Stegarii familiei (III)

Citiţi a doua parte a acestei povestiri aici.

*
Moş Irimia, alt frate al mamei, era un ţăran ca toţi ţăranii: a muncit pămîntul, şi-a făcut casă, s-a însurat şi a făcut copii. După ce cei doi copii, un băiat şi o fată, s-au aranjat pe la casele lor, spre bătrîneţe, moş Irimia. s-a arătat a fi altfel ca ceilalţi. Căpătase un obicei: Se ducea "cu marfă" în oraş, aşa cum se duceau şi alţi consăteni din preajma oraşului. Numai că el nu o făcea pentru bani în primul rînd. Umplea două "cociuge" cu cireşe, cu prune sau cu struguri şi pleca la oraş. Le vindea în piaţă. Nu-şi striga marfa, în general, nu se prea pricepea s-o vîndă. Nici nu ţinea la preţ precum precupeţele care ştiau aman să strîngă cu zece noduri bănişorii. Stătea cu mîinile încrucişate şi se uita la cucoanele cumpărătoare cu un zîmbet pe faţă care parcă spunea: "Hai că nu cumperi de la mine." Cum-necum îşi vindea totuşi marfa.

Pe urmă nu se întorcea repejor acasă cu bănişorii cîştigaţi. Nu. Aşa, cu cociugele goale, se ducea la cinematograf la film.

Apoi bea. Dar nu trăgea cîte un chef monstru cu alţi tovarăşi. Nu. Se dezmăţa singur, onest şi mediocru cu cîte o bere şi, de la terasă, privea oamenii de pe stradă. Îi contempla. Din colţul lui, căci mai mereu îşi căuta un colt retras, privea la cîte un om care trecea pe stradă şi cugeta fără să vrea la el. Cine e? De unde vine oare? Ce hram poartă? Şi încet-încet încropea în minte o mică poveste despre respectivul sau respectiva persoană. Uite femeia asta. Se vede, e de la ţară. Oare s-ar simţi bine alături de ea? L-ar putea înţelege? O vedea goală fals ruşinată, încercînd să-i acopere ochii cu mîinile. Se jucau vesel şi drăgăstos, fără stinghereală. Îi desprindea fusta, dar mai departe nu mai putea vedea nimic... Apoi o vedea coborînd în faţa unei case, casa lor. El şi o droaie de copii mici o întîmpină. Îi ia pachetele cu cumpărături, iar ea ridică copiii în braţe şi-i sărută. "Pe mine nu mă săruţi?" îi spune el zîmbind... dar gata, s-a isprăvit. Un chelner care strîngea halbele îl trezea din reverie. N-o s-o mai vadă niciodată pe femeia aceea, care-i plăcea atît de mult. N-a cunoscut-o, nu i-a vorbit, n-a petrecut nici o noapte cu ea şi totuşi e puţin trist că a plecat. Rămas-bun! Trebuie să te înveţi şi cu plecările, şi cu eşecurile...

Şi - culmea! spunea nevastă-sa - cumpăra cărţi. Venea cu ele acasă şi zile întregi se închidea în casă şi le citea.

Din cauzele acestea şi-a făcut faimă de leneş printre consăteni, pentru care nenea Irimia era un fel de gazelă rătăcită printre leoparzi; sau, dacă vă mai amintiţi desenul animat cu Oblio, copilaşul care s-a născut cu capul rotund printre cei cu capetele ţuguiate. Ei, bine, el era Oblio întruchipat.

Dar moş Irimia nu prea lua în seamă gura satului. Ba impresia era că nici nu avea urechi să o audă. Cine mai ştie? Dar ce te faci cînd şi cei dragi din familie - băiatul, fata şi soţia - te socotesc leneş? Este drept, copiii, acum fiecare la casa lui, încercau să se păstreze neutri, să aplaneze într-o privinţă conflictele dintre el şi soţie pe tema moliciunii lui incurabile. Dar prin spate îl bîrfeau uşor, îl persiflau cu acel amestec de milă şi zeflemea subţire, pe care îl au îndeobşte copiii faţă de metehnele părinţilor în vîrstă.

Însă cu mătuşa Nuţa, nevastă-sa, era altceva. Chiar din primii ani ai căsătoriei lor, Nuţa a simţit în sufletul ei mărginit un soi de respingere ajunsă curînd la silă faţă de tot ce dădea peste maluri din albia lui ţărănească: cititul, tihna lui blajină şi contemplativă, în general, tot ce era nepractic în viaţa lui. Cu anii acest sentiment s-a adîncit, iar la bătrîneţe Nuţa resimţea aceste lucruri ca fiind insuportabile. De aceea le ura, fiindcă pur şi simplu vomita din instinct tot ceea ce nu era ţărănesc în viaţa ei. Găsise şi un cuvînt prin care denumea tot ceea ce socotea ea ca fiind puturoşenia şi moliciunea lui înnăscute. Acesta era dizinteresat. Nu se ştie prin ce confuzie specifică ignoranţilor asimilase cuvîntul dizinteresat cu tot ce este mai dispreţuitor, demn de hulă. Atitudinea lui din serile călduţe şi blajine, cînd stătea cloşcă sub nucul din ogradă şi nu făcea nimic, o scotea din sărite. Cum să stai aşa ca adormitul, moale ca o balegă? Simţul practic al Nuţei, inculcate în firea ei de multe-multe generaţii de rurali, nu putea pricepe fericirea cărnii şi a duhului indusă de această blajină "sara pe deal". De aceea pentru ea Irimia devenise un biet caraghios, care trăieşte fără rost pe pămînt, un dizinteresat şi pace bună.

Nu prea l-am văzut pe moş Irimia. Mai venea cîteodată pe la noi mătuşa Nuţa şi discuta cine ştie ce cu mama. Mintea mea de copil n-a reţinut nimic din ceea ce vorbeau. Iar moş Irimia trecea şi mai rar pe la noi cînd venea din oraş. Nu stătea mult. Se oprea să-şi tragă suflarea înainte de a urca dealul spre Goruni.

L-am văzut ultima data pe moş Irimia în toamna lui 1988. Ştiu sigur asta, fiindcă în anul acela am avut o completare de catedră la şcoala din satul de naştere al mamei - Goruni. Marţea, după ce terminam orele la şcoală, îmi făcusem obiceiul să-mi vizitez rudele pe care nu le mai văzusem de mult timp, pe cele mai multe din copilărie.

Într-un sfîrşit de octombrie obosit, cu sălcii de un galben stins, răsfirîndu-şi alene pletele, am mers la moş Irimia. Avea casă pe deal, puţin mai jos de fosta gospodărie a buneilor. Urcam agale, în timp ce priveam în înaltul cerului cum vîslesc în triunghiuri neregulate gîştele sălbatice. Cele din fruntea cîrdului îşi schimbau cînd şi cînd locurile, încurajîndu-se cu ţipete unele pe altele. Iar în ogrăzi cele domestice se urcau pe grămezile de bălegar din faţa şurilor, băteau din aripi şi întindeau gîturile. Însă ele, sărmanele, nu puteau zbura, fiind îngreunate de mîncare bună, plus că vigilentele gospodine au grijă să le taie din timp aripile. Nu le rămîne decît să ţipe nostalgic, cu gîturile întinse către suratele lor sălbatice.

Am găsit casa: mică şi prăvălită, parcă scufundată în marginea drumului. Auzisem de alunecarea de pămînt, care cauzase daune unor case de pe deal, dar la faţa locului lucrurile arătau cu mult mai rău. Casa lui moş Irimia o luase la vale şi se oprise aplecată într-o parte în via îngălbenită, cu lăstarii lungi crescuţi alandala. Era susţinută numai de proptele, nişte pari groşi, şi de un gutui care se nimerise acolo şi proptea casa. Din cauza efortului gutuile mari păreau că au dat în icter. Mătuşa Nuţa mi-a arătat suspinînd o odaie distrusă cu totul. În vestibulul mare pămîntul ridicase podelele într-o cocoaşă monstruoasă. Nu se mai putea locui aici.

Bătrînii îşi duceau zilele într-o bucătărioară în care îngrămădiseră un pat pe care-l salvaseră din odaia dărîmată. "Dar Iulian nu vă ajută?" m-am interesat în privinţa băiatului. Mătuşa Nuţa mi-a explicat că băiatul e ocupat toată ziulica "ghietul băiet", are servici greu la CET. Iar Virginica ce să facă şi ea cu cinci copii mici, ca să nu mai spună că beţivul de bărbatu-său n-o ajută nici pe ea, da' să le mai dea o mînă de ajutor şi lor?! Şi nimeni nu-i ajută, nici de la ceapeu, nici de nicăieri, se plîngea mătuşa. Cît priveşte pe Irimia, pe lîngă faptul că-i neputincios de-acuma, e şi "dizinteresat", cum a fost toată viaţa lui, dădea din mînă a pagubă mătuşa Nuţa. Drept ca Irimia cu oiştea-n gard! Apoi, oprindu-se din vorbit, mătuşa Nuţa ascultă atent:
- Ia! Vine cîrpă-n cui! Vezi că e cam... (mătuşa face cercuri cu degetul arătător în dreptul urechii). Nu-l lua în samă.

Moş Irimia apare din grădină cu cîteva mere. Ne salutăm, îl întreb de sănătate, dar moş Irimia:
- Uite, Radule, ce mere s-o făcut anul ista... Uite ce frumoase! Ca obrazul de fată mare, nu smochinite!

Mătuşa Nuţa ridică ochii în bagdadie, încercînd să-mi sugereze: "Ţi-am zis. E dus cu capul!"

Ne pornim să vorbim: despre toamna asta aiurea, despre şcoală, despre cei cinci copii ai Virginicăi, dintre care trei sînt la şcoală. Moş Irimia vorbeşte stăpînit, cu un ton baritonal, cald. În pofida gesturilor grăitoare ale mătuşii, "vezi că e sărit de pe fix", moşul nu-mi pare nicidecum astfel. Echilibrul lui sufletesc, vorbirea lentă, bine strunită, asemeni cîrmuitului măiestru al unei corăbii pe o apă leneşă, mă farmecă. Chiar şi arsenalul arhicunoscut de vorbe al oamenilor de la ţară despre moarte are farmec în gura lui moş Irimia. Deşi ştiute şi răsştiute, vorbele acestea sună altcumva în gura lui. Nu-i vorbă, se vedea că meditase la moarte. Vîrsta te îndeamnă spre astfel de gînduri. Ajunsese la concluzia că nu are rost să-ţi baţi capul cu ea - tot vine! În lipsa ta se petrece acelaşi lucru ca şi pînă acuma: oamenii se vor tîrîi ca şi pînă acuma pe pămînt, alţii şi alţii o vor lua de la capăt, ca să ajungă tot acolo, "unde nu-i întristare şi suspin". Şi de ce, mă rog? Pentru că aşa vrea Dumnezeu. Dar degeaba ne uităm la cer, poate-poate o să vedem vreun semn privitor la ceea ce înseamnă viaţa asta, ce rost are. Degeaba - nu primim nici un semn.

După solilocviul său despre moarte, părînd că vrea să se scuze, moş Irimia s-a interesat de problemele mele cu transferul. În zgomotul tingirilor mătuşii Nuţa, i-am povestit necazurile mele cu transferul în învăţămînt, petractările bizantine pe la tot felul de inspectori şcolari. Da, a cugetat cu glas tare moş Irimia ca un fel de răspuns, trăieşte într-un fel mai bine tineretul de azi, are de toate, dar parcă pe vremea lui flăcăii erau mai liberi. Îşi aminteşte că muncea de rupea, ce-i drept, dar în rest era ca pasărea cerului, nimeni nu te obijduia. Petrecea nopţile pe la baluri, cu fetele, venea acasă spre dimineaţă şi se culca în fînul şurii, nu mai intra în casă. Şi nu se temea că a doua zi trebuie să meargă la servici, că salarul, că celelalte, care-i apasă acuma pe toţi...

Am plecat de la moş Irimia şi mătuşa Nuţa spre seară. Nu am mers la autobuz, am pornit pe jos: peste deal, pe vechiul drum al copilăriei mele, urcînd la biserică şi cimitir, apoi coborînd pe lîngă iaz, şerpuind pe la Criţă şi apoi străbătînd voios drumul de la Valea Lupului cu ţiganii ei, voios fiindcă eram deja ca şi acasă. Se înnorase. Au început să cadă stropi rari şi mărunţi - venea toamna adîncă. M-aş fi adăpostit sub stejarul vechi, dar acesta fusese tăiat.

Am amînat mereu după aceea să mai trec pe la moş Irimia. Am aflat că era bolnav, însă tot nu m-am dus, fiind preaplin de siguranţa tinereţii că este timp pentru toate. Însă am reflectat din cînd în cînd la destinul lui.

*
Mătuşa Frăsina, sora cea mare a mamei, s-a măritat în Ciurchi cu nenea Ghiţă Botnariuc. Au dus-o bine. Pe vremea cînd regimul Antonescu a interzis evreilor să deţină cîrciumi, nenea Ghiţă şi mătuşa Frăsina au profitat şi au înfiinţat crîşmă în Ciurchi. Au ţinut-o pînă la naţionalizare, cînd au venit comuniştii la putere.

Ţin minte casa lor din Ciurchi. Primele imagini televizate le-am văzut prin '65-'66, în Ciurchi, la televizorul mătuşii Puşa, nora mătuşii Frăsina. La noi în sat televizoarele au apărut la cîţiva ani după aceea. Eram cu mama şi cu soră-mea Doina. Mai tîrziu în seara aceea a apărut şi tata. El era întotdeauna ocupat, dar cînd venea el apoi venea! Împrăştia optimism, seninătate şi veselie, îi mobiliza cumva pe toţi, iar atmosfera se încălzea. Cred că soră-mea seamănă mai mult cu tata, eu poate doar în scris (laudă-mă gură!) am starea asta de veselie.

La televizorul mătuşii Puşa se transmitea, în imagini alb-negru, tremurătoare, circ. Era o transmisie directă de la Circul de Stat din Bucureşti. Circul era din China. Chinezii făceau tot felul de giumbuşlucuri cu nişte farfurii pe care le învîrteau cu ajutorul unor beţe. Pe urmă făceau piramide umane de şase-şapte inşi, după care piramidele se prăbuşeau, dar toţi gimnaştii cădeau în picioare. Toţi din casă oftam cu sufletul la gură, soră-mea se strîngea de frică la pieptul mamei (eram foarte participativi pe atunci) la căzăturile chinezilor care se transformau în sărituri ca de pisică - în picioare. După ce ajungeau cu bine la sol, ridicau toţi mîinile sus, ca să primească aplauzele spectatorilor, am priceput eu. Iar noi chiar aplaudam. Mi-au plăcut toate "numerele" (aşa le spunea o prezentatoare care traducea icnetele chinezilor: mau-hau-hu!), dar cel mai adînc mi-au rămas întipărite în minte două lucruri: zîmbetul încremenit al artiştilor chinezi şi, mai ales, pantalonii lor de mătase fluturînd.

Tanti Puşa, soţia lui nenea Sile, umbla printre noi, privitorii la televizor. Nouă, copiilor ne dădea bomboane şi caramele, iar mamei, nanei Luminiţa şi mătuşii Frăsina le oferea lichior de mentă în nişte păhăruţe cît un cui, tivite cu auriu. La plecarea noastră avea să-i dea mamei nişte pachete de zahăr, portocale şi nu mai ştiu ce. Tanti Puşa era şefă la Unic, magazinul cel mai cel din centru, fusesem o dată acolo. Era "bine văzută" la serviciu şi toţi îi preziceau un viitor plin de succese în comerţ. Probabil că aşa ar fi fost, frumoasă, ambiţioasă şi descurcăreaţă, cum era. Dar Dumnezeu a voit altfel. Tanti Puşa, sărmana, avea să moară la cîţiva ani după aceea de un cancer care a terminat-o într-o lună de zile.

Lui nenea Botnariuc (mama îi zicea bădia Ghiţă) mătuşa Puşa nu-i dădea nimic. Nici el nu cerea, nici nu se uita la televizor. Părea încruntat mai tot timpul, iar cînd vorbea, rar, lua mereu peste picior pe cineva sau ceva, după care hohotea gros: Ho-ho-ho! Pe mine, copilul care eram, mă înspăimînta, dar nu din cauza încruntării lui, nici din cauza remarcilor lui satirice, ci pentru faptul că avea picioarele tăiate mai sus de genunchi, iar resturile picioarelor rămase erau acoperite în partea de jos cu un fel de tablă lucitoare tivită cu ţinte.

Mult mai tîrziu aveam să aflu că nenea Botnariuc fusese un zdrahon înalt de aproape doi metri. Ajunsese pe meleagurile noastre din Ucraina, în condiţii niciodată elucidate, oricît m-am interesat pe la toate rudele. În orice caz, avea cunoştinţe pe la Partid. Era bine văzut acolo: ceferist şi venit dinspre Răsăritul roşu. Lucrase la CFR, iar în timpul războiului, într-o noapte, s-a îmbătat criţă ("crup", zicea tata, probabil de la celebra familie de industriaşi germani Krupp, furnizoarea de oţel pentru armata lui Hitler, căci şi "criţă" în limbaj popular înseamnă "oţel") cu un feldwebel german, un plutonier adică, despre care avea să pomenească toată viaţa - ăla cică l-a dus la rău -, a adormit pe şine, iar o locomotivă care făcea manevre i-a tăiat picioarele. După aceea nu a mai băut nici un strop de alcool în viaţa lui, dar tot cu picioarele ciuntite a rămas.

Mătuşa Frăsina l-a îngrijit pînă la moartea lui, care a survenit pe un fond de astm prin anii '70 ai secolului trecut. Nenea Ghiţă petrecea toată ziulica în casa din Ciurchi, jucîndu-şi nepoţii şi nepoatele pe tablele acelea lucitoare şi ţintuite, care-i ţineau loc de genunchi şi făcînd calcule peste calcule privind numerele posibil cîştigătoare la Loto. Nu ştiu dacă ştia ceva despre calculul probabilităţilor, dar el asta făcea: empiric, adunînd, scăzînd, socotind şi răssocotind numerele. Participa săptămînă de săptămînă la Loto şi, după ani şi ani de participare, calculele lui au dat ceva roade: a cîştigat o excursie la Moscova. Bineînţeles, cu cioturile lui de picioare nu s-a încumetat să meargă în capitala măreţei Uniuni, nici nu prea îl interesa. A vîndut biletul subpreţ la cineva. Fireşte, cîştigul excursiei a fost mult mai mic decît suma de bani cheltuită de-a lungul anilor ca participant la Loto sau Pronoexpres, dracu' mai ştie care. Mai probabil că participa la amîndouă, dacă socotesc faptul că mătuşa Frăsina se plîngea mereu mamei că trebuie să-i dea mereu bani pentru "prostiile" lui.

Aşa mi-l amintesc pe nenea Botnariuc: un trunchi gros de copac, tăiat scurt şi acoperit cu tablă, cum văzusem la teiul lui Eminescu din Copou. Ţin minte şi capul lui tuns "zero", cu firişoare sure de păr, un cap ca o ghiulea masivă, ghiulea aplecată asupra unor hîrtii şi calculînd cu un creion bont în mînă. Uneori ţinea în braţe vreun nepoţel, cel mai adesea pe Măriuţa, fetiţa mătuşii Puşa, nepoţica lui preferată, care avea pe atunci vreo patru-cinci ani. O învăţa să-i spună lui Augustin "boule!" Iar Augustin, omul lor de casă, îi spunea Măriuţei:
- Nu, fetiţa, nu! Nu-i spune "boule" lui nenea, că nenea îţi aduce lăptic.
- Atunci spune-i "vacă", hohotea nenea Botnariuc.

Augustin ăsta era un terchea-berchea venit de niciunde, un homeless aciuat nu se ştie cum la ei. Dormea într-o cămăruţă mică din curte, alături de coteţul găinilor. Bea zdravăn cînd avea ce sau cu ce, bani adică. Le făcea mici servicii, cum ar fi acela de a merge în fiecare dimineaţă, cu noaptea-n cap, să stea la rînd la lapte. N-avea neamuri, n-avea buletin, vai de capul lui. Cînd a murit (l-au găsit înecat în propria-i vomă), nenea Sile a bătut pe la multe uşi ale autorităţilor ca să-l poată îngropa - Augustin n-a lăsat nici un act prin care să se dovedească precum că a existat. Nici măcar nu ştiau cum îl cheamă - doar Augustin.

De fapt, numai mila mătuşii Frăsina, soţia lui nenea Botnariuc, l-a ţinut acolo pe Augustin, că mare folos n-aveau din partea lui, mai mult încurca lucrurile, uita uşile deschise pe la magazii, lăsa totul vraişte "cînd ţi-era lumea mai dragă" (aşa zicea tanti Puşa) şi pleca la beţivănit. În general, cum se apuca de treabă, o şi lăsa. "N-am stare", se scuza el după aceea. Lăsa totul de izbelişte, pleca şi se oprea în prima crîşmă. Cînd n-avea bani, ceea ce se întîmpla cel mai des, strîngea resturile şi paharele de pe mese în locul chelnerului şi le ducea la bar. Astfel căpăta un păhărel de ţuică din cea mai puturoasă.

Dar mătuşa Frăsina îl accepta, aşa cum primea de prin mahala toţi cîinii vagabonzi. Cînd umbla prin curte, veneau în urma ei vreo patru-cinci cîini, nişte cotarle dintre cele mai jalnice, pisici, o mulţime de pui de găină lăsaţi de cloşcă, răţuşte şi cîte alte orătănii. Aşa mi-am închipuit întotdeauna pe Sfînta Duminică sau pe Sfînta Vineri din basme, ca pe mătuşa Frăsina: mică, smochinită şi galbenă la faţă ca turta de ceară, cu fustele cernite măturînd curtea şi cu liota de lighioaie după ea.

Mătuşa Frăsina a trăit 89 de ani, a murit prin '95-'96. Mergeam des pe la ea în ultimii ei ani de viaţă, fiindcă ziarul la care scriam avea redacţia pe lângă locuinţa ei din Ciurchi. Mătuşa îmi povestea despre "restaurantul" lor din anii războiului şi pînă i l-au luat... ăia, aşa zicea.
- Am făcut două vagoane de mâncare la viaţa mea, Radule.
A fost un birt păcătos, de mahalagii săraci, cu carnetul "pe datorie", cu hoţi, cuţitari, curve.

Mătuşa Sanda era o naivă cum rar întîlneşti. N-a ştiut niciodată de lumea mare, de politică, de chestii de astea. Ea era cu casa, copiii, nepoţii. Sunt vestite în familia noastră replicile ei aiuritoare. Nenea Sile, băiatul ei, se ocupa cu sportul, mai tîrziu a fost administrator la Poli Iaşi. Într-un noiembrie ploios, au mers nenea Sile şi tanti Puşa la Galaţi să susţină pe Politehnica la un meci cu gălăţenii. Era ploaie, frig şi pe deasupra Politehnica a pierdut cu 1 la 7. Vin ăştia rebegiţi, răguşiţi de cît susţinuseră echipa şi mătuşa Sanda îi întreabă de ce sunt aşa supăraţi.
- Am pierdut, mamă, ne-au bătut cu 7 la 1, a zis nenea Sile.

Iar mătuşa Sanda:
- D-apoi cum să nu vă bată, dacă-s 7 pe 1?!

Nana Luminiţa (ea m-a botezat, de aceea am fost învăţat de mic să-i spun "nană") avea un fel de sfiiciune ca şi mamă-sa, tanti Sanda, sfiiciune care putea fi luată şi drept delicateţe. A învăţat bine la liceu şi ar fi vrut, dar nu cu destulă tărie, să dea examen la filologie. Dar sfiiciunea şi filologia nu erau mărfuri vandabile în anii aceia, anii '50 ai secolului trecut. Nenea Ghiţă a mirosit unde "bat vremurile" şi şi-a îndrumat fiica să facă "marxism-leninism", care după aceea a fost rebotezat "ştiinţe social-politice", dar era aceeaşi cioară numai că vopsită. Numai aşa îţi asigurai o "situaţie serioasă" în anii respectivi, nu cu filologia. Drept urmare, cumintea şi robacea nană Luminiţa a urmat facutatea respectivă, cu toate că în anii aceia sfiiciunea şi buna cuviinţă la o facultate şi în general în societate nu prea cadrau cu imperativele noului "ev aprins": erau socotite sfidare la adresa proletariatului.

După aceea nana Luminiţa a predat toată viaţa "socialismul ştiinţific" (probabil că mai exista şi un "socialism neştiinţific") la facultatea de medicină. Ei însă i-ar fi plăcut mai mult "economia politică", dar... aşa a fost să fie. Aşa i se confesa mamei. Cu toate că mama îi era mătuşă nanei Luminiţa, copilăriseră înmpreună, fiind cam de aceeaşi vîrstă: mătuşa Sanda, mama nanei Luminiţa, era "ţaţa", adică sora cea mai mare (din nouă fraţi), iar mama era sora cea mai mică. De aceea mama şi nana Luminiţa erau de vîrste apropiate, au copilărit împreună şi au rămas bune prietene toată viaţa. Nana Luminiţa venea des pe la noi şi vorbeau la o cafea sub nucul din curte, bucurîndu-se pentru cîteva clipe de iluzia eternei purităţi a copilăriei: trăncăneau, rîdeau ca două fete nebune, cum trebuie să fi făcut în anii copilăriei şi adolescenţei.

Cu tot socialismul ei ştiinţific, nana Luminiţa era credincioasă, dar, bineînţeles, îşi ţinea ascunse convingerile. Tîrziu, pe vremea lui Ceaşcă, cînd vremurile se mai relaxaseră, îndrăznea să meargă la biserică, măcar de Paşti sau la cîte o pomenire a unei rude. Se temea totuşi să n-o vadă vreun student de-al ei, fiindcă era înaltă (semăna cu nenea Ghiţă, hoholul; aşa poreclesc ruşii pe ucraineni - hoholi) şi la scoaterea afară a Sfîntului Aer, bunăoară, apărea printre ceilalţi credincioşi ca "un măgar între oi" (aşa îi spunea rîzînd mamei).

La una dintre aceste întîlniri-confidenţe între mama şi nana Luminiţa m-am băgat şi eu în discuţie. M-am plîns de profesoara mea de socialism ştiinţific de la facultate. Era o tipă înaltă, slabă, cu mişcări ţepene, aşa cum apar scheletele în filmele horror. Mai mereu avea pe buzele vinete urme rămase probabil de la iaurtul pe care-l îngurgitase în pauză. Dar şi mai şi era limbajul prelegerilor ei: un limboi de lemn sadea, fără pic de imaginaţie. Măcar să-şi fi pigmentat lecţiile cu ceva mai uman: vreo amintire personală, vreo glumă. Nimic! În totul semăna cu un cioclu, care respecta la milimetru momentele ceremoniei funebre, mai ales că pomenea la tot pasul de socialismul care ar fi groparul capitalismului. Aşa cică a scris unul din cei patru clasici: Barbă Albă, Barbă Neagră, Barbă Cioc, Barbă Deloc (Marx, Engels, Lenin şi Stalin), care au rămas apoi trei, fiindcă pe ultimul l-au ras de tot.

M-am plîns nanei de această profesoară-cioclu fără vreun gînd anume, doar ca să-mi vărs năduful.
- Mă apucă dracii, i-am zis, cînd mă gîndesc că peste o săptămînă va trebui să dau examen cu cioclul ăsta.

Cînd colo, nana Luminiţa îmi zice pe neaşteptate:
- Lasă că am să vorbesc eu cu ea şi n-o să aveţi nici o problemă la examene.

Am insistat să nu vorbească, ea îmi spunea că e un nimic la urma urmei şi, tot ciorovăindu-ne, discuţia a deviat spre altele şi a rămas totul în coadă de peşte.

În ziua examenului, eu şi soţia ne-am lăsat instinctiv printre ultimii la examinare. Nişte antene ultrasensibile ne transmiteau că am putea să avem "pilă". Înaintea noastră Cioclul a făcut cu ou şi cu oţet pe o colegă, care pînă la urmă a primit un cinci tras de păr, cum se zice. Cînd am început eu, am simţit din tonul schimbat al Cioclului, aproape mieros, că nana Luminiţa vorbise cu ea. Am înşiruit ca pe aţă cîteva perle din barbologia uzuală, soţia la fel, Cioclul ne-a pus cîte un nouă (zece probabil că ar fi bătut la ochi) şi am ieşit afară cu sentimentul de "of, bine c-am scăpat" amestecat cu niţică ruşine. Şi cu asta basta. De abia după ani am destăinuit unora dintre colegi chestiunea cu "pila" noastră.

Nana Luminiţa, cu toate că a învăţat pe brînci, a ieşit la pensie tot lector de socialism ştiinţific. Frate-său, nenea Sile, cu toate că nu a învăţat mai deloc, a ajuns la un moment dat pe cai mari, mă rog, medii. A fost ucenic la Atelierele Nicolina, a şi lucrat ca muncitor un timp. În vremea asta a adus acasă să se mîndrească nişte tăvi de tinichea făcute de mîna lui. Taică-său, nenea Ghiţă Botnariuc, i-a zis atunci:
- Sile, băiatule, de ce nu faci nişte tăvi de astea pentru noi? Să facă mă-ta cozonaci în ele.
- Ce? s-a burzuluit Sile. Vrei să fur de la clasa muncitoare?

Era îndoctrinat rău, săracul Sile, în anii aceia, asta şi pe fondul naivităţii lui, fiindcă uneori nenea Sile era cuceritor de naiv, ca şi soră-sa Luminiţa, ca şi mama lor, mătuşa Frăsina. Era un tembel naiv de tot hazul. Odată, văzînd că în interiorului televizorului este praf (o fi fost acelaşi televizor la care am văzut prin '64-'65 circ chinezesc?), Sile a luat aspiratorul şi a început să-l cureţe. Bineînţeles, televizorul, unul din acelea vechi, cu lămpi, s-a defectat, că nici zece meşteri nu l-au mai putut repara după aceea. Alta şi mai şi: În curticica din Ciurchi era un bolovan de smoală (adus pesemne de Augustin, care avea "păsărica" asta, să adune lucruri inutile). Într-o zi călduroasă de vară, o cloşcă cu pui s-a cuibărit pe acest bolovan. De la căldura de afară şi de la căldura cloştii, smoala s-a înmuiat şi puişorii au intrat cu picioruşele în smoală. I-a scos mătuşa Frăsina, dar puişorii erau plini de smoală pe picioruşe, parcă erau încălţaţi cu nişte elegante ciuboţele negre. Ce-i de făcut? Mai firoscos, nenea Sile a luat nişte benzină şi, pui cu pui, le-a curăţat picioruşele cu benzină. Fireşte că bieţii puişori au murit după aceea.

Naivitatea poate fi la unii prostie de-a dreptul. Dar oamenii ăştia, cu toată naivitatea lor, erau şi foarte adaptativi la noua societate. În cazul lui nenea Sile aş zice că naivitatea lui a căpătat cu timpul nuanţe tot mai accentuate de viclenie. Ştiţi cum scrie Eminescu despre Cătălin din Luceafărul: "copil viclean". Ei, bine, nenea Sile a ajuns un copil mare viclean. A dat la o parte concepţia lui din prima tinereţe despre clasa muncitoare şi s-a dat după vremurile ceauşiste, cînd se fura pe ruptelea; aşa era, hai s-o spunem pe-a dreaptă! A furat (de la clasa muncitoare sau nu, dar a furat) cît a putut. Îmi amintesc cum a ascuns odată la noi la ţară o maşină plină de piese auto, de kerosen şi de nu mai ştiu ce. Era vizat la serviciu şi se temea de controale la apartamentul lui din Păcurari sau la casa din Ciurchi.

La Nicolina s-a băgat în mişcarea sportivă, a făcut şi ceva sport, apoi a intrat în administraţia sportivă. Pe urmă a ajuns într-un post cheie la echipa de fotbal Politehnica Iaşi. El era cel care livra banii la meciurile aranjate. Mi-a povestit multe şi cu amănunte despre chestiunile astea cînd era pensionar. I-am spus să le dăm la ziar.
- Nu, mi-a zis, mă mai duc pe la ăia şi...

*
După '90 fraţii şi surorile au primit şi au împărţit între ei pămîntul unde fusese gospodăria Surdeştilor, acum un teren vălurit şi gol pe vîrful dealului. Se cultiva porumb acolo şi mergeam la prăşit. Cu puţină imaginaţie ne puteam închipui că tăiam pirul şi ştiriţa de pe maiestuoasa şură de altădată, dintr-o vie iluzorie sau din livada în care "nu-ţi mai stătea gura toată vara", cum spunea mama. Am mers cîţiva ani la prăşit acolo, pe vîrful dealului, pe cucuiul spîn, fără case, fără un copac barem sub care să te adăposteşti de soare sau de ploi. Prăşitori eram cîţiva dintre nepoţii bunicilor Constantin şi Lisaveta, care locuiseră pe locurile acelea, strănepoţii Eufrosinei, care a avut casă puţin mai la deal. Dintre copiii Lisavetei şi ai lui Constantin a venit, cît a mai putut şi ea, doar mama, fiica cea mai mică. Ceilalţi fraţi şi surori erau ori morţi, ori prea bătrîni ca să mai poată lucra pămîntul.

Cred că am fost ultima oară acolo în '94. Cam pe atunci toţi verii mei şi-au vîndut mai pe nimic partea de pămînt. Şi mama a vîndut bucata ei - se săturase de pămînt. Nu renta şi, oricum, eu şi verii mei de la oraş aveam alte preocupări.

În iunie '94, ţin minte, era tare cald, iar noi gîfîiam, ciocnind sapele între ele. Rîdeam atunci, căci ştiam de la părinţii şi bunicii noştri: ciocnitul sapelor în timpul lucrului înseamnă "ceartă". Eram vreo cinci-şase. Năduşeam şi nu era nici un copac unde să stăm puţin la umbră. Din cînd în cînd ne opream rezemaţi în coada sapei şi ne uitam în zare... Se schimbase mult satul. Pe culmi pe sub păduri, prin vii şi livezi noi, modernizate, fiii şi nepoţii de la oraş ai gorunenilor îşi construiseră deja case de vacanţă. Nu se prea mai auzea răgetul vacilor şi behăitul oilor, în schimb mugeau drujbele electrice şi maşinile de tuns iarba.

Şi, în timp ce trăgeam cu sapa, ce credeţi că făceam? Bineînţeles, discutam politică. Pierdeam energia la săpat, dar şi pe analize şi comentarii politice. Doar sîntem democraţi, nu? Doar guvernăm într-un fel, nu? Bunicii şi străbunicii noştri nu aveau inculcată această mentalitate. Ei munceau şi atîta. Da, ştiau să muncească, să rîdă fără griji, să facă copii şi să meargă la războaiele ţării. Poftim, iarăşi poetizez... Că altcineva trebuie să facă treaba, este o idee din arsenalul "democratic" de mai tîrziu. Bunicii şi străbunicii ţineau de seculara tradiţie ţărănească, de proprietate şi pămînt. Nu le păsa de guvernele care se schimbau, nici nu le trecea prin cap să cîrpească pantalonii rupţi în fund ai rînduielilor existente.

Pe la amiază a început să plouă. Am ieşit în fugă la marginea drumului, unde erau maşinile verilor mei, şi ne-am adăpostit în ele. Ascultam răpăitul ploii. O tăcere fremătătoare exulta sub ropotele de ploaie. De acolo, de pe sprînceana dealului, ne uitam la vale cum ploua peste sat. Cam de aici a plecat străbunicul stegar la războiul din 1877, iar străbunica s-a ţinut de dîrlogi după el pînă hăt departe pe Dealul Doamnei. Şi mi-am amintit de vorba ei, cînd începea să plouă: Plouă! Plouă! Iaca pămîntul!

Notă. Cu toate că porneşte de la istoria familiei mamei mele, textul acesta urmăreşte fapte reale în măsura în care literatura se ocupă cu aşa ceva.