Cîinele şchiop (I)

Cîinele familiei Adamescu nu avea nume. N-a avut niciodată - nu s-a gîndit nimeni să-i dea un nume. I se zicea "cuţu" şi atîta.

Era un cîine fără nimic deosebit: cu blană cafenie, scurtă, cu botul negru şi destul de hibrid la înfăţişare. Se poate spune că era o corcitură, dar nu ca cele de dinainte, cînd cîinii satului se amestecau între ei, în aceeaşi familie, cum ar veni. Corcitura era mai nouă, cum au apărut peste tot după învălmăşitul decembrie '89, cînd numărul cîinilor de toate soiurile, veniţi de cine ştie unde, a crescut vertiginos, iar "bulibăşeala" raselor, ca să citez un prieten iubitor de cîini, a ajuns la indistincţie; aşa că cîinele despre care facem vorbire, "cuţu" al nostru, era o corcitură de corcitură lăsată de pripas după primele clipe de entuziasm postdecembrist: cu nişte picioare scurte şi strîmbe de teckel, peste care stătea un trup puternic cu piept de mastiff tibetan, iar ochii holbaţi şi fundamental trişti aminteau de un buldog, nepotrivindu-se deloc cu botul lung de ogar de Azawakh şi cu bărbuţa de scottish terrier sadea.

Cîinele fără nume al familiei Adamescu era legat în curte, la o cuşcă de lemn cu pragul ros şi roasă pe la colţuri de el şi de predecesorii săi în legătoare. Prin asta se distingea cîinele acesta fără nimic deosebit şi corcit la înfăţişare - că a stat toată viaţa în legătoare. De fapt, nu se poate spune că "se distingea" - sînt mulţi alţi cîini în asemenea situaţie. Oricum, cîinele nostru nenumit nu se sinchisea de asta, că era legat mereu. Probabil i se părea că aceasta este starea normală a lucrurilor, rînduiala lumii de la Adam Babadam al cîinilor. Iar după ce, totuşi, îl apucau năbădăile, rodea cuşca şi se zvîrcolea. Se liniştea pînă la urmă.

Se mai distingea prin faptul că urla cînd se trăgeau clopotele la biserica din apropiere. Este drept, şi alţi cîini latră cînd bat clopotele sau sună sirenele, dar cîinele nostru fără nume se distingea cu adevărat prin lungimea şi amplitudinea urletelor, de ziceai că e un cîine anticlerical in statu nascendi. Aversiunea lui (sau mai degrabă frica?) se aprindea cînd porneau să bată clopotele, apoi creştea puţin cîte puţin odată cu irmoasele corului bisericesc, care gîjîiau în microfoane. Cîinele ridica urletele apoi odată cu notele de sus ale cîntăreţului bisericesc, iar cînd preotul atingea în microfoane paroxismul iubirii de Dumnezeu, cîinele făcea o adevărată criză de urlat sfîşietor.

În rest cîinele familiei Adamescu nu se mai distingea prin nimic. Stătea în mijlocul grădinii, legat sub un pom mare, printre flori, straturi de ceapă şi bondari bîzîitori. Era frumos acolo, ce şi-ar fi putut dori mai mult!

Îi treceau pe lîngă urechile clăpăuge ştirile auzite prin fereastră, ştiri pe care domnul Adamescu le asculta zilnic: despre starea vremii, ritmul însămînţărilor, al recoltărilor şi depozitărilor, despre şomajul în creştere, despre cine s-a mai căsătorit, cine a mai divorţat, cine cu cine s-a mai culcat şi, mai ales, ce tranşă proaspătă de morţi avem, despre încălcarea libertăţilor democratice, conflicte interetnice şi de tot soiul, revoluţii, atentate, jafuri, războaie, echilibrul ecologic tot mai dezechilibrat, despre încălzirea globală care creşte şi tot creşte, despre consfătuiri, şedinţe, congrese, adunări şi adunături, despre noua ordine, LGBT, rolul familiei, abuzuri, fraude, corupţie, etc.

Prin altă fereastră lui "cuţu" îi veneau mirosurile de la bucătărie, unde doamna Adamescu gătea; simţea mirosurile - de pătrunjel, de morcov, de mărar, de leuştean, de ceapă, de usturoi, de ţelină şi chiar şi de haţmaţuchi, mai puţin de carne, fiindcă domnul şi doamna Adamescu "nu servesc".

*
Dar să ridicăm puţin cortina de pe viaţa acestui cîine fără nume, să-i aflăm întîmplările vieţii, căci Shakespeare avea fără doar şi poate dreptate - important este spectacolul!

De ceva timp soţii Adamescu avea de gînd să plece în Occident. Definitiv. Era un rai aici, în grădina lor, dar cine o să-i îngrijească la bătrîneţe? Ar fi mai bine să-şi petreacă bătrîneţile dincolo. Şi... exitul! Fiul din Italia şi cel din Anglia îi susţineau şi îi îndemnau să meargă la ei - erau gata să-i primească. Soţii Adamescu discutau despre această posibilitate, ba erau de acord cu propunerile fiilor, însă se tot codeau: c-o fi, c-o păţi, să mai vedem, să ne mai socotim...

Pînă cînd, într-un an, de Crăciun, vine acasă băiatul cel mare şi pune piciorul în prag: Gata! Mergeţi la mine! Trebuie să ne strîngem grămăjoară, că nici noi nu mai sîntem aşa tineri. Plus că o să vă fie şi vouă mai uşor. O să vă duc în Canare, o să vă plimbaţi prin Europa, că acuma aveţi timp, slavă Domnului! Iar pe urmă, dacă o să aveţi chef după aceea, o să vă mutaţi la frate-meu.

Şi hai-hai, hai-hai, a rămas că pleacă. Să-şi rezolve problemele şi... Dar ce treburi aveţi voi? le-a spus fiul. Vă luaţi cîteva lucruşoare şi gata. Nu vă mai cîcîiţi atîta!

În preziua plecării doamna Adamescu s-a trezit ca dintr-un vis şi a plesnit din palme: Vaaai, căţelul! Ce facem cu căţelul? A sărit şi domnul Adamescu: Da, domnule, am uitat de cîine! Am uitat ca toţi uitaţii! Şi pe urmă: Nu putem pleca acum! Să rezolvăm mai întîi cu cuţu şi după aia... Terminaţi cu prostiile, s-a enervat fiul. Daţi cîinele la vreun vecin, ce mare problemă! Haideţi, că mi se termină concediul şi patronul nu mă aşteaptă - ai întîrziat o zi, trosc! te dă afară! Ce crezi că-i ca vremea mata, tată, cînd dădeai un telefon: Şefu, am băut ceva ieri şi azi nu pot să vin la servici? Nu, tăticule, te zvîrle afară ca pe-o măsea stricată repede şi degrabă!

Să caute un vecin pentru cîine, dar ce vecin? Femeia care avusese grijă de casa lor cît au fost plecaţi pe la fii, murise. În general, cei din generaţia lor cam dăduseră ortul popii cu toţii, constatau acum soţii Adamescu, nu prea mai aveau nici măcar cu cine să schimbe o vorbă pe drum, iar cei care, totuşi, mai rămăseseră se ramoliseră cu totul, că parkinsonul face ravagii, parcă nu era aşa înainte.

L-am lua noi, le-a spus o vecină mai tînără, dar ce să facem cu el, cînd plecăm în concediu? O altă vecină era tare îngrijorată de copii: cîinele e plin de purici şi... În afară că-i puricos, mai are şi nu ştiu ce eczeme, a conchis, fixînd cîinele cu ochi bănuitori şi vigilenţi, de gospodină trecută de cincizeci de ani. Alt vecin i-a refuzat cam tot aşa, găsind nu mai ştiu ce motive, apoi a spus prin sat că l-ar fi luat totuşi pe căţel, că lui îi plac căţeii, dar să-i fi lăsat barem vreo sută de euro pentru îngrijire, hai cincizeci, dar aşaaa...

Îl lăsăm liber! a decis fiul. O să se descurce el, sîntem un neam tare - ne pricepem la descurcat. Eu cum m-am descurcat cînd m-am dus prima dată în Italia? Fără bani, fără măcar să ştiu limba... mai rău ca un cîine vagabond eram, zău! Şi nici măcar n-aveam posibilitatea să mă întorc acasă, că nu intrasem în UE pe atunci... Daaa, greu mi-a fost... S-o descurca şi cîinele.

Pînă la urmă au găsit o soluţie de compromis: l-au dezlegat şi l-au lăsat liber, dar în curte. Oricum, cîinele nu era învăţat să umble pe afară. Şi i-au lăsat mîncare mai multă. Încolo... Dumnezeu cu mila!

Şi au plecat. Cînd au ieşit din curte, doamna Adamescu nici măcar nu s-a uitat înspre cuşca cîinelui, care rodea nişte oase (se minuna şi cîinele ce noroc a dat peste el - atîtea oase deodată!) - îi era milă.

*
Să ridicăm din nou cortina peste mica scenă a cîinelui nostru fără nume - curtea mărginită de gard într-o parte, de zidul casei în cealaltă, de bucătăria de vară şi de tot felul de acareturi în fund şi de poarta înaltă, metalică din faţă.

Avînd mîncare îndestulă, care a început curînd să se împuţească, şi apă, care a început să se împuţineze, cîinele încă nu pricepea noua situaţie în care se află. A mai privit o vreme cu ochii lui fundamental trişti spre fereastra domnului Adamescu. A tot aşteptat să asculte ştirile lumii nebune - războaiele şi păcile, adunările şi adunăturile, naşterile şi morţile şi tot ce se întinde între ele. Însă fereastra de la camera domnului Adamescu nu se mai deschidea, iar ştirile acelea încîlcite, care-i zburau pe lîngă urechile clăpăuge, precum vara bondarii, dar care-l gîdilau plăcut dimineţile ca un miros de prăjeală, nu se mai auzeau.

Apoi a tot aşteptat să simtă mirosurile acelea pătrunzătoare de mărar şi ceapă şi de toate celelalte, care-l făceau să înghită atît de plăcut în sec, dar fereastra de la bucătărie, de unde venea acea căldură agreabilă şi acei aburi atît de atrăgători, nu se mai deschidea. Iar pe doamna Adamescu n-o mai auzea tocînd ceapa şi mărarul, n-o mai vedea - doar fereastra mată!

Aşadar, îşi cîştigase "libertatea noastră", cum se spunea într-un şlagăr, dar nu profita de ea. Se limita la curtea aceea strîmtă, să roadă oasele tot mai împuţite, să simtă doar mirosul de mîncăruri venite de la vecini sau să asculte cum dimineţile picura roua de pe casă în butoiul pe jumătate putrezit. Ar fi băut apă din butoi, dar nu ajungea să se urce. Suferea de sete, învîrtindu-se scheunînd încet în jurul butoiului. Noroc că în primăvara aceea a plouat destul de des.

Într-o zi o femeie s-a uitat peste poartă şi a văzut cîinele acolo: dezlegat, lîngă cuşca lui roasă pe la colţuri. Peste tot erau împrăştiate resturi de oase prin curte. Să-l luăm la noi, săracul! a spus femeia acasă bărbatului. E liber, dar nu vrea să iasă afară, să se bucure de libertatea lui. Bărbatul a clătinat din cap: Nu putem să-l luăm noi! Cu cîinele nostru ce facem? Cîinii nu se suportă între ei. Al nostru n-o să-l primească pe proprietatea lui. Ce crezi că numai oamenii? Înţeleg ce spui, i-a răspuns femeia, dar m-a apucat aşa o milă de el. Mi-am amintit cum era Raluca, fata soră-mii, cînd a stat prima dată la noi, ea, din buricul tîrgului. Ţi-i minte? Avea vreo cinci ani. Şi nu voia să iasă pe drum, pe dealuri, la joacă cu băieţii noştri. Ea stătea toată ziulica în curte, ca şi cîinele ăsta. Bărbatul a rîs: Pînă a prins gustul. Pe urmă nu mai venea nici la masă.

Peste cîteva zile femeia, miloasă, s-a uitat din nou peste poartă. Cîinele nu mai era acolo, îşi lăsase raiul lui strîmt. Îl împinsese foamea şi plecase din curte. Se vedea o spărtură în gard pe care o lărgise.