Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O carte fără pereche: Bună dimineaţa, o sută de gâşte


Bogdan Burileanu, pe marginea unei cărţi de Roxana Pavnotescu

08.08.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Roxana Pavnotescu
Bună dimineaţa, o sută de gâşte
Editura Junimea, 2011



Citiţi un fragment din această carte.

*****
O carte fără pereche

Când am citit-o, m-a uluit. Mai mult decât atât: m-a copleşit... năucit... nici nu pot desemna, cât de cât exact, cele simţite. Paradoxal, însă: entuziasmul meu iniţial şi-a pierdut, parcă, girueta şi s-a transformat repede, dar temeinic, într-o ciudată şi derutată neputinţă, când am încercat să-l coagulez într-o recenzie... Cu fiecare încercare de a scrie ceva despre această carte unică, plină de o sevă sufletească tulburătoare, de reverberaţii profunde, ceva - declanşat misterios, dar real - mă făcea să mă simt mic; prea mic... cam cât un pui de gâscă ce nu ştie, încă să zboare. Bruma de idei pe care reuşisem să le cristalizez se spulberau inexplicabil atunci când, părăsind alcătuirea fascinantă a acestei litanii (să-i zicem literare, deşi e prea puţin spus), dobândeam distanţa care seacă... ucide... deformează, denaturează şi desfiinţează acel fascinant şi intens iradiant univers omenesc. Cel care, tocmai pentru că este absolut omenesc (prin prisma spiritului), nu se lasă prins, explicat, sistematizat, raţional-izat.

Am înţeles, după mult timp de sterile căutări, secretul derutei mele: ideile, cuvintele, frazele care rezultau cu chin din efortul meu intelectual transformau CEVA într-un altCEVA. Poate că inteligibil, valabil sub aspect literar dar, fatalmente, irelevant, mic, neînsemnat... străin (prea străin, rece, palid!), de realitatea sufletească a evocării, aşa cum musteşte ea, plină de autentic, de sevă vitală, din paginile volumului pe care Roxana Pavnotescu şi-l oferă sieşi şi lumii, memoriei tatălui şi noianului de amintiri, filtrate de timp şi de viaţă, ale celor care l-au admirat pe acesta; l-au venerat; l-au iubit sau neiubit...

Căci asta înseamnă, în fond, cele o sută de gâşte, coborâte părelnic (metaforic) din înaltul cerului pentru a plânge, împreună cu autoarea şi cu restul lumii, des-fiinţarea celui care strălucise, se stinsese (iniţial doar la nivel mental) şi dispăruse, banal şi totuşi tragic, atunci când o explozie vaso-cerebrală brutală venise să confirme şi să încheie noaptea grea, ilogică, deprimantă şi absurdă, aşternută dramatic - sub denumirea de maladia Alzheimer - peste mintea celui care îi fusese Tatăl pământesc.

De la adoraţia infantilă la înţelegerea, recunoştinţa şi adoraţia copilului devenit adolescent, apoi adult matur, de la fascinaţie la spaimă, revoltă şi deznădejde, Roxana Pavnotescu îşi adună sufletul şi mintea (excepţionale şi unul, şi cealaltă), memoria afectivă care înnobilează, postfestum, momente şi fotografii, replici şi situaţii diverse, în edificarea, acreditarea şi nemurirea (măcar a) cultului patern.

Ciudăţenia titlului (care ar oripila orice editor dedicat exclusiv profitului financiar al cărţii ridicată la rang de afacere comercială) şi care, până să ajungă la metaforă, pare a trece prin zoologie, vine să acopere, ca un văl fantastic în plutirea şi semnificaţiile sale personale, un trecut dispărut pe plan obiectiv, dar renăscut fabulos, ficţional, de o stranie şi iluzorie vitalitate. Ridicate la rangul de simbol al trecerii timpului, cele (nici măcar) o sută de gâşte - căci tocmai asta e problema de aritmetică pe care zoologia zborului o plasează în exactitatea şi precizia matematicii - zburătăcesc de-a valma cu amintirile de o uimitoare exactitate sau cu proiecţiile, obsesiile, visele şi deznădejdile autoarei rămasă aici, pe pământ. Pagină după pagină, fragment după fragment, asist - asemeni unui om cu mintea tulburată de emoţii şi neînţelegeri, de regrete şi disperări, de voinţă trecută şi neputinţă prezentă şi viitoare - împreună cu autoarea, la un film unic, devastator în suferinţa pe care o emană. Un film montat (ca la Eisenstein, parcă) în legea lui; adică e emoţiilor compulsive şi a semnificaţiilor când incandescente, când de abia pâlpâinde, readuse la terifianta semi-viaţă de fâlfâitul oxigenant de aripi al celor (nici măcar) o sută de gâşte care... au salvat, poate, Capitoliul dar (vai!) nu mai au nici o putere asupra unui spirit stins înainte de vreme şi de rost, doborât la pământul care-l aşteaptă, răbdător şi implacabil, să se ascundă în el.

O carte? Nu!... Mai mult decât o carte... mai altfel; mai înălţătoare şi mai înjositoare pentru fiinţa umană blestemată, nici nu se ştie dacă pe drept sau pe nedrept, la negura interioară, tot mai cuprinzătoare şi mai devastatoare. Dar, mai dureros, şi pentru celelalte fiinţe, iubitoare, altfel blestemate... să asiste, la fel de neputincioase, în pofida lucidităţii, la prăbuşirea lentă, dar ireversibilă a spiritului, în adâncurile telurice. Acolo unde, dacă aşa îţi este sortit, te scufunzi implacabil, în pofida a tot ce ai fost şi ai reprezentat, a dragostei filiale care te însoţeşte, a disperării patetice, dar neputincioase... Acolo unde singura certitudine care-ţi mai rămâne este cea a dezintegrării oarbe şi ireversibile... când gâştele albe ca nişte erinii te privesc, fâlfâitor, de sus, pe tine... cel sortit se revii, clipă cu clipă, la dimensiunea minerală ancestrală. Şi pe noi - ceilalţi, a căror dragoste şi înţelegere nu mai fac două parale pentru că... gata - la ruleta vieţii, les jeux sont faits. Rien ne va plus! - un mic rege chiar se duce să moară tăcut, decent, ruşinat parcă, fără să ştie, să înţeleagă şi să se plângă de condiţia la care a ajuns.

Sunt lucruri (majore, importante, fundamentale) pe care, încercând să le rezumi şi comentezi, nu izbuteşti decât să atragi asupra lor o pulbere fină de tehnică, de corectitudine şi conformism, ce riscă să le acopere asemeni prafului, pierzându-le strălucirea şi prospeţimea care izbucnesc la lectură. Limpezimea care nu clarifică, ci doar simplifică, domesticeşte, ieftineşte. Aceasta a fost, în cele din urmă, senzaţia, temerea care m-a bântuit ani de zile, până să mă încumet a îngăima ceva despre această neobişnuită scriptură.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer