trezea palid ca un mort, spăsit şi lînced. Nu vorbea cu nimeni, înfuleca ceva şi pleca la treabă. Se apuca de treburi dintre cele mai grele: lucra cu coasa ca un apucat, pînă cădea în genunchi, săpa via pînă-l treceau rînduri-rînduri de sudori. Pe urmă se apuca să dreagă uneltele, să lucreze frumos în piele o şa sau să facă din lemn tot felul de jucării la copii. Era tare priceput şi înzestrat de Cel de Sus. Nu învăţase nici o meserie, dar pe ce punea mîna să facă minunăţii ieşeau! Avea un gust artistic înnăscut, care-i ieşea la iveală mai cu seamă între aceste momente de linişte între două răbufniri de beţie. Avea rîvna care răsare cîteodată într-un amator: meşteşugăreşte iscusit, cu îndemînare, că ţi-e drag să-l priveşti cum lucrează; el, de fapt, nu face o meserie, se ridică deasupra meşteşugarului cu ştiinţă şi ucenicie multă.

Treceau anii şi cufundările lui în beţie se adînceau. Năduful băuturii îl apuca tot mai des. Atunci lăsa totul baltă şi pleca, motivînd ceva, ce-i venea la gură. De pildă, spunea că are o treabă la soră-sa, la mama adică. După ce bea bine pe unde bea, venea peste deal la noi: ameţit, tîrşindu-şi picioarele, cu tuleiele bărbii crescute în voie. Se prăbuşea ca un sac golit pe laviţa de lîngă perete, iar mama trebăluia pe la plită de afară. Nici nu se uita la el. Eu mă temeam de el. Masiv, duhnind, emana o forţă ameninţătoare. Mama însă nu îl lua în seamă sau poate se făcea că nu îl ia. Nenea Traian se uita în pămînt, îşi freca cu palma faţa zgîriată cine ştie prin ce mărăcini. Nu spunea decît:
- Măi, Săndică! Măi, Săndică!
- Să nu plîngi, Trăiene, să nu plîngi!
- N-am să plîng.

Mama învîrtea prin oale, el tăcea şi ofta din cînd în cînd. Apoi iar:
- Măi, Săndică! Măi, Săndică!

Pe urmă se ridica cu ultima fărîmă de putere şi pleca tîrşîindu-şi picioarele.

Colinda aşa ca nebunul cîteva zile. Se trezea în propria-i borîtură cine ştie pe unde: undeva în cîmpul liber neumblat, pe prundişul unui rîu, în vreun canal de irigaţii sau chiar în vreun pat străin în casa unor oameni pe care nu-i recunoştea. Se întorcea acasă de multe ori bolnav ori ud leoarcă, cotonogit, fără un sfanţ în buzunar. Arăta rău de tot în astfel de clipe, ca un om care a început să putrezească în mormînt.

Odată s-a întors acasă prin tufişuri, mergînd în patru labe. Nu se putea ridica. A ajuns în mîlul din faţa coteţului porcului fără să se poată ridica: el în patru labe, dincolo porcul în patru picioare, cu sfîrla în sus, privindu-l cu ochii miraţi, ascunşi în osînză: Ce caută porcul ăsta aici? După păţania asta şi-a zis că a ajuns cu adevărat un porc. Gata, pînă aici! S-a lăsat de băutură. Dar îşi mai promisese "pînă aici" de cîteva ori. După o vreme s-a apucat iarăşi de băut.

Cînd se întorcea acasă, Natalia îl lua în primire fără multă vorbă, îl dezbrăca, îl spăla ca pe un obiect neînsufleţit, îi ungea rănile şi îl rostogolea în pat, lăsîndu-l să doarmă. Apoi, cînd îşi revenea în fire cît de cît, îi asculta răbdătoare bolmojelile chinuite şi ropotele de plîns în ceasurile lungi ale nopţii. Era un plîns prelung, ca scheunatul unui cîine fără de pripas.

Uneori se ducea şi plîngea în căsuţa părinţilor: plîngea şi îşi cerea iertare. De multe ori i-a urgisit cînd era beat. N-a ajuns să-i bată, slavă Domnului, dar le vorbea urît, îi suduia. Se socotea atunci un nedreptăţit, toate necazurile lui lor li se datorează, pe el l-au lăsat cu pămîntul, iar pe fete le-a ţinut pe la şcoli, iar acum el a rămas în curul gol (vorba asta din urmă o spunea mereu). De la o vreme bunelul nici nu-l mai asculta. Iar iertările şi plînsetele lui de după aceea nu-i mai înmuiau inima: le auzise de atîtea ori!

La moartea bunicilor nu a băut deloc. Toţi s-au minunat. Apoi a ţinut-o tot aşa. Unii au început să creadă că s-a lecuit, că moartea părinţilor a putut să-i zdruncine apetitul alcoolic cu totul şi să-l trezească din starea rea în care se afla. Oare s-a lecuit definitiv, se întrebau fraţii şi surorile? Parcă putem şti? Ştie oare un om cu adevărat ce se petrece cu alt om? Gîndirea lui Traian era impenetrabilă, o peşteră întunecată, mai întunecată ca cea a lui Platon.

Stăm în acelaşi sat, în acelaşi oraş, pe aceeaşi stradă sau chiar sub acelaşi acoperiş, dar de fapt trăim depărtaţi, izolaţi unii de alţii ca nişte supernove de gînduri neştiute (dacă doriţi musai nişte explicaţii mai optimiste, în conformitate cu trendul la modă, consultaţi vreun expert în gîndirea pozitivă).

După cîţiva ani de abstinenţă, nenea Traian a murit. Pur şi simplu a murit. Oamenii mor că trebuie să moară, nu e musai să existe o "semnificaţie" în moartea lor. Cinstit vorbind, semnificaţiile le născocesc povestaşii. Mi se pare că aşa a fost şi moartea lui Traian. A făcut o gastrită pe care nu a tratat-o. Cam aşa se petreceau lucrurile cu oamenii de la ţară. Cine să-şi bată capul cu nişte greţuri acolo, cu vărsături sau că te doare "stomahul". După un timp durerile au început să crească, iar gastrita a dat în complicaţii. Un vecin i-a adus aminte de băutură, i-a spus că el aşa se "trata" cînd îl durea burta: bea o cinzeacă sau două. Traian a făcut la fel şi durerile au amorţit. Dar boala rodea în continuare, cum roade o apă neagră un dig mare şi tare. A dat în cancer şi nenea Traian a murit.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Despre începătura voievoda Ştefan cel Mare şi Sfînt, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cîinele şchiop (II), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cîinele şchiop (I), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Stegarii familiei (III), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Stegarii familiei (I), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer