O comoară de-o viaţă (II)

Tare plăcutu-i-a şi l-a înfricoşat povestea aceasta pe Dumitriţă, băieţelul treti-comisului Năstase din Chipereştii Jujiei, şi, datorită ei, îi apăreau comorile în vise. Pe cînd mai crescuse Dumitriţă şi era băieţandru de-acuma, umbla pe coclauri, prin dealuri şi rîpe adînci, cu prietenul lui Ioniţă Tertelici, un băiat de rob al lui tătîne-său, ca să caute comori. Căutau mai cu samă lucrul ce se găseşte pe comori, bourul comorii numit, mai cu dinadinsul vreun gologănuţ cît de mic, că acesta era semn bun.

Şi Ioniţă Tertelici văzuse de departe vîlvătăi luminoase de comori, străluceau ca soarele, de se luminau şi beciurile întunecate şi umede. Se ridica o pară albastră sau albăstruie-vineţie, care nu avea puterea de a arde. El nu o văzusem niciodată, dar aşa spunea Ioniţă că era - o flacără rece, nu aprinde nimic, nici zăpada n-o topeşte. Iar flacăra asta, cică, nu arde orişicînd, ci numai în zile însemnate, în ajunul unor mari sărbători: spre Sfîntul Vasile, spre Blagoviştenie, spre Florii, spre Joia Mare sau spre Sfîntul Gheorghe. Iar de Bobotează se ascundeau amîndoi în grajd, că atunci vitele vorbesc într-olaltă şi destăinuiesc unde se află comorile din pămînt. E drept, niciodată n-au auzit ce anume vorbesc vitele şi dacă vorbesc, dar asta pentru că animalele i-au văzut şi şi-au ţinut botul.

Iară Ioniţă înfigea cuţitul în pămînt, acolo unde văzuse vîlvătaia, ca să ţină minte, dar mergeau şi căutau peste tot, cu cuţit sau fără cuţit înfipt - după cum măsura cu paşii Ioniţă şi hotăra el. Aşa au mers şi-au săpat peste tot: ba sub un colnic, ba într-o văioagă, unde fusese staniştea zlătarilor - ştia Ioniţă - ba sub un copac boştiuros, ba prin alte locuri uitate de Dumnezeu, unde spuneau oamenii că jucau noaptea focurile pe comori. Săpau şi săpau, cu broboane de sudoare pe faţă, în tăcere şi cu ferinţă la gură, aşa cum auziseră că se face, ca să nu rămînă cu gura strîmbă sau fără grai.

Dară nimica n-au aflat.

*
Treceau anii şi în Dumitriţă se stingeau incotele copilăriei şi se strîrneau alte gînduri şi patimi. Dar gîndul comorii rămînea la fel, pe primul loc, arzînd cu patimă în fundul sufletului, chiar dacă acum era mai mult socotit şi dat la lumină în ceasuri tihnite, cu cafea şi narghilea, în ceardacul conacului de la Chipereşti, mijind ochii duşi în ceţurile Jijiei. Bunînţeles, vorovind tot cu Ioniţă Tertelici. Crescuse acum şi era pitarul boierului: plămădea şi cocea pîni, ciurecuri, colaci şi cozonaci. Dumitriţă şi Ioniţă nu se mai desfătau acum cu halviţă şi simit, nu mai jucau puia gaia, poarca şi oina, nu mai înălţau zmeie pe deasupra bisericuţei curţii boiereşti. Boierul îl chema pe Tertelici în ceardac şi acolo, tîmplă lîngă tîmplă, stătea de vorbă, şuşotind despre comori. Şi asta ceasuri întregi, că mama Gahiţa, jupîneasa casei, nu vedea cu ochi buni ca "ţiganul să lase tingirile lui şi ostropeţurile, ca să steie la taifas ca boierii".

Dreptu-i, acuma fiecare îşi ţinea stepena lui: cu moşia lui şi şcoli înalte la Viana, robul - pitărel şi atît; boierul cu işlic şi iminei, pitărelul cu surtucul lui de nankin, cu mîneci prea scurte pentru mîinile lui cît căngile, în picioarele goale şi cu căciula desfundată.

Venindu-i vremea, Dumitriţă s-a însurat cu Eleni greaca, fata vornicelului de neam evghenit Iconomou, ce-au fost fermanlîu de negoţ de peşte la Gălaţi. Eleni, ton thisavro mou (comoara mea), cum o alinta Dumitriţă, muri tînără, la a treia naştere, lăsîndu-l pe Dumitriţă cu trei copii: o fată şi doi băieţi.

Ioniţă Tertelici şi-a luat şi el o pirandă, care i-a făcut vreo zece-doisprezece copii, plîngîndu-se Ioniţă după aceea că i s-a învechit ţiganca. Avea închipuirea mai vagaboandă Ioniţă, care se aprindea degrabă. Cîteodată lăsa pitele, lăsa tot şi fugea nu se ştie unde. Umbla pe coclauri după comori cîteva zile pînă ce-l răzbea foamea şi se întorcea ugilit acasă: în acelaşi surtuc de nankin, tot mai ros în coate, cu picioarele goale şi căciula desfundată. Săruta mîna boierului Dumitriţă, cerîndu-şi iertare şi spunînd că n-a mai face în veci ce-a făcut. Dar, cînd "se umflau huştele în el", cum zicea jupîneasa Gahiţa, pleca din nou.

Dară, umblînd atîta prin ponoare după comori, niciodată n-a găsit nimică.

*
Treceau anii ca mărgelele pe aţă, copiii creşteau, îi dăduse acum la şcoli mari în străinătăţuri, iar părinţii lui Dumitriţă Năstasă şi-au dat obştescul sfîrşit într-o zi, unul după altul, unul în noiembrie, celălalt în decembrie, parcă neputînd să trăiască unul fără celălalt. Acuma comisul se simţea singur ca o picătură de ploaie, care cade în Jijia, e dusă din Jijia în Prut, din Prut în Dunăre şi din Dunăre este înghiţită de mare. Ce-şi poate închipui dincolo de aceste maluri ca nişte ziduri întunecate? Ce rămîne din jocurile copilăriei în zăvoaiele înăbuşitoare ale Jijiei şi-n colbul Chipereştilor? Ce poate fi mai mult dincolo de biserica cu larma clopotelor şi cu scîndura toacei spînzurată alăturea, unde mergea duminică de duminică, ca orice boier al locului, şi făcea danii? Rămîne ceva dincolo de crîşma lui Şmil, unde se îmbată ţăranii? Ce poate visa dincolo de vieţile acestea mărunte, searbăde şi nici măcar prea primejdioase: cu muncile de peste an, cu semănatul sau cu culesul, cu zacuştile, murăturile şi dulceţurile, cu venirile şi cu plecările copiilor în cele ţări? Petrecerile tot mai puţine şi mai silite la nunţi şi botezuri?

Ce rămînea dincolo de acestea, ce-l încălzea? Da, fără de nici o îndoială exista ceva: umblatul pe coclauri după comori şi cisluiala îndelungă despre acestea cu Ioniţă şi cu alţii, ţărani sau robi de pe moşie.

Muri şi mama Gahiţa, pe care o îngropă cu mare cinste. Iar Dumitriţă găsi în cămăruţa ei, în care acum se grijea pentru viitoarea jupîneasă, o carte: Arhiloghion sau despre meşteşugul comorilor ascunse în sînul pămîntului, bucoavnă întocmită de dumnealui Ianache Dubău vtoripostelnic, în care să scrie despre îngroparea, dăşchiderea scumpeturilor şi altele multe de ştiinţa comorilor, cu sfaturi folositoare la dezlegarea legămîntului, la aflarea norocului şi la tot felul de sămni, prăcum şi despre iarba fiarelor.

Iată, despre iarba fiarelor, pe care o căutase cu Ioniţă încă de cînd erau băieţandri, prin fînaţuri cosite, fără nici un muşunoi, fără nici un ciot; că acolo se găsea, le spusese bunicul Gheorghe al lui Ioniţă:
- Dacă acolo, în fînaţul fără muşunoaie, ţi se rupe coasa, ia iarba de la un capăt la altul al fînaţului şi du-o la o apă curgătoare, cum ar fi Jijia noastră, bunăoară, şi dă drumul ierbii pe apă. A să vedeţi voi, băieţi, minunăţie mare! O parte din iarbă apucă la vale, aşa cum e lăsat de Dumnezeu, iar o parte se întoarce şi merge în contra apei. Asta, care urcă împotriva apei, să ştiţi voi, că-i iarba fiarelor. Dacă iei un fir din iarba asta şi îl bagi într-o crestătură ce ţi-o faci cu cuţitul în palma dreaptă, şi după ce aştepţi să se astupe rana, şi te duci în căutare de comori, o să găsiţi, măi băieţi, nu o lacătă, ci zeci de lacăte şi încuietori; cum le-ai atins cu mîna dreaptă, se deschid vraişte, ca şi cum n-ar fi fost închise şi încuiate - şi curg galbenii ca popuşoii din panere.

Băieţii urmăreau cu ochii măriţi, iar bunicul Gheorghe urma:
- Iarba fiarelor creşte pe locul unde a pierit trăsnit un drac, dar nu se găseşte lesne, pentru că nimeni nu o cunoaşte. Ba cică-i argintie, ba-i aurie, ba-i roşie ca focul, dar numai dimineaţa, că după aceea se-nverzeşte şi n-o mai cunoşti printre celelalte. Unii zic că e neagră şi subţire la vîrf. Creşte pe cîmp laolaltă cu celelalte ierburi, doar că răsare ba ici, ba colo, an de an în altă parte, peste trei ape curgătoare şi tocmai peste nouă ani răsare în acelaşi loc.

Bunicul Gheorghe mai povestea că bunică-său Pantilimon povestea la rîndul său aşa:
- Iarba fiarelor creşte între peliniţă, pe loc pietros. Iarba asta are cap, ca şi omul, şi e vie-vie, umblă. Frunză n-are: numa un fel de aripe din umere, o coadă şi picioare. E de culoare gălbuie. Rădăcină n-are. Pe piatră îşi lasă o leacă de rădăcină şi merge mai departe. O poţi căpăta cînd e nour. Atuncea se cunoaşte pe piatră şi e mai groasă ca peliniţa; iar cînd e soare se subţie de tot. Se mai cunosc locurile pe unde creşte, fiindcă, dacă pasc caii împiedicaţi pe acolo, fiarele încuiate, atingîndu-se de această iarbă, se descuie singure şi se despiedică caii. Mai mult, unii cai îşi leapădă şi potcoavele de la sine. Numai cum se apropie de iarba fiarelor şi ţac! le sar potcoavele cît colo. Altfel ce să fi fost? Numai că iarba fiarelor.

Da, foooarte rar se găseşte, dar se găseşte, batăr că are culori felurite! În povestea bunicii Elina, bine se spunea că orice comoară este păzită de o arătare, de o umbră, de ceva. Fie om, fie animal, fie altă ştimă sau bîlbătaie - păzitori există întotdeauna. Ca să te apropii de ea, ştiau prea bine Dumitriţă şi Ioniţă, trebuie să umbli cu mare fereală şi, mai ales, să trăieşti curat. Şi erau încredinţaţi cu asupra de măsură: n-au găsit ei deocamdată iarba fiarelor, nici comori ascunse, dar le vor găsi. Numai curat-curat să trăiască şi o să şi-o apropie odată şi odată.

*
De la o vreme, Ioniţă Tertelici ţiganul venea tot mai rar în ceardacul conacului de la Chipereşti, ca să discute cu boierul în amurg, cînd apele Jijiei se întunecau din ce în ce, despre multvisatele comori. Bîţîia din cap Ioniţă, îi tremurau mîinile şi glasul i se înmuiase ca şi cucului după ce ciuguleşte cireşe. Iar într-o zi, Ioniţă a spus rînjind, în una din ultimele dăţi cînd venise în ceardac, că, de fapt, pe el nici nu-l mai interesează comorile.

Mult l-au durut pe Dumitriţă aceste vorbe ale tovarăşului său de o viaţă de care îl despărţeau atîtea, dar îl legau comorile! Ar fi vrut să-i vorbească şi să-i întoarcă gîndul, dar n-a mai apucat: Ioniţă a murit curînd după aceea! Ar fi vrut să-l încredinţeze că, dacă sîntem într-un gînd şi cu inimă bună faţă de cei din jur, dacă vom fi deci curaţi, vom merita comoara. Şi ea va veni! Căci Dumnezeu ne va şopti unde este!

Nu ne va fi necesar atunci să mergem la cărturăreasă, ca să ne dea în cărţi pentru noroc:

Da, nu ne va trebui atunci nici lumînare aprinsă, nici foc în vatră, ca să veghem în toate nopţile înspre sărbătorile mari, nici cuţit, nici vreun băţ, nici furcă de fier ori să presărăm cenuşă, nu vom avea nevoie nici de vreun petec alb de pînză, ca să însemnăm locul unde este şi să băgăm de samă acest loc, care e mai altfel decît celelalte locuri; nu ne va trebui nici să vedem bîlbătaia comorii, para aceea tot atît de înaltă cît de adînc îngropată este comoara, pară de culori diferite precum şi banii sînt feluriţi; nu va trebui nici să dezlăcătuim comoara şi să avem cumva de-a face cu primejdioasa umbră sau cu Bată-l-ciuma, care înstăpîneşte lucrurile de preţ şi face din căutători ceea ce voieşte; nu va fi nevoie deci să tăiem în călcîiul palmei de mîna dreaptă, ca să lăsăm să crească frunza de iarba fiarelor înlăuntru, ca să spargem vasele ferecate; şi nu va trebui atunci nimic altceva.

Aşa se încăpăţîna Dumitriţă Năstasă să creadă, cu toate că năcazurile îl împresurau şi-l împungeau din toate părţile, an de an şi lună de lună. Dăjdiile în fînuri, cum e treaba comisului, erau tot mai grele. Şi n-a putut plăti domniei Dumitriţă Năstase, ca să-şi ţină rangul, fiind şi secetă trei ani unul după altul şi s-a împrumutat cu camătă de la Suliman cavas-başa. Apoi, nemaidîndu-i acela, s-au împrumutat cinci sute de lei de la Ibrahim aga, turcul de la Păşcani, juruindu-se să-i dea miere la vremea mierii şi fîn la vremea fînului, după cum s-a vinde, iară banii să umble cu dobîndă. Dară n-au putut plăti decît dobînda, că ceva fîn s-a mai făcut, dară miere ba în anul acela.

Pe urmă şi-a măritat fata în tîrgul Ieşilor cu băietul postelnicelului Netcă, ce-au fost agă, cu nuntă mare, evghenicoasă. Ca să plătească nunta, zestrea şi toate celea, başca anul de şcoală la Viana al lui Gheorghieş şi Costandin, băieţii săi mari acuma, a vîndut livada de la Chicirea, ca să-şi stingă angaralele. Dară au mai rămas de plătit cîte şi mai cîte, motiv pentru care făcut-a zapis cu neguţătorul Umir pentru împrumutat bani la o mai veche socoteală ce o avea cu el, trebuind bani în grabă.

Colac peste pupăză, treti-comisul Dumitriţă a făcut jalobe şi pentru ţăranii de pe moşia sa, că aceştia au luat bani de pre la turcii lazi pre mere, pre nuci şi altele, acuma neavînd mere sau nuci sau perji să le dea, îi supără cu dobînda şi le ia bani îndoiţi şi întreiţi şi le făcea alte asupreli de camătă, bătăi şi altele ca aceste. Şi a căutat Dumitraşcu să le deie izvod domnia de slobozenie, să nu mai lucreze lazii tot cu strîmbul, iară lăcuitorii să răsufle şi să odihnească.

Însă mare cîştig n-au avut lăcuitorii de pe urma jalobelor boierului Dumitriţă, că tot i-au încărcat cu camete, trimiţîndu-i prin judecăţi şi nemica izbîndind. Iară ţăranii rîde de necaz de Dumitriţă şi-l porecle boier Trăsnaie, că el umbla aiurea pe coclauri tot mai depărtate după comori şi plăte oameni de săpa; şi i-au făcut bine jidovul de la Cheşăni cu dobîndă mare foarte, că niminea altul nu-i mai dăde. Dar el săpa degeaba, că nu găsea nici un firfiric.

*
Şi iată că s-a bolnăvit treti-comisul Dumitriţă de podagră şi era cuprins de alte multe slăbăciuni, că nici nu le mai ştii cîte. Stătea la pat şi gogea, viindu-i scîrba şi negreaţa ceea de pe urmă, de obşte fiecăruia.

Şi cum zăcea el în pat şi-l grijea un nepot a lui Ioniţă Tertelici, că slugile toate fugiseră, că nu mai ave bani de simbrie, poruncitu-i-a lui Panainte, nepotul lui Ioniţă, să facă foc în vatră, că îi era frig ca de frigul morţii. Panainte a adus surcele şi cîţiva butucei şi făcut-a foc în miezul verii, că era vară, dară lui Dumitriţă îi era frig.

Amurgea, iar Dumitriţă stătea în pat şi focul trosnea în vatră. Şi-o lumină mare de lumină de la vîlvătăi îi intra ca un soare în toate jgheaburile sufletului. Pe peretele dimpotrivă Dumitriţă vedea de la vîlvătăi o namilă de om. Se ridica din foc şi juca pe perete: lungă, lungă, de nu-i mai afla-i măsura. Dumitriţă atuncea a judecat ca într-o străfulgerare. L-a chemat pe Panainte şi i-a strigat:
- Stinge focul!

Pe urmă l-a pus să dărîme soba, ceea ce Panainte a făcut supus. Ş-acolo, în funingine, praf şi jăratic, găsit-au comoara: mahmudele, zloţi, galbeni şi bănăreturi numa de aur.

Cu banii aceia a plătit Dumitriţă toate socotelile cu cămătarii şi şi-a răscumpărat toate ocinile pe care le vînduse. Pe urmă trimis-a bani la Viana pentru Gheorghieş şi Costandin, ca să-şi ţină rangurile lor. Iară ei n-au ştiut nici cu spatele de toate acestea. Iară la urmă a dat lui Panainte şi neamului lui bani, ca să se desrobească şi aşa au făcut.

Iară după aceea Dumitriţă, ce-au fost treti-comis la Chipereştii de pe apa Jijiei şi şi-au ţinut cu cinste şi bunătate rangul, şi-au dat obştescul sfîrşit, fiind plîns cu plînsoare mare de şapte ori şapte sate.