Cîinele şchiop (II)

Va fi umblat aiurea o vreme. Mirosul îl ducea spre case unde se făcea mîncare, dar aici nu-l primea nimeni. Pînă la urmă a ajuns la cimitir. Era primăvară şi oamenii veneau cu unelte să îngrijească morminte. A doua zi a fost pomenirea morţilor şi s-a făcut şi el cu cîte o bucată de colac. Dar mai mult răbda de foame. Seara se întorcea acasă şi dormea lîngă cuşca lui roasă pe la colţuri. Cînd cerul începea să pălească înspre răsărit, se trezea şi privea, încolăcit cum era, cerul. Şi era tăcerea aceea adîncă, care îl face pe om să se gîndească cîteodată cîtă fericire este pe lumea asta, dar este ascunsă undeva, cine ştie unde. Oare la ce se gîndea cîinele? Ce simţea? Poate că simţea mai degrabă ochii reci şi morţi ai lumii în tăcerea aceasta, totala nepăsare a naturii faţă de el, faţă de oameni. Poate că simţea toate acestea, dar nu ştia să le prefacă în vorbe.

A învăţat să iasă dimineţile la poartă. Se aşeza acolo şi aştepta. Uneori copiii care treceau la şcoală îi aruncau cîte o bucată de sandviş. Unii mai mărunţei, după ce-i aruncau sandvişul, se apropiau de el fără frică. Pe ei nu-i lătra. Nici nu fugea de ei. Se simţea cumva stingherit şi mîrîia molcom, cînd cîte-un prichindel întindea mîna să-l mîngîie.

Însă nici cu sandvişurile copiilor nu se sătura. Treceau puţini pe drum, cei mai mulţi erau duşi la şcoală cu maşinile. Iar oamenii mari nici măcar nu-l luau în seamă.

A urcat apoi mai sus de cimitir, prin pădurea de pin plină de gunoaie, lăsate de cei care-şi construiseră vile pe coasta dealului. A muşluit o vreme prin grămezile de gunoaie de acolo. A urcat apoi pe zarea dealului şi a ajuns la ferma viticolă. De la bucătăria fermei erau aruncate oase în spatele cantinei. Cîinele îşi lua cîte un cogeamite picior de vacă şi îl tîrîia în dinţi spre casă. Însă nu-l putea duce pînă acasă. se oprea la o vilă goală, aflată în construcţie, şi rodea osul într-o cameră recent tencuită. Era bine aici: singur în casa nouă, în miros de mortar şi vopsea proaspătă, rozînd oasele acelea uriaşe de vacă. Într-o zi însă au venit constructorii şi l-au alungat.

Într-o vreme s-a auzit că a fost împuşcat, lucru confirmat de nişte vînători: da, împuşcaseră un cîine în pădure, n-au voie cîinii în pădure, vînează vînatul! Unele femei s-au bucurat: de-acuma n-o să le mai dispară găinile de-acasă. Însă găini au dispărut şi-n următoarele zile. Iar după o săptămînă s-a dovedit că nu era vorba de cîinele nostru, care a reapărut tîrîind după el o căpăţînă uriaşă de vită. N-a putut s-o bage în curte, a lăsat-o la poartă şi a ros la ea vreo trei zile.

A continuat să aducă oase de la cantina fermei. Se învăţase acum: lua oase mai mici, ca să le poată căra mai uşor. Le tîrîia în dinţi prin pădurea de pin, printre grămezile de moloz şi gunoaie, traversa un drumeag, trecea prin găurile din trei garduri dintre care unul nou, din sîrmă oţelită, dar scurmase pămîntul pe dedesubt. Cîinii legaţi de la casele pe lîngă trecea îl lătrau furibund, dar el nu-i lua în seamă - îşi căra hrana pînă acasă. Rodea cît rodea, iar după o zi-două se ducea din nou la fermă.

*
Dar într-o zi, dis-de-dimineaţă, să fi fost cam la două săptămîni după moşii de iarnă, cîinele urca ca de obicei dealul spre cantina fermei. Şi tocmai în ceasul acela un gospodar pusese un laţ la una din găurile din gard, că veneau iepurii şi-i mîncau arpagicul abia pus în strat. N-a prins nici un iepure, dar aici s-a prins cîinele în laţ. S-a zbătut mult timp acolo, în fundul grădinii, în dimineaţa aceea cu ceaţă. A tras şi a tot tras laba din laţ, dar pe măsură ce trăgea şi se zvîrcolea, o sîrmă i se înfigea şi mai adînc între falange. În timp ce se zbătea, şi-a jupuit în sîrme toată blana de pe piciorul drept din faţă. Din fericire, sîrma era undeva ruginită şi s-a rupt. Astfel a putut scăpa, dar a rămas cu sîrma în labă. În afară de aceasta, arăta rău: i se vedea carnea vînătă de pe picior, cu vinişoare roşii de sînge.

S-a întors cum a putut acasă şi şi-a lins îndelung rana. Apoi a ieşit la poartă - cu ciosvîrta aceea roşie, urîtă la înfăţişare. Cînd i-a văzut piciorul însîngerat, un copilaş a izbucnit în plîns. Iar oamenilor le era teamă şi silă să se uite la laba zdrelită, roşie şi descărnată. Nimeni nu se mai uita la el. Şi cîinele şchiop se uita cu ochii lui fundamental trişti la oameni şi nu le putea pricepe privirile acelea ciudate, care îi evitau piciorul înroşit şi se îndreptau către nicăieri. Nu-l priveau drept în faţă.

Şi într-o zi s-a oprit Hoaşcă, beţivul satului, în dreptul lui, acolo, la poartă, unde cîinele ieşea şi îşi lingea rana. Hoaşcă, "parfumat dar nu mort beat", vorba cîntecului, a stat şi s-a uitat. S-a apropiat să vadă mai bine rana cîinelui. Cîinele şchiop s-a îngrămădit tot în el, gata să sară şi să muşte. Pe urmă Hoaşcă a dat să strige pe copiii, care "făceau opturi" cu bicicletele în răspîntia de acolo, dar s-a răzgîndit.

S-a dus acasă Hoaşcă şi două zile n-a mai băut, pînă ce a simţit că mîinile nu-i mai tremură. Apoi a rezistat tentaţiei să-şi "facă curaj" cu o duşcă şi a plecat la cîine. Era tot acolo, la poartă. S-a apropiat de el, i-a vorbit încetişor şi i-a examinat încă o dată laba cu sîrma înfiptă în ea.
- Măi, copii - a strigat Hoaşcă, ia veniţi încoace!

Copiii au lăsat bicicletele şi s-au apropiat, dar cam cu teamă, fiindcă Hoaşcă ăsta era cam nebun cînd era beat - odată aruncase în ei cu o pompă de bicicletă.
- Măi, băieţi, ce ziceţi, îl facem noi bine pe cîinele ăsta?

Copiii aflaseră de la părinţi că terchea-berche ăsta de Hoaşcă era de fapt doctor veterinar, dar îl dăduseră afară de peste tot din cauza beţiei.
- Îl facem, nene Gică! a zis Petrică, care era cam şeful găştii de copii.
- Petrică, ai tu acasă un cleşte de cuie?
- Am, nene Gică.
- Bun. Mergi tu acasă şi adu cleştele. Iar tu, Ionică, găseşti oare nişte spirt pe acasă?
- Găsesc, nene Gică. Aduc şi-o sticlă întreagă.
- Nu trebuie o sticlă, că te-a certa mamă-ta. Adă un şipuşor cu spirt.

Petrică şi Ionică au şi luat-o la fugă spre casele lor. În acest timp Hoaşcă vorbea în continuare molcom cîinelui, se uita la laba zdrelită. Nu uita nici de copii:
- Robert, te văd mai zdravăn. Tu o să-l ţii de cap. Uite cum faci: îl apuci strîns de aici, de blana din ceafă. Poţi?
- Pot, nene, Gică.
- Măi, şi să nu cumva să-i dai drumul, că pe urmă mă muşcă. Că el n-ar vrea să mă muşte, dar îl doare, înţelegi?
- Înţeleg, nene Gică.
- Aşa, mă! Iar voi, ceilalţi mai mititei, să nu staţi la botul cîinelui. Mergeţi în spatele lui şi, cînd am să spun eu, să-l prindeţi de picioarele din spate. Copiii cei mici s-au instalat în spatele cîinelui, care tot dădea să se întoarcă spre ei, dar Gică nu-l lăsa: l-a apucat de ceafă şi-i arăta lui Robert cum să-l ţină. Pe urmă:
- Ană şi tu, Violeto, mergeţi acasă, că voi o să plîngeţi!
- Nu plîngem, nene Gică! s-au încontrat fetiţele.
- Atuncea mergeţi şi voi în spate cu ceilalţi şi să-l ţineţi de picioare. Dar să nu-l strîngeţi prea tare.

Între timp s-au întors Petrişor cu cleştele de cuie şi Ionică cu spirtul, dar şi cu un şomoltoc mare de vată - se gîndise că o să trebuiască şi vată.

Atunci Gică, zis Hoaşcă, beţivanul satului, a luat cleştele de cuie. Şi copiii-asistenţi s-au aşezat fiecare la locul lui.
- Acuma, copii, noi o să-i scoatem sîrma. Dar trebuie să fim cu mare grijă, că piciorul cîinelui e tare sensibil. Îl vedeţi aşa mic, dar ştiţi cîte oase are?
- Cîte, nene Gică?
- 49 de osişoare pentru fiecare labă. Şi uite aici, prin falange... cîte degete are, Petrişor?
- Cinci degete are, nene Gică!
- Aşa, măi ţîcă, cinci, ca şi tine.

Copiii au început să rîdă. Gică a continuat:
- Uite, sîrma i-a pătruns printre degetele astea, care-s sprijinite de pămînt printr-un fel de perniţe, cuzineţi plantari, aşa se cheamă.

Gică a prins cu cleştele sîrma din laba cîinelui şi a tras încet. A răsucit mult sîrma, explicîndu-le copiilor că nu trebuie ca sîrma să se rupă şi să rămînă în labă. Copiii se uitau la veterinar şi vedeau acum că Hoaşcă are aceeaşi ochi trişti şi adînci ca şi cîinele şchiop. Îl ascultau cu răsuflarea tăiată pe nenea Gică şi ţineau strîns cîinele şchiop. Acesta scheuna încet, dar copiii nu-i dădeau drumul. Îşi mai eliberau doar din cînd în cînd cîte o mînă, ca să se şteargă pe la ochi.

*
Asta-i toată povestea. Cîinele s-a făcut bine, dar a rămas şchiop. Pe urmă a început să plece de acasă tot mai des. Nu se ştie unde. Se întorcea tot mai rar. Pînă ce nu s-a mai întors deloc.

Însă, într-o zi, Petrică a mai văzut cîinele pe zarea dealului: şchiop, dar piciorul roşu, descărnat nu se mai vedea - începuse să-i crească blana. Erau acolo şi ai lui Iacob şi Ionică cu fratele lui şi alţii. Umblau cu toţii după flori pe deal. Dar Petrică l-a zărit primul. Şi i s-a părut aşa frumos în lumina soarelui, iar blana îi strălucea. Cîinele parcă se uita galeş la ei, cînd l-au chemat. dar n-a venit.

După aceea s-au aplecat după flori: erau acolo toporaşi, lăcrămioare şi ciuboţica-cucului. Iar cînd au ridicat ochii, n-au mai văzut cîinele şchiop.

Cînd au coborît în sat, au povestit ce li s-a întîmplat, dar nimeni nu i-a crezut - cîinele e mort şi gata, le-au zis.

Şi de-atunci nu l-a mai văzut nimeni.