O comoară de-o viaţă (I)

Dumitriţă Nastasă, fiul comisului Costandin Nastasă, auzit-a de la bunică-sa, comisoaia Elina, această poveste despre Dumitraşcu, poveste care tare i-o mîngîiat sufletul lui Dumitriţă cînd era atîtica. Dar nici prin cap nu-i trecea atunci lui Dumitriţă, că această istorisire îi va înrîuri toată viaţa. Povestea spunea aşa:

"Zice că erau trei fraţi. Au mers ei să desfunde un loc într-o pădure, la un pămînt moştenit de la tătînele lor. Şi, pe cînd săpau ei vîrtos, de două rînduri de hîrleţ, au dat în pămînt de o ladă ferecată, în care zuruiau galbeni. Era o comoară! Greu au scos lada din pămînt, că, de ce săpau, de ce lădoiul parcă se lăsa tot mai în jos în pămînt.

Că aşa era pe vremea ceea. Piteau oamenii banii să aibă pentru copii şi nepoţi, dar mureau fără să spună şi se pierdea urma comorii; sau adunau în ascuns să aibă cu ce plăti vămile şi punţile în lumea cealaltă; sau ascundeau scumpeturi de frica turcilor, muscalilor, tătarilor, hoţilor - cine mai ştie!?

Aşe că ascundeau oamenii munculiţa şi comîndul lor: scule scumpe şi odoare, poloboace ticsite cu galbeni, cazane, ceaune de schijă sau tuciu, ulcioare ori oale de pămînt ars, căldări de aramă cu bani ori coşărci cu fel de bănăreturi. Se întîmpla că alţii aduceau o căpăţînă de cal de la marginea satului, care albea acolo de multă vreme, şi-n troaca ei punea grămadă banii pe care-i avea. Îşi înfigea troaca într-un stobor de gard şi-o lăsa acolo. Şi nimeni nu se anina de dînsa şi nu bănuia, nici măcar nevasta, care-l ispitea cu sfadă necurmată în toată ziulica lăsată de Dumnezeu sfîntul.

Dar ista, cum spun, pesemne să fi fost om putred de bogat, de ascunsese coşcogea lădoiul ferecat, plin cu zuruitori. Că era grea lada, abia o puteau ridica tustrei fraţii. Avea un lăcătoi, mai cît oala de praznic de mare.

Găsesc cei trei fraţi lădoiul ferecat, umplut cu aur. Şi zice fratele cel mare:
- Norocul nostru! Hai să-l împărţim
- Hai, încuviinţă cel mijlociu.

Dar mezinul, Dumitraşcu pe nume, care cetise din cartea Arhiloghion sau despre meşteşugul comorilor, le-a zis:
- Staţi aşa! Trebuie să vedem mai întîi, dacă comoara nu-i afurisită sau legată. Să nu ne pască oareşice lucru rău.
- Parcă ce putem păţi, zice fratele cel mare. Împărţim banii frăţeşte şi gata!
- Ba cîte nu putem păţi! spuse mezinul. Lesne putem să ne schimonosim în fel şi chip. Comoara asta întăiniţită nu ştim dacă-i curată, dacă nu cumva-i apucată de Ducă-se-pe-pustii. Ş-atuncea putem pe dată s-o luăm razna şi să ne candrim; sau putem da în mintea copiilor, ori rămîne într-o ureche. În Arhiloghion spune cum unii au dat în bîlbîire, altora le-au luat mîna, altora piciorul, pe unii i-au lăsat cu gura strîmbă, pe alţii cu ochii cîş şi fără darul vorbirii ori cu cine ştie ce boală grea.

Fraţii cei mari mai că nu l-ar fi crezut într-o privinţă, dar auziseră totuşi că cei care găsesc comori sînt supuşi la diferite primejdii de Cel-de-pe-comoară. Pe de o parte, tare-i ardea dorinţa de comoară, pe de alta, le era frică să nu fie solomoniţi şi să nu rămînă tîmpiţi ori betegi, cum auziseră că se mai întîmplase altora. Aşa că ziseră:
- Apoi, dă, frate, şi ce să facem?
- Trebuie să curăţim comoara, ca să nu păţim ceva, că Dumnezeu nu îndreaptă paşii spre bogăţie tuturor păcătoşilor. Am să merg acasă să aduc buricul pămîntului şi aghiasmă de la nouă case învecinate, ca să stropim comoara, că aşa scrie la Arhiloghion.
- Bine, frate, fă cum ştii, ca să ne fie bine. Şi adă şi ceva de mîncare, că tare sîntem flămînzi, a zis fratele mare.
- Numai să nu zăboveşti. Vină repede înapoi, ca să împărţim frăţeşte ce ne-a dat Dumnezeu, a adăugat mijlociul.

Zis şi făcut! Merge Dumitraşcu acasă şi îi spune nevestei ce-au găsit, că nu putea să o mintă tocmai pe Irinuca lui! Îi mai spune să le pregătească ceva de mîncare. Iar el se duce să caute buricul pămîntului, un burete de leac care-i bun la comori. După ce găseşte buretele cu pricina, umblă prin sat şi ia aghiasmă de la nouă case vecine, care n-au stăpîni luaţi a doua oară, ca să stropească comoara cu aghiasmă.

Estimp nevasta lui Dumitraşcu, în nemernicia ei, ce s-a gîndit? Ahtiată după avere fiind, ce şi-a zis: "Ia să fac eu demîncarea otrăvită pentru cei doi. După ce-or mînca, o să ne rămînă comoara mie şi lui Dumitraşcu al meu! Şi bine ne va fi!"

Şi le-a copt nişte plăcinte poale-n brîu ce nu se mai află de bune, numai că otrăvite. Pe urmă i-a dat mîncare neotrăvită lui Dumitraşcu al ei. Şi i-a spus ca el să nu mai mănînce din plăcintele ce trimisese pentru ceilalţi fraţi, i-a fi de ajuns cît a mîncat.

Pe urmă, după ce Dumitraşcu face rost de buricul pămîntului şi de aghiasmă şi după ce Irinuca îl hrăneşte cum trebuie şi îi spune de cîteva ori să nu mai mănînce din plăcinte, că-s pentru fraţi, se pregăteşte de drum. S-a mirat el puţin de tolocăneala femeii, că să nu mănînce din plăcintele fraţilor, dar n-a zis nimic: n-a stat cu capul la asta ori, cine ştie, poate s-a făcut doar că nu înţelege!

În vremea aceasta, fraţii cei mari au pornit să grăiască mai pe ocolite, mai pe-a dreptul, că, la urma urmelor, comoara li s-ar cuveni lor, ca fraţi mai mari ce sînt. Pe urmă fratele mai mare s-a încumetat a spune:
- Măi, oare ce să mai împărţim banii în trei părţi? Hai mai bine să scăpăm de prostul de Dumitraşcu, că prost a fost de cînd îl ştiu...

Şi au început fraţii să-l vorovească: că-i aşa şi pe dincolo, că oare nu cumva şi mai bine ar fi, că, dacă stai şi te gîndeşti, cît o s-o mai ţinem aşa, cumva şi întrucîtva ar trebui altcumva...
- Haide să scăpăm de el şi să-i luăm partea, a zis într-un sfîrşit cel mare.
- Aşa să fie, a încuviinţat pe dată mijlociul. Cînd a veni cu demîncarea, să-i tragem un plumb în piept şi să mîntuim cu el.
- Drept să-ţi spun, frăţioare, chiar la asta mă gîndeam şi eu, a zis celălalt.

Şi în puţine vorbe, mai mult din priviri ocolite şi gînduri viclene, s-au înţeles.

Nu trece mult şi iaca se întoarce vesel Dumitraşcu cu cele trebuitoare. Şi începe să însemne comoara, aşa cum se face, să muruiască lacătul lăzii cu buricul pămîntului:
- Sparge-te, lacăte, şi ieşiţi, banilor, precum a poruncit Domnul Dumnezeu în dealul Vavilonului, de au ieşit multe feluri de hrană pentru cei cinci coconi şi mai multe suflete; dar de acum înainte sînteţi ai noştri, care sînteţi aici.

Pe urmă începe să înconjure locul şi să-l stropească cu apă sfinţită, murmurînd:
- Şi stropesc cu apă de la casele cinstite ale lui Dumnezeu, strînsă de la nouă case curate, prefirate, de nime atinse, de nime cuprinse, ca să nu mai fie comoară necurată, să fugă Necuratul de lîngă banii necuraţi.

Pe urmă Dumitraşcu şi-a făcut metanie în cruciş, ca să curăţească bogăţiile. Dar fraţii cei haini îşi puseseră altele în gînd. Şi-au încărcat puştile pe ascuns, că aveau puşti cu ei, şi n-au mai avut răbdare: cum Dumitriţă a terminat, cum i-au tras cîte un glonte în piept. Şi căzut-a Dumitraşcu la pămînt ca un copaciu.

Pe urmă cel mare s-a dus şi a luat mîncarea ce-o adusese Dumitraşcu. Şi-au mîncat amîndoi fraţii pe tăcute, hămesiţi, că omorul făptuit îi făcuse şi mai hulpavi. N-a trecut mult şi-au închinat şi ei steagul acolo, pe loc.

Irinuca a aşteptat cît a aşteptat şi pe urmă a plecat după bărbatu-său la pădure, de bună samă să-l ajute la cărat comoara pe Dumitraşcu al ei, gîndea. Acuma ce s-o fi întîmplat, nu putem şti cu siguranţă, fiindcă era singură. Bunînţeles, mai întîi trebuie să fi găsit pe cei trei morţi, pe bărbatu-său şi pe fraţii lui, cumnaţii ei. Trebuie să fi înţeles ce s-o fi întîmplat, dar este mai greu de ghicit ce petrecutu-s-a în sufletul ei.

Trebuie spuse cîteva lucruri pe care oamenii de pe la sate le cunoşteau prea bine pe atunci. Comorile nu erau aşa, de capul lor - erau păzite! Exista o ştimă a banilor întăinuiţi în pămînt, un duh al comorilor, care putea să aibă mai multe înfăţoşări: de om, de vulpe, de lup, de cîne, de mîţă, de cocoş, de buhai alb sau negru, după cum e comoara - curată sau necurată, de capră, de frunză pe care tu, cînd sapi comoara, nici nu bagi de samă că zboară pe acolo. Alteori comorile sînt păzite chiar de Cel-de-pe-comoară sub chipul unui drăcuşor mic, negru ca ceaunul, cu fes roş în cap, cu ochii ca focul şi cu nişte căngi în loc de mîini, ca dinţii pieptenilor de cîlţi.

Şi-o Umbră păzitoare de aceasta, ce n-o putem pricepe pînă la capăt, trebuie să-i fi luat zilele Irinucăi lui Dumitraşcu, că acolo au găsit-o moartă. Acolo i-o fi ieşit înainte Umbra cea îmbrăcată în straie albe şi-o fi tăiat-o cu coasa, după care s-a făcut nevăzută.

Iar comoara s-a tras în pămînt, s-a lăsat tot mai jos şi în jos, pînă ce n-a mai rămas nimic-nimicuţa."