Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Bună dimineaţa, o sută de gâşte


Roxana Pavnotescu

08.08.2018
Editura Junimea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Roxana Pavnotescu
Bună dimineaţa, o sută de gâşte
Editura Junimea, 2011



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Jocul de-a matematica. Bună dimineaţa, o sută de gâşte!

În carnetul meu de note din clasa întâi, semestrul al doilea, figurau unsprezece de zece, la disciplina aşa-zisă aritmetică. Erau rodul problemelor de nota zece. Le primea elevul din clasă care le rezolva primul. Problemele de nota zece deveniseră un fel de sport pentru mine, un exerciţiu fizic mai degrabă decât unul mental. Trebuia să alerg cu maculatorul din fundul clasei până la catedră. Deci să rezolv mai repede problema decât elevul din banca întâi.

Pentru cei mai mulţi matematica constituia o teroare şi mai ales o corvoadă, ce aresta multe ore de joacă. Pentru mine, la vârsta aceea, nu era mai mult decât o joacă. De altfel, aspectul şi sensul ludic al acestei curioase discipline nu l-am pierdut niciodată şi asta o datorez în exclusivitate tatei.

Mă jucam cu Puiu de-a matematica, cu acelaşi entuziasm cu care trăgeam cu arcul sau cu pistolul cu ventuză. Ca de-obicei, tata nu pierdea niciodată. El era mereu cel mai bun şi asta m-a ajutat să concretizez sensul gratuit şi plăcerea necondiţionată a jocului. Scopul nu era câştigul, competiţia, ci simpla participare, prinderea în joc. Momentul prinderii în joc era cel mai fericit şi rămânea dincolo de deziluzia înfrângerii. De câte ori mergeam vacanţele, la ţară la bunici, Puiu îmi construia arc şi săgeţi sau praştie cu crăcan. Cu aceeaşi dragoste şi răbdare, confecţiona probleme.

"Bună dimineaţa, o sută de gâşte!". Aşa începea problema tatei, ca o fabulă. Parcă le văd şi acum - un câmp uriaş acoperit cu gâşte multe şi gălăgioase. Dar în fapt, nu chiar atât de multe, pentru că vizual câmpul se îngusta, pe măsură ce problema-poveste se derula în stilul retoric şi şugubăţ al tatei. Răspundea tot el, cu glasul subţiat şi strident al celor prezumtive o sută de gâşte.

"Păi, dacă am fi încă o dată pe cât suntem, plus o jumătate (din câte suntem), plus încă un sfert, plus una: atunci ţi-om da şi noi «Bună dimineaţa»!".

Şi aşa m-a învăţat tata cum să număr sferturile de gâscă, încă de pe vremea când nu posedam arta împărţirii şi mă minunam, mai ales, cum cea mai "proastă" dintre zburătoare (nu eram decisă dacă era gâsca sau găina!) era capabilă de un răspuns atât de elaborat.

*****
Gâştele m-au urmărit toată copilăria şi continuă şi astăzi să mă bântuie. Vacanţele nesfârşite de vară le petreceam jumătate la străbunicii din partea mamei şi cealaltă jumătate la bunicii din partea tatei.

Gâştele mamei vagabondau pe uliţe cu labele răşchirate, mereu murdare de noroiul şanţurilor în care se afundau voluptuos; mă sâsâiau în grupuri compacte conduse de un gâscan obraznic, care era mereu la o lungime de zburătoare în faţa celorlalte. Îşi desfăşura gâtul orizontal, aproape lipit de sol şi ţintea la gleznele mele, să le ciupească. Celelalte, aşa împiedicate cum erau, mă sâsâiau şi ele, mă găgăiau şi mă fugăreau, până reuşeam să mă refugiez într-o curte cu poarta neîncuiată. După ploaie, se bălăceau în băltoacele şanţurilor şi penele lor frumoase şi strălucitor de albe deveneau gri şi ponosite. Atunci îmi păreau mai puţin ameninţătoare.

Gâştele copilăriei nu erau ca cele din parcul de la marginea golfului de pe filmul de 8 mm al tatei. Nu tentau nici înălţimile văzduhului, nici adâncurile mării; erau doar regine peste pajiştile de găinaţ. Abia dacă se ridicau puţin deasupra solului cu aripile inutile şi fâlfâitoare în demersul lor sâcâietor şi sâsâitor de-a fugări copiii din teritoriul lor de joacă. Zăceau împotmolite în noroiul drumurilor desfundate. Erau tăfăloage şi greoaie şi foarte gălăgioase, dar ştiau cum să răspundă la "Bună dimineaţa!".

Prima locuinţă. Gnomul. Casă în cer. De-a v-aţi ascunselea.

La început am locuit într-o casă despre care nu-mi pot aminti nimic. Avea acoperiş şi sobă cu lemne. Deci nu era bloc. Cred că avea un fel de terasă sau curte meschină, interioară. Amintirea mea, cel puţin cea vizuală, începe la bloc. Despre casa cu lemne şi terasă nu-mi amintesc aproape nimic, decât că a fost. Totuşi, în unul din visele mele recente, mi-a apărut această locuinţă, cumva am recunoscut-o. Pe măsuţa lungă de pe holul exterior sau mica terasă, (nu mi-era clar ce era de fapt,) stătea Puiu, chircit şi plat, pe o parte, ca un gnom singuratic. Era îngrozitor de mic, sau mai exact de scurt, ca şi cum n-ar fi avut picioare. Doar capul avea dimensiuni normale. Avea un ochi mare, deschis şi încăpător, care privea lateral cerul curţii. Cerul curţii era perfect rotund şi covârşitor de albastru. Albastrul cerului conţinea atropină. Ochiul tatei era mare şi dilatat când privea cerul cu tristeţe şi o resemnare de nedescris. Am alergat înăuntru cu paşii mei împiedicaţi de copil s-o întreb pe mama de ce Puiu a fost scos afară, pe măsuţa din curte. Din interiorul camerei, părea şi mai mic, părăsit şi abandonat în curte, ca o mobilă veche. "De ce stă Puiu sub cerul limpede şi plânge?"
- Întreabă-l pe el! a replicat mama.

Puiu a fost mutat afară, pentru că nu mai avea loc în casă, aşa mic, cum devenise... Nu se mai putea face nimic.

S-a strâns dintr-odată, s-a chircit şi s-a micit ca un greiere. Stătea pe o parte, fără să se mişte şi privea cerul cu ochiul rotund şi deformat. Privea cerul cu ochiul morţii.

Eu alergam dinăuntru afară şi înapoi, tot mai contrariată de prezenţa acelui omuleţ, pliat pe-o parte, pe măsuţa din holul-terasă. Holul îngust şi meschin, sub cerul liber... Puiu îşi muta privirea tristă de la mine la cer şi făcea semne nervoase şi necontrolate dintr-o singură mână. Cealaltă mână nu se vedea şi nici picioarele. Puiu-gnom, culcat pe-o parte pe măsuţa din holul-terasă de sub cerul liber, cred că nu avea picioare; de aceea era atât de mic.

În ultimele luni terestre, Puiu nu mai mişca decât o singură mână, picioarele-i atârnau inerte şi îndoite. Puiu avea picioare chircite, de greier.

Eu plângeam în timp ce alergam de-afară înăuntru fără noimă şi Puiu plângea şi el de plânsul meu. Lacrimile mele erau uscate, nu erau lacrimi calde şi rotunde de copil. Ale lui, însă da. Lacrimile lui erau clare, mărgăritare adunate la colţul ochiului crescut şi rotunjit, ce alerga de la mine la cer. Şi capul lui era mare şi frumos, doar trupul aproape că nu mai exista, o grămadă de straie suprapuse, de sub care se agita o mână hipertonică. Plângeam fără să pricep de ce mama nu vrea să-l aducă înapoi în casă. Tocmai acum, când m-aş fi putut juca cu el de pe poziţii de egalitate, când eram în aceleaşi dimensiuni. Ce de jocuri am fi putut încerca acum, când nu mai era nevoie să se aplece, să-mi prindă mâna!

Sau să mă ţină de gât, la fel cum apuca Tata-moşul puii, înainte să-i taie. Mergeam cu palma lui Puiu lipită de ceafă şi, din inflexiunile degetelor lui, ghiceam încotro trebuia s-o luăm sau ce urma să facem. Rareori, Puiu mă ţinea de mână, îi simţeam mereu degetele răsfirate şi protectoare în jurul cefei..

Dar Puiu zăcea de-acum aproape nemişcat, doar mână şi-o mişca spasmodic, ca pe o jucărie mecanică, în timp ce privirea-i cuprinzătoare şi deosebit de tristă alerga de la mine la cer.

De ce nu-l aducea nimeni înăuntru? De ce mă privea Puiu cu ochiul morţii de pe holul-terasă, îmbrăcat în straie monahale, suprapuse?

La sanatoriul unde şi-a petrecut ultima lună din viaţă, Puiu stătea pe o terasă, în cărucior. Nici n-a fost o lună, a fost un timp ce nu putea fi măsurat, a fost un timp ce s-a răsucit şi s-a încurcat, aşa încât toată lumea a fost prea devreme sau în întârziere: şi eu, şi mama, şi îngerul morţii. De pe terasă, privea când cerul, când albastrul intens al piscinei. Piscina avea dale albastre, ce-o făceau mai stridentă şi mai luminoasă decât cerul. Cerul se intensifica de la albastrul piscinei. Puiu privea când în apă, când în cer - fiecare era oglinda celuilalt.

În ultimele zile nu a mai vizitat terasa. Privea albastrul inversat al cerului în piscină, de la fereastră. Probabil, stătea pe-o parte şi se uita cu un singur ochi mare şi larg, întors către lume. Era un pachet de oase, hainele atârnau pe el, suprapuse în cute, ca o robă monahală.

Ochiul nu s-a închis singur. A luat cu el dincolo imaginea mamei din profil şi a imortalizat-o. Mama crede că i-a surprins ultima privire. Nici ea nu ştie dacă privirea era de aici sau de dincolo. Dar ce importanţă are. E aceeaşi privire.

Puiu nu a aşteptat să se încheie luna. Uneori luna se întinde peste ani, alteori nu e nici cât ziua care-i lipseşte să se împlinească. Şi eu şi Puiu am calculat greşit, el mă aştepta să vin, dar amândoi am încurcat socoteala. Jocul nostru de-a aritmetica din copilărie ne-a lovit tocmai cu spiritul lui ludic. Ghemul lui dozat între răbdare şi suferinţă s-a desfăşurat prea repede şi nu a mai ajuns la sfârşitul lunii. Eu m-am împiedicat în vorbe şi lucruri fără noimă, pentru că refuzam să văd unde e capătul lunii.

Când am ajuns a doua zi, ochiul era îngheţat şi închis. Nu mai privea lateral nici cerul, nici albastrul bazinului, nici pe mama. Doar pe mine mă privea prin pleoapa calmă şi liniştită
.

...

Iar eu alergam disperată din casă pe holul-terasă şi înapoi. Mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu gnomul chircit şi culcat pe-o parte pe măsuţa terasei. Şi Puiu mă urmărea cu ochiul lui lateral peste tot. Fugeam disperată între casă şi holul-terasă şi nu mai era nici un loc, să mă pot ascunde...

Prima iarnă fără Puiu. Pastel. "Bună-dimineaţa o sută de gâşte". Semnul anotimpului.

E iarnă şi parcul de la marginea golfului e pustiu. Bărcile hibernează, aşa că priveliştea se deschide amplă şi goală spre un orizont clar şi linear.

Stâlpii din apă sunt ocupaţi sporadic, ca o tablă de şah, de pescăruşi mari şi guralivi. Le aud distrată conversaţia nevralgică. Aceeaşi, din filmul de 8mm al tatei. Ca şi oamenii, pescăruşii spun mereu acelaşi lucru.

Stâlpul din apropierea malului, înnegrit până la genunchi de cerneala fluxului, are două cuiburi de barză în vârf. La fel ca pe filmul lui Puiu, berzele nu sunt în cuibul lor. Sunt plecate.

*

De pe ponton se vede parcul cu câmpul de zăpadă, minat cu siluetele cenuşii ale gâştelor canadiene. Câmpul - un magnet uriaş - mişcă gâturile arcuite în linii centrifugale de forţă.

Fâşia de plajă de la marginea mării e complet lipsită de zăpadă. Ca şi cum cerul ar fi fost decupat în dreptul ei şi înlocuit cu un segment de mare. Deasupra ei, un soare palid şi anemic... Sub care pietrele fierbinţesc şi fumegă umede şi strălucitoare. Valul le vizitează periodic şi, în contact cu apele reci, se înconjoară cu un abur verde şi înmiresmat. Plaja e copilul verii, ce mănâncă zăpadă.

A nins o zi şi o noapte şi zăpada câmpului are reflexe străvezii de la trecerea gâştelor. Plaja nu ţine nici zăpadă, nici găinaţ de gâscă. Doar pietre şi scoici sparte. Gâştele preferă iarba, fie ea şi sub zăpadă, ca să defecheze.

Pajiştea de zăpadă e un scrol uriaş cu hieroglife. Nici o urmă de om, doar laba gâştei desenată peste tot. Trei nervuri în evantai, compuse sau suprapuse, alcătuiesc un text criptic. Oare ce vor să spună gâştele, vara în hărţile de găinaţ şi iarna pe covorul de zăpadă? Că nu sunt nici o sută, nici 36, soluţia problemei-poveste spusă de Puiu. Nu contează câte sunt, devreme ce sunt mereu aceleaşi, aceleaşi cu cele de pe filmul tatei.

Printre hieroglife, întrezăresc deodată urme de paşi. Mă iau după ele. Calc cu precizie în formele lor încăpătoare. Le urmăresc o vreme, foarte hotărâtă, ca şi cum capătul lor mi-ar dezvălui persoana ce-a cutezat să profaneze marea neîncepută de zăpadă. Urmele mă îndreaptă către colonia de gâşte, pe care o vedeam de pe ponton. Pe măsură ce mă apropii, mişcarea lor sinergică, lentă şi bălăbănită, începe să capete o direcţie şi un sens. De bună-seamă, sensul e contrar celui din care vin.

Când ajung în dreptul lor, le dau bineţe: "Bună dimineaţa, o sută de gâşte!".

Mă opresc. Se opresc pentru o clipă şi ele. Eu mă opresc, pentru că aici se termină urmele. Dincolo de ele... întinderea nesfârşită de zăpadă cu hieroglife în laba gâştei.

Urmele care se pierd misterios în zăpadă... în colonia de gâşte... omul ce se transformă în gâscă...sunt pe un drum fără întoarcere, pentru că nu duce nicăieri. Nu mă pot hotărî să mă întorc pe urmele pe care am venit, dar nici să le duc mai departe nu îndrăznesc. Stau o vreme nemişcată, ca şi cum aş fi cel mai neînsufleţit element din peisaj.

Tulburate de prezenţa mea, gâştele îşi iau pe rând zborul către mare. Spaţiul se întunecă sub valul crescând de aripi întinse. Un V uriaş şi năprasnic obturează zarea şi segmentează cerul ca o furtună....

Deodată, o ceaţă stranie, ca un abur, coboară peste ape. Parcul e pustiu, dar iarna e încă tânără. Plaja nu subscrie la anotimp, pentru că mănâncă zăpadă. E şi vară şi iarnă. E şi cald şi frig. Cald e de la ceaţă. O pisică uriaşă şi albă -- ceaţa se aşază senzual pe picioarele din spate. Deasupra ei, cerul se deschide apocaliptic, în albastru. Coada ei stufoasă se aşterne compact peste linia plajei, ce nu se mai distinge de câmpul de zăpadă.

Nu ştiu încotro s-o iau. Urmele se opresc aici. La venire, urmele erau intacte. Nici o vieţuitoare nu le-a deranjat, cu excepţia mea. Privesc intens întinderea de zăpadă şi aştept să mi se arate omul de ceaţă, care şi-a oprit urmele în mijlocul câmpului.

*****
Deţinătorul urmelor întârzie să apară. S-a pierdut în neant sau a fost purtat pe aripi de cele două berze, ce şi-au făcut cuib în vârful stâlpului cu ciorapii negri până la genunchi. Cuiburile goale, de pe filmul tatei...

Tubul şi scara de odgon. "Trece vaporul alb". Pajiştea de găinaţ. Partida de înec.

Prima propoziţie rostită de Arina a fost "Trece vaporul alb". Vaporul era o barcă şi trecea prin golful situat la marginea parcului, unde Puiu o plimba zilnic. Parcul conţinea o construcţie elaborată pentru copiii mici, cu spirale, tobogane, balansoare, tuburi şi un vapor supraetajat cu un pupitru de comandă. Pe filmul tatei, vaporul era alb. Astăzi este vopsit în roşu şi te poţi căţăra în el, pe o scară marinărească cu noduri, făcută din odgon.

Prin străduinţa lui Puiu, Arina a reuşit cu greu să urce scara şi să preia comanda vaporului. Cam în aceeaşi iteraţie, a reuşit şi să alunece prin tubul abrupt, întunecat şi labirintic, ce avea două ieşiri către lume. Arina rămânea mereu agăţată cu un picior în exterior şi celălalt angajat în întunecimea tubului.

O instruia din spatele camerei cum să intre în dispozitiv, Arina nu ştia cât de lungă va fi călătoria în tub şi dacă va mai ieşi vreodată la capătul celălalt. Doar că avea încredere în Puiu. Stătea încurcată la gura tubului şi-şi îndrepta faţa cu ochii miciţi către soare: "Arde!", "Arde!",...
"- Nu schimba vorba! Concentrează-te la tub!" se aude vocea tatei de pe pelicula uşor decolorată de 8mm.

Arina îşi potriveşte cu mâna piciorul rebel şi fricos în gura larg deschisă a tubului; cu cealaltă îl ţine strâns pe Ghighi. Tubul o înghite cu urs cu tot. Imaginea se mută pe cealaltă ieşire. Arina se înfige cu forţă în nisip. Deschide ochii. Soarele o întâmpină cu agresivitate în punctul în care lumina voalează întunericul. Ochii miciţi - două aţe încreţite şi verzi. Puiu e încântat de demersul Arinei. De câteva zile se tot pregăteşte intrarea în tub. Trage ursul îngropat în nisip, de sub ea, şi-l scutură. "Ghighi a intrat şi el în tub. Ghighi e curajos şi tu la fel, că eşti mamă de urs
."

Mâna micuţă a Arinei - ghemotoc în palma lui. Se îndreaptă încet către fâşia de plajă, unde tocmai au poposit gâştele canadiene, din periplul lor marin. Golful se înalţă azuriu şi strălucitor la picioarele parcului. Iarba e pictată în găinaţ de gâscă. N-ai loc să-ţi potriveşti complet talpa între două excremente. Arina calcă cu voluptate din găinaţ în găinaţ.

Aurel mânca găinaţ de gâscă pe pâine între mese. Era băiatul cel mic al Stancăi, servitoare în casă. Mânca tot timpul, fără să fi fost prea gras, doar că nu se putea opri din mâncat. În lipsa găinaţului, ar fi păscut, probabil, iarbă între mese, spunea Puiu. De câte ori se lăsa stolul de gâşte canadiene pe pajiştea de la marginea golfului şi pictau iarba în pete albe-cenuşii, Puiu vorbea de Aurel, băiatul cel mic al Stancăi. Ochii lui Aurel, mari şi enervant de rotunzi, aveau reflexe verzi-cenuşii, la fel ca pajiştea de zăpadă de la marginea golfului după ce treceau gâştele.

Cu câţiva ani mai mic, Aurel îl imita pe Puiu în toate. Într-o zi a sărit după el în Coşuştea. Habar nu avea să înoate. Coşuştea era un râu foarte modest, dar avea câteva locuri cu apă mare de scăldat, aşa numitele "gâldaie", cu gropi şi vârteji, unde apa bolborosea în bulboane. Aurel nimerise într-unul dintre ele. Puiu spunea că numai cantităţile nelimitate de găinaţ îngurgitate l-au salvat, propulsându-l din când în când din mrejele turbionului. Pesemne, Aurel a împrumutat câte ceva din proprietăţile înotătoare, zburătoare şi plutitoare ale gâştei, de a reuşit să scoată de două ori capul la suprafaţă. Avea faţa şi ochii umflaţi de spaimă şi efort. Ţinea buzele strânse, pentru că instinctul îi spunea că nu trebuie să înghită apă. Puiu, mai puţin solid decât el, s-a scufundat la baza gropii, acolo unde turbionul era mic şi neputincios şi l-a împins pe Aurel de picioare în sus.

Aurel a fost primul candidat la înec salvat de el. Istoria de faţă prilejuia dezvăluirea altor întâmplări şi mai năstruşnice, de tinereţe, în care Puiu, ca deţinător al tainelor apelor, se erija mereu în poziţia de salvator.

******
După ce epuiza partidele de înot, Puiu se întorcea cu nostalgie la Aurel, băiatul cu ochii blezgăiţi, de culoarea găinaţului de gâscă. Aurel era copil din flori, de aceea s-a născut cu noroc, explica el. Aurel trebuia să moară de două ori. Prima dată avea vreo şapte ani când aproape l-a înghiţit Coşuştea, a doua oară a călătorit cu capul în jos, preţ de vreo douăzeci de metri din vârful unui arbore. Îl admira cum suia copacii ca marinarii, fără picioare, numai din forţa braţelor. Agăţat de un ciot, Aurel este aproape de scorbura, unde îl aşteptau viclene, ouăle de pupăză. Ciotul cedează. Aurel, are părul lung, răsfirat şi întins ca o greblă şi ochii-i uriaşi, de culoarea spaimei, privesc la lumea ce dispare invers, cu intoleranţa gravitaţiei. Puiu aleargă spre "copacul dorinţei", să-i atenueze cu trupul lui mic şi firav, impactul căderii. Doar că Aurel, copilul din flori, cu noroc, se împleticeşte în cădere de nişte crăci excentrice. Crăcile îl prind de umeri şi-l răsucesc în aer, precum se întoarce pruncul invers înainte de facere. Aurel aterizează în fund pe o tufă uscată de mărăcinişuri, aflată în apropierea copacului. Puiu a văzut de două ori moartea în ochii cu reflexe cenuşii-verzui.

Stanca locuia împreună cu Aurel în casa bunicilor, pentru că nu avea un loc al ei în această lume. Aurel ar fi putut să aibă un frate mai mic. Dar nu toţi copiii din flori au noroc. Stanca i-a interzis intrarea în lume, îndată ce pântecele ei începuse să arate semnele ruşinii. Într-o zi a dispărut fără să spună nimic. Pruncul înciudat a hotărât s-o ia cu el. Stanca a avut în sfârşit locuinţa ei, dar pe lumea cealaltă. Despre Aurel, Puiu nu mai ştia nimic. Decât că a avut noroc. Cu toată firea lui nătângă, "s-a căpătuit şi s-a şi însurat".

Găinaţul gâscănesc strălucea în aburul plăjilor şi Arina se repede cu nesăbuinţa "cavalerului tristei figuri" în soborul gălăgios de la marginea golfului. Stolul se sparge frenetic şi tăfăloagele zburătoare se deplasează leneş la marginea apei, de unde-şi iau lin zborul.

Obiectivul se deplasează în înaltul cerului, de unde le urmăreşte zborul măiastru, apoi se mută în stâlpul de lemn din apă, care se termină într-un cuib de berze şi apoi către pontonul pavat cu pescăruşi.

Puiu filma tot ce prindea. Purta camera cu el peste tot, ca pe-o jucărie. Vorbea camerei ca pentru el, ca şi cum şi-ar fi consultat gândurile. La fel cum Arina îi vorbea, pe limba ei, lui Ghighi.

Apoi obiectivul a coborât în fesul colorat al Arinei. Puiu îşi filma propriile degete, ce fremătau în jurul gâtului ei. La fel ca "În totul de vânzare" , filmul artă poetică a lui Andrzej Vajda. Tot aşa mă purta şi pe mine, cu mâna înfiptă în ceafă şi-mi ajusta direcţia de mers din mişcarea degetelor. Arina înainta imperturbabilă, cu ambele mâini libere să-l strângă pe Ghighi la piept.

Camera se mută pe rând, de la albastrul cerului la cel al mării, apoi la ceafa Arinei. Şi eu simt freamătul degetelor tatei pe gâtul Arinei, îl simt în propria mea ceafă, cu fiecare pas al ei prin nisipul fierbinte, ca pe o dulce amintire.

Soarele dogoreşte şi trimite reflexe verzui-cenuşii în hărţile desenate de gâştele parcului. Ochii lui Aurel strălucesc blezgăiţi, rotunzi şi tâmpi printre firele pictate de iarbă.

Puiu e mulţumit. Cuceririle zilei sunt: pătrunderea în tub, ascensiunea pe scara de odgon şi prima propoziţie a Arinei, "Trece vaporul alb". Arina va deveni şi ea o fiinţă a mărilor, pentru că prima construcţie articulată a ei e legată de mare.

Tot el a iniţiat-o pe Arina în arta înotului; "ca să cunoşti tainele apelor, trebuie să înveţi mai întâi să te scufunzi şi să respiri în adâncuri. Capul trebuie să fie întotdeauna în apă. Să-ţi dezvolţi bronhii imaginare. Îndată ce ai intrat în posesia lor, te poţi considera o fiinţă a mărilor". Arina se pregătea să devină o ondină. Arina e deopotrivă ondină şi mamă de urs.

Puiu continua să privească cerul albastru şi apa. Apa oglindeşte cerul şi invers. Azi a refuzat să mănânce. "Te doare ceva?"
"Nu mă doare nimic!"

Au trecut zece ani şi n-au trecut. Marea şi soarele strălucesc la fel. Lumina baletează clasic, adică neschimbată, pe suprafaţa apei. Puiu e întrebat de vârsta Arinei. Răspunsul este trei ani. Au trecut zece ani şi n-au trecut. Vaporul alb trece imperturbabil pe linia orizontului. De la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta. Ca un trenuleţ mecanic pe o şină crepusculară. Cuibul de berze e încă pe stâlpul de lemn, ce iese din apă, cu genunchii înnegriţi de umbrele fluxului. Obiectivul se mută pe pajiştea cu gâşte. În prim plan, Aurel se apleacă din când în când şi culege găinaţul, pe care-l întinde meticulos pe felia de pâine.

Piscina din curtea sanatoriului este golită astăzi de apă. Fundul bazinului are dale albastre şi încă umede. Strălucesc în soare şi irizează aerul din fundul bazinului. Piscina e goală, dar străluceşte şi se ondulează sub arcul de lumină, ca şi cum ar avea apă
.
- Ce să-i transmit Arinei?

Aud vocea gângăvită a lui Puiu prin telefon, după o pauză lungă şi apăsătoare: "- Spune-i c-o iubesc."

Arina are trei ani. Au trecut zece ani din vara în care şi-a făcut prima intrare în tub. Au trecut şi n-au trecut...

Pe cer se desface o poartă de lumină din peretele dens de nori. Azi piscina nu are apă. Şi nici cerul. Puiu se uită în sus către deschiderea de lumină. Pe o şuviţă de cer albastru, între pereţii de nor, "Trece vaporul alb".

Telefonul. Nostalgiile tatei
(Cânturile 4,6,9)

Ieri m-a sunat tatăl meu din lumea cealaltă. De fapt, nu, nu el a sunat, şi de bună seamă că nici eu, pentru că n-aş fi ştiut cum. Cumva, a interceptat o legătură moartă, eşuată, prin care eu încercam să telefonez cuiva. A intrat în mod misterios pe linia mea agăţată şi în locul unui ton deranjat sau ocupat, am putut auzi un foşnet ciudat, ca o respiraţie cosmică, o gâfâială transcedentală, care după câteva secunde de nesfârşită aşteptare, s-a transformat în vocea, de-o vreme nemaiauzită, a tatei...

Tata m-a pus să-i descriu cerul. "Cum este cerul astăzi?", a vrut să ştie, imediat. Şi cum dialogam cu el despre cer şi despre vreme, mă întrebam dacă cerul lui este acelaşi cu cel pe care-l văd, sau dacă ele doar diferă în măsura în care azi plouă şi e înnorat deasupra noastră, când în acelaşi timp, e soare şi lumină în Insulele Canare. Apoi m-a rugat să-i descriu forma norilor şi, mai ales îl interesa cum se mişcau în raport cu soarele, pe care i l-am descris ca pe o pată vagă, gălbuie şi difuză. M-a întrebat, cu aceeaşi seriozitate cu care odinioară îmi adresa probleme de aritmetică, dacă ştiu unde se duc norii, după ce ies din raza mea vizuală.
"În spatele ochiului se duc, bineînţeles, acolo să-i cauţi!" a bufnit uşor nervos, iritat de întârzierea răspunsului şi ignoranţa mea.

Următoarea întrebare a fost despre forma picăturilor de ploaie. "Nu mi-o pot aminti deloc!" suspina el, "şi asta e foarte, foarte dureros pentru mine. Ştiu cum ar trebui să arate, dar nu mi le pot reprezenta deloc."
"Nu văd nici o formă!" răspund şi-mi lipesc capul cu receptor cu tot de sticla geamului. "N-au nici formă, nici culoare, nici miros..."

A urmat o disertaţie despre fizica picăturii de ploaie. Din acelea lungi, plictisitoare şi pedante. De data asta însă nu am mai ignorat discursul teoretic şi elaborat al tatei, l-am ascultat până la sfârşit, cu deferenţa elevului fascinat de profesorul lui. Picătura de ploaie s-a dovedit a avea cele mai năstruşnice forme, în plus era colorată viu, în culorile curcubeului şi era proaspăt şi răcoritor mirositoare. Recunoşteam senzorial în picătura de ploaie tot ce-mi descria în detaliu tata, atât că simţurile mele cenzurate de esenţa mea pământeană, nu erau capabile s-o desluşească sau s-o exprime întocmai.

Dar cel mai mult a vrut să ştie tata despre lună. I-am explicat, că cerul este acum fără de lună, că este de fapt zi, dar a insistat s-o caut deasupra mării.
- "Gândeşte-te la mare şi ai să vezi luna!" insista el. "Eu nu ştiu de ce, nu mai pot s-o văd". "Şi ea îmi lipseşte dintre toate, cel mai tare. Nici nu ştii ce frustrant este să nu-mi pot imagina cerul, luna, norii...".

Mi-am imaginat mai întâi marea, apoi luna, roşie şi aproape perfect rotundă deasupra ei, o lună de apus.
-"La ora asta, n-ar fi trebuit să fie ca o unghie?" a continuat el. "Uită-te din nou, şi descrie-mi-o exact aşa cum este, cum este ea pe cer şi mai apoi în apă. Apa este extrem de liniştită, nu-i aşa? Descrie-mi cum reverberează luna pe suprafaţa apei, spune-mi tot ce vezi. Imaginează-ţi şi spune-mi tot ce vezi, fără să elaborezi, nu fă pauze, nu te gândi, spune-mi exact ce vede ochiul!".

În timp ce îmi imaginam marea şi luna deasupra ei, respiraţia tatei creştea tot mai puternic în receptor. Se auzea ca un vânt nestatornic, ca din fundul unei cochilii, ca o trecere de val... Cu aceeaşi respiraţie cosmică a început convorbirea. O auzeam din ce în ce mai tare şi, pe fondul ei, inima tatei ca un clopot, un zgomot de clopot înfundat, să-mi spargă timpanele... S-a oprit brusc... nu la fel cum se pierd clopotele vag în asfinţit, ci dintr-odată... ca un stop cardiac...

Un zgomot strident şi invariabil de ton îi ia locul. Convorbirea a luat sfârşit... Tata a aflat tot ce-a vrut să ştie.

Vizita. Pasărea Phoenix

Într-o zi, Puiu ne-a vizitat. Trecuseră deja şase luni. Arăta bine, dar dădea semne de oboseală, ca după o lungă călătorie....

În ultima vreme, se retrăgea în camera lui, în repetate reprize, în miezul zilei, pentru o partidă de somn. Zăcea cu orele în pat, şi adesea reuşea să doarmă ca un "pui". Apoi, se scula cu mare greutate şi începea să foşgăie confuz şi distrat, fără noimă, prin toată casa.

După o îndelungată absenţă, s-a întors să stea cu noi de vorbă. Desigur ne-a luat prin surprindere cu această vizită neaşteptată, aşa că nu am apucat să-l întrebăm nimic din ce-am fi vrut să ştim, cu adevărat. Oricum răspunsurile lui erau evazive sau sibilinice. Dacă insistam, schimba delicat topica, cu abilitate. Apoi ne-a cerut permisiunea să se ducă în camera lui, ca să se odihnească puţin înainte de drum. S-a scuzat că ne-a deranjat; în maşină ar fi fost foarte inconfortabil să tragă un "pui" de somn.

Deci Puiu a venit cu maşina. M-am bucurat pentru că în ultimii ani nu a mai avut voie să conducă şi suferea teribil din această cauză. Poate tocmai de-aceea a venit cu maşina. A fost alegerea lui. Nu ştiu de ce, dar nu m-am uitat pe geam să văd vehiculul, ce fusese vândut cu ani în urmă. Îl vedeam cu ochii minţii, parcat în faţa blocului, portocaliu, vechi, murdar şi cu port-bagajul înţesat cu scule şi alte lucruri inutile.

Ne-a mai privit odată lung, apoi s-a retras palid şi distrat în camera lui. Buna-dispoziţie care ne-a întâmpinat, l-a părăsit dintr-odată. A devenit mofluz, ciufut şi uşor nervos
.

L-am privit prin uşa întredeschisă, cum îşi odihnea capul pe marginea braţului întins, cu palma în jos, ce atârna în afara dimensiunilor meschine ale patului. Timpul deraiat şi contrariat pare să se fi întors în loc şi s-o pornească invers, să ne sfideze cu incoerenţa şi capriciile lui, de care pare să nu vrea nimeni să bage de seamă. O pasăre Phoenix, colorată viu în roşu, cu o coadă bizară, desenată în ochi de păun, a aterizat pe braţul lui. A început să se agite cu mişcări mecanice şi schematice de jucărie, ca şi cum ar fi fost manipulată de sfori nevăzute. Făcea plecăciuni onctuoase şi ample cu capul, cu moţul îndreptat spre fruntea tatei, iar coada i se balansa în sus şi în jos în legănări ascuţite şi sacadate. Puiu a deschis un ochi, apoi pe celălalt, şi privea lateral, ca zburătoarele, cu interes, la apariţia crescută pe mâna lui în culorile visului. Apoi pasărea-jucărie a început să-şi plimbe capul în mişcări frânte şi şarjate, dar pline de reverenţă, ca un actor Kabuki.

E tot ce-mi pot aminti despre vizita tatei. Am vorbit atâta, dar nu-mi pot aminti nimic din ce ne-a spus. Nici măcar chipul lui nu-l desluşesc prea bine. Doar pasărea Phoenix, cu coadă de păun şi ochii vii şi sfredelitori ca nişte mărgele, mi-o amintesc. Cum dansa pe mâna moartă a tatei onctuos şi ritualic, schematic şi mecanic ca o jucărie.

Jocul. "Arde-l-ar focul". Magie. Camera cu jucării. Ultimul joc

... Îl bucurau jucăriile mecanice sau cele ce erau capabile să producă mişcare. Pesemne i-au lipsit în copilăria lui la ţară şi continuau să exercite asupra lui aceeaşi fascinaţie, imaginată şi nematerializată în copilărie. Poate că influenţată de el, nu mi-au plăcut niciodată păpuşile. Mi s-au părut întotdeauna inexpresive şi statice, chiar şi cele ce-şi dădeau ochii peste cap şi spuneau "mama". Arcul cu săgeţi, praştia cu crăcan şi jucăriile teleghidate, pistoalele cu ventuză, le-am adoptat imediat, pentru că împărtăşeam bucuria tatei.

Cu păpuşile trebuia să mă lupt de una singură, cu neînsufleţirea lor... Pentru că jocul e făcut pentru doi, sau pentru "câte câţi vrei", "arde-l-ar focul". Mi-am cumpărat singurele păpuşi în prima mea excursie în Uniunea Sovietică din unul din mamuţii "Gum" şi "Tzum". Erau păpuşi marionete cu feţele de porţelan, în care-ţi băgai mâna şi le mişcai din degete. Trecusem de mult de vârsta păpuşilor, dar lipsa (un pic forţată) de interes pentru ele din copilărie, alături de replica lor mişcătoare, pot explica această bizară alegere.

Câinele Bingo se îndreaptă timid către Arina, care întocmai a împlinit trei ani. E alb, rotofei, cu picioarele scurte şi foarte flocos. Din când în când se opreşte, îşi înalţă capul şi dă din coadă. Când porneşte din nou spre ea, Arina trage un ţipăt. Câinele Bingo se mişcă altfel decât cel din curte. E mai ascultător, dar mult mai lent. Arina poate să-l prindă şi să-l ia în braţe. Când îl ia în braţe, picioarele continuă să calce aerul. Arina se sperie şi-l pune jos.

Câinele meu Bingo arăta altfel. Îl am în faţa ochilor. Era pătrăţos, bineînţeles alb, cu mufa mare şi neagră şi cu picioare mai degrabă lungi. Pesemne, modelele de câini electronici la ora aceea, nu îţi lăsau o alegere prea mare. Îi scăpărau ochii la fiecare pas şi atârna de un os bej disproporţionat de mare. Cum o fi fost , tot Bingo îl chema. Osul era deosebit de greu. Mi-amintescmi-a scăpat din mână pe ciment şi s-a spart. S-a desfăcut în două ca o carte deschisă, dezvăluind patru baterii mari şi cilindrice. Atunci am înţeles de ce Bingo merge şi nu stă nemişcat ca alte jucării.

Bingo primit de Arina nu atârnă de nici un fir. E controlat de la distanţă de Puiu. Se învârte fericit în jurul ei şi manevrează cutia miraculoasă, ce-l însufleţeşte pe Bingo. De-a lungul anilor, Arina continuă să primească o colecţie întreagă de Bingo. Sunt cu toţii albi, flocoşi, unii au baterii în burtă, alţii sunt statici ca Ghighi. Câinii Bingo traversează de fiecare dată oceanul, ca să ajungă la Arina.

Primul Bingo a fost fătat de căţeaua Derna, în timpul nopţii, în patul lui Puiu. Bingo a fost câinele mitic din povestirea lui Rudyard Kipling înainte să-l nască Derna. Pentru mine şi Arina, este de două ori mitic; mai întâi din amintirea-poveste a lui Puiu şi mai târziu din povestea lui Kipling. Aşa se adună miturile şi se suprapun sau converg. Nu toate devin colective, doar cele mai norocoase dintre ele.

Pe lângă Bingo, Arina mai primeşte o limuzină roşie sport, ce merge înainte şi înapoi, schimbă direcţia de mers când atinge un obstacol. Precum Făt-Frumos de faţă cu zmeul, când se izbeşte de zid, se dă o dată peste cap; atât că se transformă tot în maşină şi schimbă direcţia de mers. Arina primeşte de la Puiu numai jucării băieţeşti. Cam aceleaşi pe care le primeam şi eu. Nu o deranjează pentru că nu mai are altele la fel. Eu le aveam doar pe astea şi nici pe mine nu mă deranja. Nu invidiam jucăriile altor fetiţe, care erau atât de diferite. Puiu era fericit cu ele, şi eu alături de el.

Cea mai ciudată achiziţie a lui Puiu a fost un elicopter verde ca prazul. Avea ochii miraţi şi burta suplă ca o lăcustă de iarbă. Se lansa cu ajutorul unui băţ de care se prindea un fir resort, apoi îl manipulai ca şi cum ai trage cu praştia cu crăcan.

... Elicopterul era tot una cu lăcusta mare şi verde, ce fremăta în palma tatei irizată de lumină şi vânt. Îşi freca picioruşele zvelte ca o albină. "Ia-te uită ce exemplar splendid!" se bucura Puiu. Si aşa s-a întâmplat că lăcusta devenise unicul specimen din tagma insectelor ce nu-mi producea repulsie şi teamă. Din cauza verdelui frumos şi pentru că era protejată de dragostea tatei. Din palma lui Puiu, lăcusta se lansa ca un elicopter, când o atingea uşor cu tandreţe cu degetul pe spate. Se înălţa imponderabil şi se lăsa aproape vertical pe firul ierbii. Iarba avea culoarea ei numai când era udă şi privea prin picătura de rouă.

Ne jucăm cu elicopterul în parcul cu plajă şi gâşte de-a trasul cu praştia sau de-a lăcusta.

Lăcusta Arinei nu atârna de firul ierbii, ci de craca unui copac foarte înalt. Numai praştia poate ajunge atât de sus. Lansez elicopterul şi fac aceeaşi mişcare ca şi cum aş trage cu praştia.. Prin aer, obiectul verde şi graţios pare lăcusta, care tocmai şi-a luat zborul din palma tatei. Se ridică atât de sus, încât arborele îl arestează între crăcile lui. Rămâne să ierneze în parc. La vară, Puiu se prezintă cu o lăcustă şi o praştie nouă.

Până când Arina va creşte mai mare, am să păstrez un exemplar Bingo şi elicopterul-praştie-lăcustă. Peste ani, am să dau peste ele aruncate şi părăsite într-un cotlon al tristeţii şi am să le privesc cu ochiul spectatorului din ultimul cadru al filmului Cetăţeanul Kane al lui Orson Welles. Adică cu ochiul sufletului... Obiectivul apropie cu încetineala timpului inscripţia de sub trandafirul roşu, desenat pe sania de lemn din copilăria lui Kane. Cu o lentoare, care sfidează ritmul alert al peliculei, invită la reflecţie. Flăcările, ce mistuie ultimele vestigii ale copilăriei, dezvăluie cuvântul magic, pe care-l aflăm adesea pe buzele eroului ca un laitmotiv, în momente de eşec şi disperare. Sensul este revelat abia în acest ultim cadru al filmului: "Rosebud".

*****
Mi-l imaginez pe Puiu într-o cameră uriaşă, saturată de jucării, ce se mişcă şi mişună în toate direcţiile, într-un fel de perpetuum mobile, fără să fie nevoie să li se schimbe bateriile. E vorba de camera, la care a visat, cel puţin odată, orice copil. Eu nu-mi amintesc să fi avut un astfel de vis în copilărie, dar tata trebui să-l fi avut şi eu îmi amintesc şi urmăresc acum visul lui. Camera se umple dintr-odată de copii şi tata le explică cum funcţionează. E tare mulţumit că e înconjurat de atâţia copii, pe care-i face să râdă şi le arată aceste mici invenţii ingenioase. Copiii se bucură şi bat din palme şi Puiu le spune sciolilingua în italiană, apoi câteva în româneşte şi copiii se prăpădesc de râs, încercând să imite mecanic cuvinte ale căror înţeles le este complet necunoscut. Dar nu există bucurie mai mare decât să repete şi să înveţe cu uşurinţă cuvinte pe care nu le înţeleg sau nu au nici o semnificaţie, decât că le sună bine. Şi Puiu le recită "Il canzone del Fanullone" în camera cu jucării, unde nu există barierele limbii şi copiii mureau de râs.

"Fanullone" este expresia latină a oblomovismului pe care tata îl împărtăşea atât la propriu cât şi la figurat. Într-o vreme îi spuneam "Fanullone" şi eu şi mama, când vorbeam despre el, la persoana a treia, cu el de faţă. Şi el zâmbea complice, prefăcându-se uşor jignit, în timp ce se complăcea cu resemnare în postura comodă şi relaxată "di fare nulla".

*****
Când a început să-şi piardă gradat mersul, Puiu mergea ca o jucărie mecanică, cu mişcări frânte rigide şi sacadate. Ţinea capul între umeri şi mâinile atârnau lateral, îndoind din când în coatele ca un soldăţel de plumb. Când cheiţa ascunsă la spate se întorcea până la capăt, zăcea nemişcat pe podea cu orele, până sosea cineva destul de puternic să-l poată ridica. Apoi, aşa dintr-odată, de la surse nevăzute, bateriile se încărcau şi mai încerca o repriză de mers. Bingo, câinele alb trăgea după el osul cu baterii, şi-şi ridica ochii şi urechile la fiecare pas, la fel cum Puiu îşi sălta capul dintre umeri. Alături mărşăluia pisica teutonică, foşnindu-şi zgomotos zalele. Puiu avea acum ochii roşii de lasere ai pisicii. Arina i-a trimis un câine alb cu şapcă. Tata dormea cu el la căpătâi şi-i îi spunea mereu pisică, din ziua în care l-a primit. Pesemne se gândea la Madu, pisica-câine. Când vorbea la telefon cu Arina, mereu aducea vorba de câinele - pisică. Arina se gândea la Bingo şi Puiu la Madu. Jucăria a plecat cu el pe lumea cealaltă. Stătea pe pieptul lui, culcată cu capul în jos, peste cămaşa albă. Tot acolo se odihnea o floare singuratică, ce nu a venit împletită într-o coroană.

Puiu a obosit de prea mult joc. Peste ani, jocul a devenit tot mai istovitor şi mai periculos. Atât cât îşi poate aminti orice copil, primul joc în colectivitate pare să fi fost de-a v-aţi-ascunselea. Începi şi închei cu acelaşi joc, după principiul că jocul nu se opreşte niciodată. Hora se învârte la infinit... şi asta nu mai din cauza nesfârşirii cercului. Nesfârşit înseamnă acolo sau atunci când nu mai ştii sau nu-ţi mai aminteşti când l-ai început. Tata se joacă acum de-a v-aţi-ascunselea. Se joacă de unul singur. Nu mai caută pe nimeni, dar se ascunde într-una de sine. Când se găseşte jocul, s-a sfârşit...

Puiu s-a grăbit. S-a pierdut în euforia jocului. În ultimii ani, chibzuinţa şi înţelepciunea l-au părăsit. Tocmai aceste trăsături ce se câştigă cu greu, către bătrâneţe, i le-a furat boala.

Într-o zi şi-a strâns jucăriile şi a plecat. A plecat singur. Mama l-a condus până la uşă. Pe ultimul drum. Nu mai avea putere să apese pe clanţă şi nimeni nu dădea semne să-l ajute... Atunci uşa s-a deschis singură...

O lacrimă mică, de mărgăritar, s-a chircit la colţul exterior al ochiului. Privea lateral la mama ca păsările... Cu ochiul morţii... Ochiul de gheaţă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer