Călătoria prin Eldorado. Zece ani în lagărele sovietice

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Nikolai Vasilievici Sablin s-a născut în 1880, într-o veche familie nobiliară rusă, şi a emigrat în România în 1920, unde a activat ca lider al emigraţiei politice ruse de orientare monarhistă. Printre funcţiile deţinute se numără cea de preşedinte al filialei române a Uniunii Militare Navale Ruse sau cea de director al publicaţiei antisovietice Golos Buharesta. După ce la 29 decembrie 1944 a fost răpit de contraspionajul militar sovietic, N.V. Sablin a fost transportat la Moscova şi condamnat la 20 de ani de lagăr. Eliberat înainte de termen, a fost predat autorităţilor române în 1955. Urmărit de Securitate, arestat şi condamnat din nou, în 1958, la 20 ani de temniţă grea şi 8 ani de închisoare corecţională, pentru scrierea memoriilor intitulate Călătoria prin Eldorado. A murit în 1962, în detenţie, la Dej. În 2008 i s-a publicat la Sankt-Petersburg volumul 10 ani pe iahtul imperial Standart, despre serviciul efectuat pe iahtul personal al Ţarului Nikolai al II-lea al Rusiei. "Tragedia lui Nikolai Vasilievici Sablin nu s-a încheiat după eliberarea din Uniunea Republicilor Flămânde, cum este parafrazată denumirea URSS în memoriile redactate într-un stil pe care l-am putea numi de inspiraţie krîlov-cehoviană. În România anilor 1956-1958, a consilierilor sovietici şi a ofiţerilor de Securitate cu busturile lui Lenin şi Stalin pe birouri, intervalul de timp scurs de la finalizarea Călătoriei prin Eldorado până la noua arestare a autorului, calificarea lui I.V. Stalin drept ţar roşu, tiran sau călău sângeros, dezavuarea şi condamnarea regimului stalinist încă mai reprezentau o infracţiune politică, o blasfemie cu urmări fatale. Memoriile satirice ale lui Sablin, publicate la 60 de ani de la scrierea lor, nu reprezintă numai o descriere a dezumanizării prin care au trecut autorul disident şi cei pe care i-a cunoscut, nu sunt un simplu jurnal al unui supravieţuitor al lagărelor sovietice, ci au şi o certă valoare literară." (Vadim Guzun)

"Călătoria prin Eldorado este, întâi de toate, amprenta puternică a unui om şcolit şi educat într-un timp istoric în care aceste lucruri contau din toate punctele de vedere. Cu o modestie care îl defineşte, Sablin ne permite să urmărim traseul Călătoriei pe harta lagărelor sovietice, să înţelegem că martorul este în vârstă, are probleme de sănătate, dar fără lamentări şi poziţionări de axis mundi al propriului univers. Relatările sale ne introduc în atmosfera epocii sovietice, în realitatea cruntă şi adesea neverosimilă a mizeriei fizice şi morale a fiinţelor care populează lagărele, «zonele» şi localităţile pierdute de pe harta Uniunii Sovietice. Dacă nu ne-am teme de puterea cuvintelor, am considera că fostul lider al monarhiştilor ruşi din România interbelică supravieţuieşte mizeriei totale datorită solidei sale educaţii şi credinţei." (Flori Bălănescu)


Doctorul leton era un om gospodar şi în curând şi‑a făcut pe lângă micul spital şi o livadă mică, şi o grădină, dar clima era de aşa natură, că aproape nu creştea nimic din legumele necesare, cartofii ieşeau mici, dăunători erau mulţi, ca să nu mai vorbesc de ţânţari şi musculiţe, un adevărat flagel. În pădure era suficient să stai nemişcat doar o clipă, că deveneai parcă din oţel sau din fier, pacostele astea se lipeau de haine. Muncitorii primeau măşti de protecţie, numai că era greu să lucrezi cu ele, oricum musculiţele se strecurau. Uimitor este că pe aici nu se întâlneşte malarie. În barăci noaptea se ardeau crengi de brad şi asta ajuta prea puţin. Să stai noaptea pe Leninski Prospekt, cum se numea culoarul dintre o serie de barăci, era aproape imposibil şi preferam să ne ducem cat mai devreme la culcare, în ciuda duhoarei, acoperiţi, punând pe cap o cârpă.

Ce era neplăcut pentru mine, personal, era să văd moartea vecinilor din camera de spital, cum oamenii mor adesea liniştiţi, pe deplin conştienţi. Cadavrul trebuie să stea nemişcat două ore, sub pătură, şi abia apoi doctorul permite să fie dus în magazia care purta numele de morgă. Odată s‑a descoperit la un cadavru o pulpă tăiată, asta au făcut‑o interlopii flămânzi; oamenii erau aşa de înfometaţi, dar trebuie să spun că în cei zece ani de şedere a mea în lagăr, nu am mai auzit niciodată să se mănânce carne de om. Însă în anul cunoscutei foamete din Uniune, oamenii mâncau nu numai carne de oameni adulţi, dar, după cum se vorbea, şi erau oameni serioşi, erau omoraţi şi copii. Susţineau cu convingere că au văzut oase de copii.

Ce era foarte respingător la acest mic spital era că la baie, într‑un hârdău vechi, de fier ruginit, se spăla şi vesela după prânz şi cină, erau scăldaţi şi bolnavii; sigur, nu era niciun fel de apă curentă, nici scurgere pentru apa murdară pe care bolnavii o duceau singuri afară şi o vărsau chiar în faţa spitalului. Totuşi mai târziu doctorul leton a stopat acest lucru.

În cele din urmă am fost externat şi am început din nou să fac socotelile atelierelor de la automatizare, unde, în timpul absenţei mele, nimeni nu a ţinut nicio socoteală şi totul mergea bine, numai că furau cu procente mai mari decât în prezenţa mea. Dar, într-o bună zi, dimineaţa devreme, vine în baracă cel care împărţea sarcinile pentru ateliere şi muncitori şi‑mi spune că sunt îndepărtat din funcţia de pontator la atelierele auto şi nu mai pot să merg acolo, dar de ce, nu ştie să‑mi spună, aşa a dat dispoziţie cumătrul. Cumetri erau numiţi în lagăr anchetatorii cu însărcinări speciale; în fiecare lagăr există o asemenea persoană, sunt tot anchetatori, dar mai obtuzi şi inculţi, mai sunt şi ticăloşi şi mizerabili, aşa cum nu întâlneşti prea des la Moscova.

Într‑un asemenea loc uitat de lume, în care sunt plasate lagărele, un om mai mult sau mai puţin educat şi cult nu va veni să muncească, sunt trimise numai scursurile şi nemernicii. N‑au ce face în lagăre, doar anchetele sunt încheiate, deţinuţii fie au fost judecaţi, fie sunt închişi în lagăr conform hotărârii Comisiei Speciale de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne, aşa cum am pomenit, instituţie total ilegală care stârneşte indignare, o creaţie tiranică a lui Beria şi Stalin. Uite, ei se amestecă în viaţa lagărului şi nu numai în existenţa deţinuţilor, ci şi în activitatea şefilor şi a gardienilor, într‑un cuvânt, anchetatori, spioni şi turnători; unii au birouri speciale, colorate în roşu, până şi becurile sunt neapărat tot de culoare roşie.

În lagărul nostru cabinetul cumătrului era într-o căsuţă distinctă în care se afla şi izolatorul, cum se numeşte acum în lagăr, şi în general în Uniune, carcera. Izolatorul ăsta era format din două cămăruţe, cu gratii, iar căsuţa era împrejmuită cu un gard înalt. Femeilor tare le mai plăcea să ajungă în acest izolator, pentru că tinerele muieruşte erau folosite de cumetri şi nici gărzile nu pierdeau ocazia, aşa că muieruştile făceau şi ele un ban - şi pâine, şi nişte boarfe.

Deasupra fiecărui cumătru din lagăr era un cumătru‑şef, cum să spun, un şef raional, dar ăsta chiar că nu avea nimic de făcut. La noi la raion era unul pe nume Edvabnik, care îşi schimbase numele în Davidesku, fiind evreu polonez. M‑a chemat odată la ora două dimineaţa şi a început să‑mi tot pună întrebări despre un ofiţer de‑al nostru de la marină care slujise în aceeaşi flotă cu mine, dar eu nu am putut să‑i spun nimic despre el, pentru că omul acesta lucra pe două fronturi - pe de o parte era pe poziţia emigraţiei, iar pe de alta avea legături cu sovieticii. Cumătrul a văzut repede că nu va scoate nimic de la mine, şi‑a deschis vestonul şi mi‑a arătat un nasture de pânză de la cămaşa sa, dintre cei obişnuiţi, aşa cum aveam şi eu în copilărie la cămăşuţe şi la lenjerie.

Mă întreabă cumătrul:
- Aţi văzut asemenea nasturi? Aveţi aşa ceva?

Îi spun că eu, şi în general ca peste tot în străinătate, am nasturi de sidef la lenjerie; cine mai acordă atenţie unor asemenea fleacuri cum sunt nasturii de la lenjerie.
- Păi uite, spune cumătrul, degeaba aveţi asemenea nasturi; pe dinăuntru sunt şi din fier, ruginesc, şi din cauza asta pânza se strică şi trebuie să schimbaţi nasturii, dar la noi, unde tehnica a depăşit America, nasturii pe dinăuntru sunt din aluminiu şi nu ruginesc, uite, priviţi, am nasturele ăsta de cinci ani şi pânza de pe el e ca nouă!

Iar mie, la ora trei noaptea, după oboseala de peste zi, îmi era aşa de silă să ascult aceste trivialităţi ale cumătrului, că pur şi simplu nu ştiam cum să scap mai repede de prostul ăsta. Şi îmi spune dintr‑odată:
- Îmi sunteţi foarte simpatic şi avem referate foarte bune despre dumneavoastră, cum s‑a exprimat el, şi uite, NOI vă propunem să veniţi în serviciu la noi, o să vă mutăm la Detskoe Selo, într‑o casă de vacanţă separată, vă dăm douăsprezece mii salariu pe lună şi veţi scrie pentru noi povestea vieţii dumneavoastră, cum aţi călătorit pe mare, unde aţi călătorit; uite, am citit în documentele dumneavoastră şi am văzut fotografii că aţi călătorit pe blestematele de vapoare ţariste, v‑aţi întâlnit cu nemernici de regi şi împăraţi, tot felul de preşedinţi nenorociţi, aţi fost în prezenţa a trei amirali trădători, aţi fost opricinic, aţi fost în gardă. Trebuie să uitaţi toate astea şi să scrieţi cum o să vă arătăm NOI, numai că mai pipărat, mai iute, o să arătaţi tot adevărul putregăios, pe toţi escrocii şi bandiţii politici, de fapt, toată viaţa mizerabilă şi sângeroasă din timpurile ţarului.

Am scos numai exclamaţii când îmi turna prostiile astea şi mi‑am spus că mi‑a venit sfârşitul, m‑au chinuit puţin la Moscova cu interogatoriile şi, uite, acum începe iar acest coşmar, mizeria asta, pur şi simplu mi‑am pierdut şirul gândurilor. Iar cumătrul îmi spune:
- Ei, văd că aţi obosit, chiar aţi pălit. Cum puteam să pălesc în lumina roşie, fiind şi tulburat? Cum e, spuneţi, acceptaţi, că altfel o să pieriţi aici în Nord, pe un ger de -60 de grade, şi cu hrana asta proastă.

Tăceam, parcă-mi înghiţisem limba, iar cumătrul se uită galeş la mine:
- O să vă spun sincer, o să fiu lăudat că am dat de al doilea conte Ignatiev, ştiţi, cel care a scris 50 de ani sub arme^[i]. Aşa abil lingea el în aceste amintiri un anume loc al organismului uman. Cumătrul s‑a exprimat, desigur, ca un om din popor. Ei, bine, vă dau două zile termen de gândire, veniţi din nou la ora două, fără nicio invitaţie, şi sunt convins că veţi accepta o propunere atât de ademenitoare.

Nu mai ţin minte cum am ieşit din purgatoriul acesta roşu, transpirat tot şi indignat. Jignit de oferta cu salariul de 12.000 de ruble pe lună, când oamenii mor de foame. Nu am închis ochii toată noaptea din cauza supărării şi dimineaţă responsabilul cu sarcinile îmi spune:
- Ai fost scos din postul de pontator la atelierele auto pentru că eşti străin şi nu poţi să mergi prin sat, de la lagăr la ateliere, în total 400 m, pentru că străinilor le e interzisă locuirea şi trecerea prin sat, aşa că nu pot să fac nimic pentru tine; un singur lucru, dacă vrei să râmai în această baracă a muncitorilor de la atelierele auto, atunci acceptă funcţia de paznic de noapte, pâine ai tot 800 de grame, uneori o să primeşti porţii duble, dar de dormit o să dormi ziua, şi noaptea e linişte în baraca asta, fetele nu intră aici, aşa că e o muncă liniştită şi toată treaba este numai să închizi uşa de afară când muncitorii ies noaptea să‑şi facă nevoile.

Mi‑am spus că oamenii n‑o să iasă la toaletă în fiecare clipă, dar s‑a dovedit că mişcarea celor care aveau nevoie de asta era aşa de frecventă, încât uşa rămânea tot timpul deschisă şi nimănui nu‑i trecea prin minte să o tragă după el, iar afară era un ger serios, pe coridor era foarte frig şi era un curent extrem de puternic, electricitatea funcţiona prost şi becul se stingea mereu; nici nu mă gândisem că deţinuţii sunt încercaţi noaptea cu atât de frecvente presiuni la urinare, din cauza slăbirii vezicii urinare, dar şi pentru că beau mult; nici nu aveam chibrituri să aprind lampa. Până şi Puşkin făcea rost cu greu de lucruri atât de preţioase, şi chibriturile erau mizerabile, despre ele scriitorul englez Wells^[ii], care a vizitat Uniunea şi a descris acest rai, a spus: comunismul este precum chibriturile sovietice: mai întâi iau foc, apoi miros puturos!

Dar eu nu prea aveam chef să mă întorc în baracă; de fiecare dată când schimbam baraca, trebuia să‑mi găsesc un loc, să aleg nişte vecini mai buni şi rar mai nimereşti în vechea ta baracă, şi chiar dacă nimereşti, locul e ocupat şi nu vei mai fi primit nici în schimbul unei bucăţi de pâine sau al unui pachet de ţigări. Locurile în baracă erau date de un deţinut special însărcinat cu asta, pe nume Tanski, care avea în gură, în loc de dinţi, două rânduri de maxilare de fier de dimensiuni uriaşe, parcă erau şenile, aşa cum vezi în realitate la tancuri.

Şi aşa am început să fac de serviciu noaptea, mă aşezam pe coridor pe la nouă seara, în apropierea uşii, la o măsuţă pe care se afla o lampă, şi până la miezul nopţii nu băgam de seamă când trecea timpul, veneau ingineri la o vorbă, şi muncitori. Dar mai târziu începea aşa o plictiseală groaznică şi era frig, se mai strecoară unul, altul vine în fugă, şi asta nu fără o muzică necuviincioasă. Unii oameni erau atât de bolnavi şi de slabi, că ieşeau să‑şi facă nevoile şi de 19 ori pe noapte şi se plângeau cu amărăciune că, uite, niciun doctor nu le poate repara slăbiciunea. De trei, patru ori pe noapte ieşeau aproape toţi, pentru că mâncau multă supă, dar şi pâinea era foarte umedă, era crescută în proporţie de 70%, aşa cum, de exemplu, la noi în marină se admitea o creştere de 20‑25%, şi din cauza asta înjurau.

Aşa am făcut de serviciu vreo două luni şi, în afară de oboseala pe care mi‑o producea închisul uşilor, mă scotea din minţi prinderea ploşniţelor în sticla lămpii; minunile astea se târau pe pereţi cu sutele, cu miile. Puşkin m‑a rugat să le prind în sticla fierbinte a lămpii şi în flacără ploşniţele ardeau imediat. E interesant că muncitorii prindeau ploşniţele în cutiuţele de la medicamente sau comprimate, de exemplu de la piramidon sau aspirină: şi uite, aşa, cum vine ploşniţa, flămândă şi slabă, chiar ca o petală, numai larva, imediat tabără pe femelă, pentru a o fecunda, aşa de tare e instinctul de înmulţire la ploşniţe; cum râdeau muncitorii, sufletul abia i se ţine, şi pe el îl arde grija de urmaşi.

Am obosit de-a dreptul şi nici ziua nu puteam să dorm liniştit, pentru că schimbul de noapte la atelierele auto rămânea în baracă şi făcea gălăgie, făcea prostii, cânta. Ei, şi într‑o seară, în ciuda faptului că lampa ardea, au pătruns, sau poate că a pătruns doar o singură persoană pe coridor, m‑a lovit în cap cu ceva greu, drept urmare am căzut de pe taburet şi nu mai ţin minte ce s‑a mai întâmplat după aceea, pentru că, după cum se vede, mi‑am pierdut pentru o vreme cunoştinţa.

Dar, cum povesteau mai apoi meseriaşii, aceşti bandiţi, sau acel bandit, nu au apucat să facă nimic, pentru că toată noaptea cei din baracă se foiesc; mi‑am revenit repede, mi‑au pus pe cap un prosop ud, iar când a venit doctorul leton la ora 8 dimineaţa mi‑a pus un bandaj şi a spus că mă ia de la muncile de noapte din cauza rănii şi a mai spus că nu sunt la vârsta la care să nu dorm nopţile. Aşa am ajuns într‑o baracă îngrozitoare în care locuiau numai hoţi: imaginaţi‑vă vreo două sute de oameni, toţi numai escroci şi tâlhari.

Vecinul meu era un hoţ destul de tânăr, care mi‑a şutit imediat ochelarii, după care mă întreabă:
- O să fii pierdut fără ochelari, dar, noi, hoţii, suntem cinstiţi, iată ochelarii tăi şi dacă ai ceva potrivit, mai bine să‑l dai cu binele, că oricum îl furăm şi nu‑l mai primeşti înapoi. Peste o oră mi‑au furat ceaunaşul pentru care plătisem 10 ruble în pâine, adică nu am mâncat pâine trei zile şi trei nopţi. Dar băiatul se dovedise a fi într‑adevăr un hoţ cinstit:
- Dă‑mi raţia de pâine, o să‑ţi aduc ceaunul! Şi mi l‑a adus.

Nu eram trimis nicăieri la serviciu, aveam bandajul pe cap şi doctorul declarase că sunt invalid; în acest timp se formase o comisie pentru constatarea stării de sănătate a deţinuţilor, dar nimeni nu a văzut comisia asta şi nimeni nu a fost chemat la consult, toţi spuneau că aceste comisii îi vor elibera pe deţinuţi; unii spuneau că pe cei politici, alţii că pe cei de drept comun, adică pe hoţi, criminali şi pe toţi ticăloşii. Cum se spunea înainte că vom fi reformaţi, adică eliberaţi, aşa şi acum au început să spună că vom trece prin comisie şi apoi vom fi eliberaţi înainte de vreme.

De fapt, în lagăr avuseseră loc schimbări, venise o doctoriţă‑deţinut, de o frumuseţe neobişnuită şi cu maniere alese, încât un conţopist de la cancelarie a spus: uite, asta este eine dama! Într‑adevăr, doctoriţa venise din Germania, unde fusese luată prizonieră cu regimentul. Soţul ei era general şi venea s‑o viziteze, împreună cu fiica şi cu mama ei, de vreo optzeci de ani. Doctoriţa era o femeie frumoasă, de vreo patruzeci şi cinci de ani. Când erau alături era mai mare plăcerea să priveşti aceste creaţii minunate ale naturii. Toate trei erau uimitor de asemănătoare, se vedea imediat că au acelaşi sânge.

Doctoriţa era specialistă în boli venerice şi spunea deschis că, fiind mobilizată, a fost numită într‑un regiment, la lazaret, unde a descoperit un număr uriaş de îmbolnăviri cu boli venerice, drept care s‑a şi specializat în acest domeniu al medicinei. Vorbea foarte sincer, povestind că atunci când plecase pe front i‑a spus soţului că nu poate trăi fără satisfacere sexuală şi probabil va trebui să‑l trădeze. Şi uite, în prizonierat s‑a cuplat cu un doctor german, şi el specialist în boli venerice, şi a învăţat multe de la el; în plus, s‑a contaminat de la el de sifilis; lucru care a făcut‑o să studieze şi mai mult tratamentul acestei boli.

Acum ea a obţinut imediat o baracă deosebită pentru cei cu boli venerice; femeile erau cam 400 de bolnave, iar muncitorii cam 1.000. A organizat un laborator pentru cercetarea sângelui şi s‑a instalat aici, făcându‑şi repede şi un amant în funcţia de secretar al acestui ambulatoriu, tot un sifilitic. Organizase lucrurile exemplar, era neobişnuit de bună şi drăguţă, foarte grijulie. Se numea Alla, lucru care se potrivea foarte bine cu înfăţişarea, pentru că era delicată, ca, de altfel, şi mama, şi fiica ei.

Salonul avea ferestrele spre Leninski Prospekt, pe care se plimbau şi se târau toţi, şi dimineaţa se putea vedea pe fereastră că în acest salon doctoriţa ii punea pe bolnavi în şir, cu fesele dezgolite, şi, cu ajutorul surorilor şi infirmierilor, făcea infiltraţii cu un lichid de un roşu intens în fesă. Semăna cu un măcelar sau cu un casap. Îşi ştia treaba de minune, era foarte severă şi cu personalul, şi cu bolnavii, dar mereu era miloasă şi bună la suflet.

Creştea câţiva motani de culoare galbenă, aşa de drăgălaşi că toţi îi mângâiau şi le dădeau de mâncare, iar muncitorii i‑au luat şi i‑au mâncat! Pisoii fuseseră aduşi de undeva de bunică şi nepoată. Când au venit s‑o viziteze pe doctoră, a fost un ocean de lacrimi şi indignare. Au adus alimente gustoase, din care doctoriţa a servit şi pe alţii, inclusiv pe mine; se purta foarte frumos cu mine. Dar, în ciuda tuturor interdicţiilor ca femeile să nu aibă relaţii cu bărbaţii sănătoşi, totuşi luesul s‑a răspândit cu mare viteză, s‑a îmbolnăvit şi prietenul meu, tăietorul de lemne fruntaş, Lioşa, un băiat tânăr şi zdravăn, care a venit şi a început să plângă:
- S‑a dus puterea mea, abia îmi fac norma şi mă ţin cu porţii obişnuite!

Doctoriţa nu a stat mult pe gânduri cum să curme acest coşmar, când aproape tot lagărul s‑a molipsit, s‑a dus la centru şi a adus ordinul de a separa bărbaţii de femei, lucru pe care l‑a îndeplinit foarte radical: bărbaţii au fost duşi într‑un lagăr mic, în apropiere, iar femeile le‑a dus destul de departe, într‑un alt lagăr, unde nu era niciun bărbat, în afară de secretarul ei. N‑am mai auzit nimic de ea, doar cei care se făcuseră bine şi reveniseră în lagărul nostru continuau s‑o laude pe această energică şi erudită doctoră Allocika. Nimeni nu ştia care era numele ei, şi nici URCEA^[iii] nu spunea niciun cuvânt despre cine este, de unde a venit şi cum o chema pur şi simplu pe Fraulein^[iv] Alla.

Când am ajuns aici, femei în lagărul nostru erau vreo cinci sute de suflete, două sute erau călugăriţe, aproape în întregime de la aceeaşi mănăstire; numai că ele îşi ascundeau cu grijă originea şi munceau conştiincios; una era poştaş şi în fiecare zi mergea pe jos cate 18 verste^[v] cu scrisori şi pachete, şi nu pe drum, ci prin pădure, pe poteci, unde se putea întâlni cu urşii, cu lupii şi cu tot fel de soiuri de localnici. Cele mai tinere nu se jenau şi se comportau destul de uşuratic. Erau şi meştere la toate, lucrau în atelierele mecanice la bobinaj şi la turnarea cauciucurilor pentru maşini, reparau lenjeria şi boarfele, aşa‑numitele haine, extrem de mizerabile, munceau la bucătărie, multe trăiau cu şefii şi gardienii, drept care erau scutite de munci.

Baraca femeilor era înconjurată cu un gard şi la portiţă era cabina de pază, în care noaptea era o femeie paznic de noapte, ca să nu intre bărbaţi la femei, dar asta se întâmpla numai pe hârtie, muncitorii săreau gardul şi intrau pur şi simplu pe portiţă.

Femeile duceau dorul bărbaţilor nu numai din cauza patimilor, dar în ele vorbea şi sentimentul matern, voiau să aibă copii nu numai pentru a‑şi satisface nevoia firească de maternitate, dar şi pentru că, în luna a opta, erau eliberate de munci, primeau mâncare mai bună, li se dădea chiar ciocolată, cacao, pâine albă şi aveau la dispoziţie asistenţă sanitară specială. Dar, lucrul cel mai important era că sperau să fie eliberate înainte de termen după ce vor naşte, lucru care la început se şi întâmpla, dar mai apoi a fost anulat. Mamele au rămas cu degetul în gură, cu un copil de care nu aveau nevoie.

---