Grădina speranţei

Citiţi nota autoarei despre această carte.


Când Germania a invadat Polonia în cel de-al Doilea Război Mondial, bombardierele Stuka au devastat Varşovia, iar grădina zoologică a oraşului, printre cele mai frumoase şi mai bine amenajate din Europa, nu a scăpat de distrugere. Directorul acesteia, Jan Żabíński, şi soţia lui Antonina, opunându-se barbariei naziştilor faţă de oameni şi animale, au reuşit să salveze vieţile a 300 de evrei, scoţându-i clandestin din ghetou şi ascunzându-i în fostele cuşti ale animalelor, rămase goale. Este o poveste adevărată despre curaj, pasiune, dăruire şi jertfă, într-un total contrast cu barbaria războiului şi a genocidului hitlerist. Cartea Dianei Ackerman a fost premiată, în 2008, cu Orion Book Award şi a fost ecranizată, filmul bucurându-se de asemenea de un mare succes de public.

"O poveste uluitoare despre război, care disecă incisiv şi acuzator viziunea pervertită a naziştilor despre natură... Nu greşim cu nimic afirmând că aceasta este cartea pe care Ackerman a fost destinată s-o scrie." (Los Angeles Times)

"Povestea ei este un tratat despre nobleţe - un cuvânt care se aplică unor oameni şi tuturor animalelor din Grădina speranţei." (USA Today)


În zori, într-un cartier periferic al Varşoviei, razele soarelui s-au strecurat printre trunchiurile teilor în floare şi s-au căţărat pe pereţii albi ai unei vile din anii 1930, cu stucaturi şi ferestre mari, în care directorul grădinii zoologice şi soţia lui dormeau într-un pat din mesteacăn alb, un lemn deschis la culoare utilizat pentru canoe, spatule linguale şi scaune Windsor. În stânga lor, două ferestre înalte încununau un pervaz destul de lat pentru a putea sta pe el, dedesubtul căruia se afla un calorifer mic. Carpete orientale încălzeau podeaua din parchet, ale cărei plăcuţe se îmbinau laolaltă pieziş ca acele de brad, iar într-un colţ al încăperii se găsea un fotoliu din mesteacăn.

Când briza a ridicat perdeaua din voal îndeajuns pentru ca lumina slabă să pătrundă în dormitor fără să proiecteze umbre, obiecte abia vizibile au început s-o ancoreze pe Antonina în lumea reală. În scurt timp aveau să ţipe gibonii, după care avea să urmeze o hărmălaie din cauza căreia nimeni n-ar mai fi putut dormi, fie el student în sesiune sau nou-născut. În niciun caz, soţia directorului grădinii zoologice. Corvezile obişnuite o aşteptau ca în fiecare zi, iar ea se pricepea la gătit, zugrăvit şi cusut. Dar în acelaşi timp avea de rezolvat şi probleme ale grădinii zoologice, care uneori puteau fi neobişnuite (de pildă, liniştirea puilor de hienă) şi care puneau la încercare talentele înnăscute şi abilităţile dobândite în şcoală.

De obicei soţul ei, Jan Żabíński, se trezea primul, îşi trăgea pe el pantalonii şi o cămaşă cu mâneci lungi, îşi punea ceasul mare pe încheietura păroasă a mâinii stângi, apoi cobora tiptil la parter. Înalt şi zvelt, cu nasul mare, ochii negri şi umeri musculoşi de hamal, avea conformaţia destul de asemănătoare cu a tatălui femeii, Antoni Erdman, un inginer polonez de căi ferate stabilit în St. Petersburg, care călătorise prin Rusia practicându-şi meseria. La fel ca Jan, tatăl Antoninei fusese un om inteligent şi un intelectual, motiv pentru care a şi fost împuşcat împreună cu mama ei vitregă în primele zile ale Revoluţiei Ruse din 1917, când Antonina avea doar nouă ani. Şi, la fel ca tatăl ei, Jan era un fel de inginer, deşi el construia relaţii între oameni şi animale, şi de asemenea între oameni şi propria lor natură animalică.

Cu păr şaten-închis şi început de chelie în vârful capului, Jan trebuia să se protejeze de arsura soarelui vara şi de ger în timpul iernii, şi de aceea în fotografiile făcute în aer liber poartă de obicei o pălărie de fetru, care-i conferă un aer de sobrietate. Unele fotografii făcute la interior l-au surprins aşezat la birou sau într-un studio radiofonic, cu maxilarele încleştate de concentrare, părând un tip uşor de iritat. Chiar şi când era proaspăt ras, lăsa senzaţia că este nebărbierit de o zi, mai ales pe şanţul profilat dintre nas şi gură. Buza superioară plină şi precis conturată avea liniile perfecte pe care femeile şi le desenează cu creionul de buze; de altfel, gura aceea de forma "arcului lui Cupidon" era unica lui trăsătură feminină.

După moartea părinţilor Antoninei, mătuşa ei o trimisese să studieze pianul la Conservatorul local, în timp ce urma cursurile şcolii în Taşkent, Uzbekistan, pe care o absolvise la vârsta de 15 ani. Înainte de sfârşitul anului, ele s-au mutat la Varşovia şi Antonina a urmat cursuri de limbi străine, desen şi pictură. A predat puţin, a absolvit examenul de arhivar şi a lucrat în arhiva Colegiului Agricol din Varşovia. Acolo l-a cunoscut pe Jan, un zoolog cu 11 ani mai în vârstă, care studiase desenul şi pictura la Academia de Arte Frumoase şi împărtăşea dragostea ei pentru animale şi reprezentările lor artistice. Când postul de director al grădinii zoologice a devenit vacant în 1929 (directorul fondator decedase după doi ani de conducere), Jan şi Antonina au profitat de ocazie pentru a reforma grădina zoologică şi a-şi petrece viaţa printre animale. În 1931 ei s-au căsătorit şi s-au mutat pe celălalt mal al râului Vistula, în Praga, un cartier industrial dur, cu propriul lui argou de stradă, o mahala aflată la numai 15 minute de mers cu tramvaiul de centrul oraşului.

În trecut, grădinile zoologice erau private şi confereau statut proprietarilor lor. Oricine putea aduna o colecţie de curiozităţi naturale, obiecte exotice şi antichităţi, dar aveai nevoie de mijloace financiare, şi de puţină nebunie, pentru a colecţiona crocodilul cel mai mare, broasca ţestoasă cea mai bătrână, rinocerul cel mai greu sau vulturul cel mai rar. În secolul al XVII-lea, regele Ioan al III-lea Sobieski a ţinut multe animale exotice la Curtea sa, iar nobilii avuţi găzduiau uneori menajerii private pe domeniile lor, ca semn de bogăţie.

Ani de zile, savanţii polonezi visaseră să aibă în capitală o grădină zoologică mare, care să rivalizeze cu cele din Europa, şi îndeosebi cu cele din Germania, care erau faimoase în toată lumea. Copiii polonezi îşi doreau şi ei o grădină zoologică. Europa se bucura de un patrimoniu de basme în care abundau animalele vorbitoare - unele aproape reale, altele născociri delicioase - care să aprindă imaginaţia copiilor şi să le reînvie adulţilor amintirile dragi ale copilăriei. Antonina era încântată că grădina ei zoologică oferea o abundenţă de creaturi fabuloase, în care prindeau viaţă pagini din cărţi, iar vizitatorii puteau vedea animale feroce. Puţini polonezi aveau ocazia să vadă vreodată pinguini coborând pe pântece ca pe sănii către ocean sau porcii spinoşi din Munţii Stâncoşi canadieni, ghemuiţi ca nişte conuri gigantice de brazi, aşa că, pentru ea, întâlnirea lor într-o grădină zoologică lărgea viziunea oamenilor despre natură, o personaliza, îi conferea obiceiuri şi nume. Aici se afla sălbăticiunea, monstrul acela minunat şi feroce, ţinut în cuşcă, însă cu care te puteai împrieteni.

În fiecare dimineaţă când soseau zorii, un graur revărsa un potpuriu de cântece, pitulici îndepărtate fredonau câteva arpegii şi cucii strigau monoton ca nişte pendule ce anunţau întruna ora exactă. Gibonii începeau să zbiere chemări atât de asurzitoare, încât lupii şi câinii de vânătoare porneau să urle, hienele să scheaune, leii să ragă, corbii să croncăne, păunii să ţipe, rinocerii să sforăie, vulpile să chelălăie, hipopotamii să mugească. După aceea gibonii începeau duete, masculii adăugând un chiţăit mai blând între zbierete, iar femelele urlând şiruri de note prelungi în "marile lor chemări". Grădina zoologică avea câteva perechi de giboni ale căror iodlere solemne erau complete, cu uverturi, code, interludii, duete şi solouri.

Antonina şi Jan învăţaseră să trăiască după scurgerea anotimpurilor, nu doar după cea a orelor. Ca majoritatea oamenilor, ei se supuneau ceasurilor, totuşi rutina lor nu era tocmai o rutină, întrucât se compunea din realităţi compatibile - una adaptată pentru animale, iar cealaltă pentru oameni. Când orarele intrau în conflict, Jan se întorcea acasă târziu, iar Antonina se trezea în toiul nopţii ca să ajute la moşirea unor animale cum erau de pildă girafele (o operaţie întotdeauna dificilă, fiindcă mamele nasc în picioare, puii cad cu capul în jos şi mamele nu doresc oricum ajutorul nimănui). Zilnic apăreau noutăţi, şi, deşi problemele puteau fi solicitante, viaţa ei era pigmentată cu mici momente bine-venite de surpriză.

Din dormitorul Antoninei se deschidea o uşă de sticlă pe o terasă largă de la etaj, în spatele casei, accesibilă din cele trei dormitoare şi din încăperea strâmtă pentru depozitare pe care o porecliseră "mansarda". De pe terasă, femeia putea să vadă trunchiurile brazilor şi tufele de liliac plantate lângă şase ferestre înalte ale livingului, pentru ca briza dinspre râu să poarte înăuntru parfumul florilor. În zilele calde de primăvară, conurile lor purpurii se legănau ca nişte cădelniţe şi în casă pluteau la răstimpuri arome dulci ca de narcotic, îngăduind totuşi nărilor să se destindă între valurile de parfum. Pe terasa aceea, inhalând aer de la înălţimea arborilor ginkgo şi a coniferelor, te puteai crede o creatură a coronamentelor. În zori, mii de prisme moi împodobeau ienuperii când priveai peste ramurile încărcate ale unui stejar, dincolo de Fazanerie, spre poarta principală a grădinii zoologice, aflată la 50 de metri depărtare pe strada Ratuszowa. Dacă traversai strada, intrai în parcul Praski, aşa cum făceau mulţi varşovieni în zilele calde, când ciucurii alb-gălbui ai teilor ticseau aerul cu parfumul ameţitor al mierii şi cu rumba albinelor.

În mod tradiţional teii imortalizează spiritul verii - lipa înseamnă "tei", iar Lipiec înseamnă "iulie". Cândva sacri pentru zeiţa iubirii, ei au devenit refugiul Fecioarei Maria după sosirea creştinismului, iar la altarele de pe drumuri, călătorii continuă să se roage sub tei Maicii Domnului pentru ocrotire şi noroc. În Varşovia, teii animă parcurile şi înconjoară cimitire şi pieţe; iar bulevardele sunt flancate de şiruri de tei înalţi cu coifuri de frunze. Albinele pe care le atrag arborii aceştia sunt considerate slujnice ale Domnului şi ele asigură mied şi miere pentru masă, ca şi ceară pentru lumânările utilizate în slujbele religioase, iar acesta este motivul pentru care multe biserici plantează tei în curţile lor. Legătura dintre albine şi Biserică a devenit atât de puternică, încât la sfârşitul secolului al XV-lea, sătenii din Mazowsze au adoptat un edict care-i condamna la moarte pe hoţii de miere şi pe vandalii de stupi.

În vremea Antoninei, polonezii erau mai puţin violenţi, dar la fel de devotaţi albinelor, iar Jan avea câţiva stupi pe latura îndepărtată a grădinii zoologice, grupaţi laolaltă ca nişte colibe tribale. Gospodinele foloseau mierea la îndulcirea café-frappé-ului, preparau krupnik, votcă fiartă cu miere, şi coceau piernik, un fel de turtă dulce cu miere şi mirodenii, sau pierniczki, prăjiturele din aceeaşi compoziţie. Ceaiul de tei era băut pentru alungarea răcelii sau calmarea nervilor. În acest anotimp, când traversa parcul spre staţia de tramvai, biserică sau piaţă, Antonina trecea prin tuneluri parfumate de florile de tei şi încărcate cu jumătăţi de adevăruri - în argoul local, lipa înseamnă de asemenea "minciuni nevinovate".

De cealaltă parte a râului, Oraşul Vechi se înălţa din pâclele începutului dimineţii aidoma unei fraze scrise cu cerneală invizibilă: mai întâi doar acoperişurile - ale căror ţigle din teracotă se suprapuneau ca penele de porumbel - , apoi etajele rândurilor de case verde-marin, roz, galben, roşu, arămiu şi bej ce se înşiruiau pe străzile cu caldarâm ce duceau la piaţa comercială. În anii 1930, cartierul Praga era deservit şi de o piaţă în aer liber, în apropiere de fabrica de votcă de pe strada Ząbkowska ("Dintelui"), construită sub forma unui castel. Nu era însă la fel de festivă precum piaţa din Oraşul Vechi, unde zeci de vânzători vindeau produse, alimente şi obiecte artizanale sub tende galbene şi cafenii, vitrinele magazinelor etalau chihlimbar de Baltica, iar pentru câţiva bănuţi un papagal dresat îţi extrăgea norocul dintr-un recipient mic plin cu răvaşe făcute sul.

Imediat după Oraşul Vechi se afla întinsul cartier evreiesc, plin de străzi întortocheate, femei cu peruci şi bărbaţi cu perciuni stufoşi, dansuri religioase, un melanj de dialecte şi arome, prăvălii micuţe, mătăsuri vopsite în nenumărate culori şi case cu acoperişuri plate, ale căror balcoane din fier, vopsite în negru sau verde ca muşchii pădurii, se ridicau unele deasupra altora ca lojele de la Operă, dar neocupate de spectatori, ci pline cu vase cu flori şi tomate. Acolo puteai găsi de asemenea o specialitate aparte de pierogi, nişte kreplach mari şi moi: găluşti cât pumnul, umplute cu tocăniţă de carne condimentată şi ceapă, care erau după aceea fierte, coapte şi într-un final prăjite, pentru ca ultima etapă s-o reprezinte glazurarea, care le întărea exteriorul ca la covrigi.

Centrul culturii evreieşti est-europene, cartierul oferea piese de teatru şi filme evreieşti, ziare şi reviste, artişti şi edituri, mişcări politice, cluburi sportive şi literare. Vreme de secole, Polonia acordase azil evreilor care fugiseră de persecuţiile din Anglia, Franţa, Germania şi Spania. Unele monede poloneze din secolul al XII-lea poartă chiar inscripţii ebraice, iar potrivit unei legende, evreii au găsit Polonia atrăgătoare deoarece numele ţării suna ca imperativul ebraic po lin ("odihneşte-te aici"). Antisemitismul continua totuşi să se infiltreze în Varşovia secolului al XX-lea, un oraş cu 1,3 milioane de locuitori, din care o treime erau evrei. Ei se stabiliseră în principal în cartierul evreiesc, dar locuiau şi în cartiere mai elegante din oraş, deşi îşi păstrau în majoritate hainele distinctive, limba şi cultura, iar unii nu vorbeau deloc poloneza.

Într-o dimineaţă tipică de vară, Antonina se rezema de pervazul lat şi neted al zidului terasei, unde plăcile de gresie de culoarea caisei, destul de reci pentru a colecta roua, îi umezeau mânecile capotului roşu. Nu toate răgetele, zbieretele, tânguielile şi mormăiturile din jurul ei îşi aveau originea în exterior - unele proveneau din măruntaiele subterane ale vilei, altele de pe verandă, de pe terasă sau din pod. Soţii Żabíński îşi împărţeau casa cu animale nou-născute orfane sau bolnave, dar şi cu animale de casă, iar hrănirea şi educarea lor cădea în seama Antoninei, care trebuia să facă faţă cererilor gălăgioase de mâncare.

Nici chiar livingul nu era interzis animalelor. Graţie celor şase ferestre înalte ale sale, care puteau fi lesne confundate cu tablouri de peisaje, salonul lung şi îngust estompa limitele dintre interior şi exterior. De cealaltă parte a sa, o credenţă mare din lemn etala pe numeroasele sale poliţe cărţi, periodice, cuiburi, pene, cranii micuţe, ouă, coarne şi alte obiecte. Un pian trona pe un covor oriental lângă câteva fotolii masive cu perne îmbrăcate în roşu. În colţul cel mai călduros, în capătul îndepărtat al livingului, dale maroniu-închis împodobeau şemineul; pe poliţa de deasupra sa se odihnea craniul decolorat de soare al unui bizon. Lângă ferestrele prin care pătrundea lumina după-amiezii se aflau fotolii.

Un jurnalist care a vizitat vila pentru a-l intervieva pe Jan a fost surprins să vadă două pisici intrând în living, prima cu o labă bandajată, iar a doua cu coada bandajată, urmate de un papagal care purta un guler de protecţie din metal, apoi de un corb cu aripa ruptă, care şchiopăta. Vila mişuna de animale şi Jan a explicat simplu: "Nu este suficient să faci cercetare de la distanţă. Doar trăind alături de animale le înveţi comportamentul şi psihologia." În inspecţiile pe care Jan le făcea zilnic cu bicicleta în grădina zoologică, pe urmele lui tropăia un companion inseparabil, elanul Adam.

Exista ceva alchimic în traiul intim alături de pui de lei, de lupi, de maimuţe şi de vulturi, deoarece izurile, ţipetele şi scărpinările animalelor se amestecau cu mirosurile de corpuri umane şi mâncăruri gătite, cu conversaţiile şi râsetele oamenilor într-o familie mixtă de tovarăşi de vizuină. Iniţial, membrii noi ai gospodăriei dormeau sau se hrăneau în conformitate cu programul lor vechi, dar, treptat, animalele începeau să trăiască în sincronicitate, pe măsură ce ritmurile lor deveneau tot mai apropiate. Nu şi respiraţiile totuşi, astfel că în timpul nopţii tempoul de răsuflări şi fornăieli crea o cantată zoologică greu de transpus într-o partitură.

Antonina se identifica lesne cu animalele, fiind fascinată de felul în care simţurile lor testau lumea. În scurt timp, ea şi Jan au învăţat să se mişte mai lent în jurul animalelor de pradă, de pildă pisicile sălbatice, fiindcă ochii apropiaţi ai acestora le oferă o percepţie foarte acută a adâncimii câmpului vizual şi tind să fie stimulate de mişcări iuţi care se petrec la numai unul sau două salturi distanţă de ele. Prăzile, aşa cum sunt de pildă caii şi căprioarele, au ochii situaţi pe cele două laturi ale capului, beneficiind astfel de o vedere panoramică (pentru a zări animalele de pradă care se furişează spre ele), dar intră repede în panică. Acvila împestriţată şi şchioapă priponită în beciul lor era în esenţă un binoclu cu aripi. Şi în beznă puii de hienă ar fi zărit-o pe Antonina venind. Alte animale îi puteau simţi apropierea, percepe mirosul, auzi cel mai slab foşnet al capotului ei, simţi greutatea paşilor ei vibrând uşor pe scândurile podelei, ba chiar detecta particulele de aer mişcate de mersul ei. Femeia le invidia gama de simţuri perfect acordate; occidentalii ar fi numit "vrăjitor" un om dăruit cu aceste abilităţi normale.

Antoninei îi plăcea să iasă pentru o vreme din pielea ei de om şi să vadă lumea prin ochii animalelor, scriind adesea din această perspectivă, în care le intuia grijile şi cunoştinţele, inclusiv ce puteau vedea, simţi, percepe sau ce-şi puteau aminti. Când intra în pielea lor, avea loc o transmigraţie de sensibilitate şi, la fel ca puii de râs pe care i-a crescut cu mâinile ei, femeia putea să privească de undeva de jos o lume suspendată de fiinţe zgomotoase:
...cu picioare mici sau mari, cu papuci moi sau cu pantofi solizi, tăcuţi sau gălăgioşi, cu izul slab al ţesăturii sau cu mirosul intens al cremei de ghete. Papucii din material moale se mişcau tăcut şi blând, nu loveau mobilele, iar în jurul lor erai în siguranţă... şi strigai "Ki-chi, ki-chi" până când un cap cu păr blond pufos şi o pereche de ochi îndărătul unor lentile mari din sticlă se aplecau... Nu-i lua mult să înţeleagă că papucii din ţesătură moale, părul blond pufos şi glasul ascuţit făceau parte din acelaşi obiect.

Recurgând frecvent la asemenea alunecări ale sinelui, în care îşi alinia propriile simţuri cu simţurile animalelor, femeia îşi îngrijea pacienţii cu o curiozitate afectuoasă, iar ceva din armonizarea aceea îi relaxa. Capacitatea incredibilă de a calma animale recalcitrante i-a câştigat atât respectul îngrijitorilor zoo, cât şi al soţului ei, care, deşi credea că exista fără îndoială o explicaţie ştiinţifică, considera că talentul ei era totuşi ciudat şi misterios. Jan, un savant devotat ştiinţei, o credita pe Antonina cu "valuri metafizice" de empatie aproape şamanistă în privinţa animalelor: "Este atât de sensibilă, încât aproape că le poate citi minţile... Ea devine ele... Deţine un dar precis şi cu totul special, un mod rar de observare şi înţelegere a animalelor, un al şaselea simţ... A fost aşa încă din copilărie."

În fiecare dimineaţă Antonina îşi turna în bucătărie o ceaşcă de ceai negru şi începea să sterilizeze biberoane din sticlă şi tetine pentru cei mai mici din casă. Ca infirmieră zoo, fusese îndeajuns de norocoasă să fi adoptat doi pui de râs din Białowieża, unica pădure virgină ce mai rămăsese în Europa, un ecosistem pe care polonezii îl numeau puszcza, un cuvânt care evocă codri străvechi nepângăriţi de mâinile oamenilor.

Aflată de o parte şi de cealaltă a actualei graniţe dintre Belarus şi Polonia, Białowieża le uneşte pe cele două în planul coarnelor de cerbi şi al legendelor, şi a slujit în mod tradiţional ambelor ţări ca domeniu de vânătoare pentru regi şi ţari (care au construit aici cabane bogat împodobite), iar în epoca Antoninei intrase în atenţia oamenilor de ştiinţă, a politicienilor şi a braconierilor. Cele mai mari animale terestre din Europa, bizonii europeni ("zimbrii"), se luptau în ea, şi procesul lor de extincţie a însufleţit mişcarea de conservare din Polonia. Ca poloneză bilingvă născută în Rusia şi care revenise în Polonia, Antonina se simţea ca acasă în istmul acela verde care lega regimuri diferite, plimbându-se la umbra unor copaci bătrâni de jumătate de mileniu, un codru atât de des de jur împrejur, încât creează intimitate - un organism fragil şi în acelaşi timp complet, fără graniţe vizibile. Pogoane neatinse de pădure virgină, declarate intangibile, formează un tărâm deasupra căruia avioanele zboară la mare înălţime pentru a nu speria animalele sau a nu contamina frunzişul. Privind în sus prin coroanele arborilor, poţi zări câte un avion îndepărtat virând ca o pasăre mică şi silenţioasă.

Deşi era prohibită, vânătoarea continua în această zonă, lăsând orfane animale tinere, dintre care cele mai rare soseau de obicei la zoo în lăzi etichetate "Animale vii". Grădina zoologică slujea ca barcă de salvare, iar în lunile aprilie, mai şi iunie, sezonul de naştere, Antonina se aştepta la pui capricioşi, fiecare cu propria sa dietă şi obiceiurile speciale. De obicei, puiul de lup în vârstă de numai o lună de zile era îngrijit până la doi ani de mama sa şi de membrii haitei. Puiul de bursuc curat şi sociabil răspundea bine la plimbări lungi şi se hrănea cu insecte şi vegetaţie. Purceluşii mistreţi cu dungi se mulţumeau cu absolut orice ar fi căzut de la masă. Un pui de căprioară roşie a fost hrănit cu biberonul până la jumătatea iernii şi patina, cu picioarele răşchirate, pe podelele din lemn.

Favoriţii Antoninei erau Tofi şi Tufa, cei doi pui de râs în vârstă de trei săptămâni, care au trebuit hrăniţi cu biberonul timp de şase luni şi care nu s-au putut descurca pe cont propriu cam un an (însă cărora le plăcea să se plimbe în lesă pe strada cea mai animată din Praga, sub ochii holbaţi ai trecătorilor). Deoarece în Europa mai existau foarte puţini râşi sălbatici, Jan s-a dus personal în Białowieża pentru a aduce puii, iar Antonina s-a oferit să-i crească în casă. Când taxiul lui Jan a sosit la poarta principală într-o seară de vară, un paznic a dat fuga să-l ajute să descarce o lădiţă de lemn, pe care au transportat-o în vilă, unde Antonina aştepta nerăbdătoare cu biberoane sterilizate, tetine şi lapte praf cald. Când au ridicat capacul, două ghemotoace micuţe de blană pestriţă i-au privit furioşi pe oameni, i-au scuipat şi au început să muşte şi să zgârie orice mână care se întindea spre ele.
- Mâinile oamenilor îi sperie, fiindcă au multe degete mişcătoare, a explicat Antonina în şoaptă. Ca şi glasurile noastre sonore şi lumina puternică a becurilor.

Puii tremurau, "pe jumătate morţi de frică", a scris în jurnalul ei. L-a prins pe unul cu blândeţe de pielea îmblănită a cefei, fierbinte şi largă, iar după ce l-a ridicat de pe paiele din lădiţă, puiul a rămas nemişcat, inert şi tăcut, aşa că l-a ridicat şi pe celălalt.
- Le place asta. Pielea lor ţine minte colţii mamei, care-i ducea dintr-un loc în altul.

După ce i-a aşezat pe podeaua din sufragerie, puii de râs au explorat câteva minute peisajul nou şi lunecos, după care s-au ascuns sub un dulap ca şi cum acesta ar fi fost o streaşină de piatră, retrăgându-se centimetru cu centimetru în cotloanele cele mai întunecate pe care le puteau găsi.

În 1932, respectând tradiţia catolică poloneză, Antonina a ales un nume de sfânt pentru propriul ei fiu nou-născut, Ryśzard, sau Ryś pe scurt - cuvântul polonez pentru "râs". Deşi nu făcea parte din brigada zoo "cu patru picioare, blănoşi sau înaripaţi", fiul ei s-a alăturat gospodăriei ca alt pui zburdalnic care bolborosea şi se agăţa ca o maimuţică, mergea în patru labe ca un ursuleţ, se albea la piele iarna şi se înnegrea vara ca un lup. Una dintre cărţile pentru copii scrise de Antonina descrie trei ţânci din casă care învaţă să umble în acelaşi timp: fiul, leul şi cimpanzeul. Deoarece considera adorabile toate mamiferele mici, de la rinocer la oposum, Antonina domnea ea însăşi ca o mamă mamifer şi protectoare a altora. O imagine deloc bizară într-un oraş al cărui simbol de veacuri era o creatură jumătate femeie, jumătate animal: o sirenă cu sabia ridicată deasupra capului. Aşa cum a spus chiar Antonina, grădina zoologică a devenit rapid "regatul ei verde al animalelor de pe malul drept al râului Vistula", un Eden gălăgios, flancat de oraş şi de parc.