Despre începătura voievoda Ştefan cel Mare şi Sfînt

Cuvîntul I

La văleat 6959 de la Facerea Lumii, carele de la Naşterea Domnului este 1451, au pierit Bogdan-vodă de mîna frate-său vitreg Petru Aron. Şi Ştefan, ficiorul lui Bogdan, umbla pribeag prin Ţara Moldovii şi plînge amar pe tătîne-său. Dară umbla mai mult prin răcătănii şi pe ascunsele, că aroniştii se ţine după ceata lui, că vre să-l omoare şi pe el, să le piară sămînţa. Aşe că suferinţele lui nu era numai dinluntru, ci şi din afară.

Cu greu, mai cu norocul, mai cu ascunsul, scăpat-a Ştefan de Onofrei, căpitanul aroniştilor. După aceea, pare că uitat-a de aceste toate Ştefan şi umbla ca tăunul cu paiu. La Sfîntul Dumitru, cînd intră căldura în pămînt şi frigul începe să-şi arate colţii, a lăsat pe tovarăşii săi de credinţă, pe la căşile lor. Iară el, ca îmboldit de Duhul Sfînt, a luat-o tot în sus, singur pe roibul său Zvoriş. Şi-ntr-o zi ajuns-a în puterea nopţii pe malul pîrăului Viţeul, care iese din pădure, şi era loc bunu de cosit acolo, la satul Putna. Ş-acolo era chilia de pustnicie al sahastrului Daniil. Era lună plină şi lumina ca ziua. Şi Ştefan a cerut să intre la sahastru. Iară un frate călugăr, care grije de pustnic, întrebat-a:
- Preacuvioase, oare să-l primim acuma, în inima nopţii?
- Dar cine-i? a întrebat sahastrul.
- E Ştefan, fiul lui Bogdan, ucisul lui Petru, fie-i numele în veci blestemat!

Cugetîndu, sahastrul a dzis:
- Cînd hultanul goneşte o păsărică în adîncul pădurii, chiar şi pădurea îi sare în ajutor să-i scape viaţa în tufişuri dese.
- Atuncea... să-l primim?
- De bună samă că-l primim. Deocamdată să aştepte afară: Sînt în rugăciune! Să-mi istovesc ruga. Mai întîi ale Domnului, pe urmă ale omului!

Şi după rugăciune l-a băgat fratele călugăr la sahastru. Mult plînsu-s-a şi frăsuitu-s-a Ştefan: şi despre moarte tătîne-său la nunta fetei spătarului Sima Hrană, şi despre Petru Aron ce-au hiclenitu cu hiclenii multe, şi despre Sfîntul Duh, care l-a mînat la chilia aceasta; şi-a încheiat Ştefan, cel ce ave să fie Ştefan Domn cel Mare:
- Oare aceasta nu-i voia lui Dumnedzău, ca să mă pedepsească păntru păcatele mele, avva?
- Ce păcate poţi să ai tu, Ştefănuţ? Aiasta-i răutatea oamenilor, măi băiete! Cu aiasta trebuie să te lupţi tu, măi băiete!

Ş-au stătut ei la cisluit pînă-n revărsatul zorilor. Aşe i-a găsit fratele călugăr cînd s-a deşteptat: cap lîngă cap, cu lumînarea uitată aprinsă - căpăţîna lui Ştefan cum îi grîul în pîrg şi căpăţîna preacuviosului cu plete negre, zburlite şi slinoase. L-a binecuvîntat sahastrul, l-a sfătuit să aibă răbdare şi s-a rugat pentru el. Pe urmă i-a proorocit să fie domn şi... la drum!

*
Şi-a adunat de isnoavă Ştefan pîlcul de viteji. Iară la-nceputul iernii tîmplatu-s-a boclucul. Chiar în pintenul de la poalele Rarăului dinspre apus, ce se cheamă Piatra Buhei, pe valea Izvorului Alb, i-a coprins Onofrei şi cu aroniştii lui. Şi strigatu-le-a Onofrei:
- Daţi-ne pe Ştefănuţ al lui Bogdan-vodă. N-avem trebuinţă de nimica altceva!

Văzînd acestea, Ştefan a fugit în sus pe Rarău să se ascundă. Oamenii lui Aron s-au repezit după el, dară Ştefan izbutit-a să răzbească în desişul cel mai afund. Şi aroniştii n-au putut să pătrundă acolo. Au dat înapoi şi au conjurat codrul acela, gîndindu: s-a preda el pînă la urmă!

Trei dzile a stat flăcăiaşul Ştefan în desişul codrului, în brădet şi-n jnepeni, cu cocoşii de munte laolaltă. Şi era frig, iară de hrană n-ave nici de cuminecare. A patra dzi a cugetat Ştefan să se întoarcă: barem şi-a găsi cîţiva tovarăşi din pîlcul de oşteni! Şi-a luat pe Zvoriş de căpăstru, hărmăsăraşul cel roib, şi-a pornit. Dară cum ajuns-a la cărarea despre ieşitură tîmplatu-s-a o nentîmplată: şaua de pe cal căzut-a la pămînt. "Şi chinga e bine strînsă şi gîtarul" judecat-a Ştefan. "Toate-s la locul lor, dară cu toate aceste, şaua a căzut. Ista nu poate fi decît un semn de la Bunul Dumnedzău. Dumnedzău Însuşi mă dă înapoi!"

Şi dzicînd acestea, Ştefan s-a întors.

A mai stat trei dzile, fără mîncare, bînd numa roua de pe frunze. Iară din nou după trei dzile Ştefan a vrut să iasă din locul unde era ascuns - "cît să mai putrezească aice ca un nevolnic?" Cînd colo, la coborîş, calul se poticneşte într-o piatră şi şchiopătează. "Măi, să fie!" cugetat-a Ştefan. "Poate că sahastrul Daniil va fi avînd direptate! De răbdare şi iar răbdare am trebuinţă!"

Şi iarăşi s-a-ntors şi a mai stat trei dzile în codrii Rarăului, în sihle grele şi necălcate. Pe urmă n-a mai putut răbda şi a dzis: "Oare am să stau aice pînă-mi va veni moartea fără slavă! Acuma chiar ies!" Şi iarăşi dă să iasă, făcîndu-şi loc cu Zvoriş printre cetini. Iar cînd ajunge la cărarea ştiută, dă năpustă peste o stîncă albă, de cremene, mare cît un stat de om. Şi stînca aceea, prăvălită acolo nu se ştie cum, astupa trecerea. "Doamne, de unde a mai apărut şi bolovanul acesta? Oare nu este limpede ca lumina zilei: Domnul Dumnezeu mă tîmpină şi mă opreşte?"

Cum-necum s-a întors şi s-a suit iarăşi pe Rarău. Iară de acolo, dintr-o rarişte de brad, văzut-a în jos pe aronişti. Opriseră un pădurar şi-l întrebau: N-a văzut pe acolo un flăcăiaş aşa şi aşa, pe un cal aşa şi aşa? Auzind aceste, Ştefan înălţat-a ochii: "Mulţumescu-Ţi, Doamne, că m-ai ajutat."

*
Iară nu mult după aceea, Onofrei ridicat-a împresurarea şi plecat-a cu oamenii lui. Iară Ştefan ieşit-a în lume şi pe urmă alesu-l-au domn pe Cîmpia Direptăţii. Şi-apoi după aceea răsplătit-a cu moarte lui Petru Aron moartea tătîne-său.