Nota autoarei la Grădina speranţei

Citiţi un fragment din această carte.


Jan Żabíński a fost directorul unei grădini zoologice. El şi soţia sa, Antonina, îngroziţi de rasismul nazist, au exploatat obsesia naziştilor pentru animalele rare pentru a salva mai bine de 300 de oameni sortiţi pieirii. Povestea lor rămăsese uitată între cutele istoriei, aşa cum se întâmplă uneori cu acţiunile pline de compasiune. Dar în Polonia celui de-al Doilea Război Mondial, când puteai fi condamnat la moarte şi dacă îi dădeai o cană de apă unui evreu însetat, eroismul lor iese în evidenţă ca un fapt cu atât mai senzaţional.

În relatarea istoriei lor, am recurs la multe surse pe care le-am detaliat în bibliografie, dar mai presus ca orice la memoriile ("bazate pe jurnalul şi însemnările mele răzleţe") "soţiei directorului de zoo", Antonina Żabíńska, pline de vraja senzuală a grădinii zoologice, la cărţile ei autobiografice pentru copii, ca Viaţa în grădina zoologică, la cărţile şi amintirile lui Jan Żabíński şi la interviurile pe care Antonina şi Jan le-au acordat unor ziare poloneze, ebraice şi idiş. Ori de câte ori am spus că Antonina sau Jan credeau, se întrebau sau simţeau, am citat din scrierile sau interviurile lor. Am folosit de asemenea fotografii de familie (aşa am ştiut că Jan îşi purta ceasul pe încheietura păroasă a mâinii stângi şi că Antoninei îi plăceau rochiile cu buline); conversaţiile purtate cu fiul lor Ryśzard, cu diverse persoane de la Grădina Zoologică din Varşovia şi cu varşoviene care au fost contemporane cu Antonina şi care în acelaşi timp au activat în Rezistenţă; scrieri de Lutz Heck, exponate văzute în muzee, ca dramaticul Muzeu al Revoltei din Varşovia şi elocventul Muzeu al Holocaustului din Washington, D.C.; arhivele Muzeului Zoologic de Stat; memorii şi scrisori adunate de un grup clandestin de arhivişti în timpul războiului care au ascuns (în cutii şi bidoane pentru lapte) documente care se află acum la Institutul Evreiesc de Istorie din Varşovia; declaraţii acordate programului "Drept între popoare" şi superbului proiect Shoah, ambele aparţinând Israelului; ca şi scrisori, jurnale, predici, memorii, articole şi alte scrieri ale locuitorilor ghetoului din Varşovia. Am studiat felul în care nazismul a sperat nu doar să domine naţiuni şi ideologii, ci şi să modifice ecosistemele planetare, exterminând specii native de plante şi animale (inclusiv oameni) din unele ţări, străduindu-se în acelaşi timp să protejeze alte animale şi habitate aflate pe cale de dispariţie, ba chiar să reînvie specii extincte, ca bourul şi zimbrul. Am cercetat ghiduri dedicate faunei şi florei poloneze (explorarea naturii Poloniei mi-a oferit constant mici surprize), ghiduri ale obiceiurilor, bucătăriei şi folclorului polonez, dar şi cărţi despre medicamente, savanţi, arme şi alte teme naziste. Mi-a făcut plăcere să aflu despre hasidism, Cabală şi misticismul păgân de la începutul secolului al XX-lea, despre rădăcinile naziste în ocultism şi despre chestiuni practice ca istoria socială şi politică a Poloniei şi abajururile baltice ale epocii.

Sunt de asemenea îndatorată cunoştinţelor nepreţuitei mele consiliere poloneze Magda Day, care şi-a trăit primii 26 de ani ai vieţii în Varşovia, şi fiicei ei, Agata M. Okulicz-Kozaryn. Într-o călătorie întreprinsă în Polonia, am cules impresii în pădurea Białowieża şi în Grădina Zoologică din Varşovia în sine, unde am zăbovit şi m-am plimbat în jurul vechii vile şi am urmat paşii Antoninei pe străzile înconjurătoare. Sunt foarte recunoscătoare doctorului Maciej Rembiszewski, actualul director al grădinii zoologice din Varşovia, şi soţiei lui, Ewa Zabonikowska, pentru generozitatea cu care mi-au dăruit din timpul şi spiritul lor, ca şi lucrătorilor din grădina zoologică pentru cunoştinţele, resursele şi primirea pe care mi-au acordat-o. Îi mulţumesc de asemenea lui Elizabeth Butler pentru ajutorul neobosit şi mereu optimist, şi profesorului Robert Jan van Pelt pentru criticile grijulii.

Ca în cazul tuturor cărţilor mele, am ajuns la această poveste pe o rută foarte personală: ambii mei bunici materni au fost polonezi. Am fost influenţată în mod intim de relatări ale vieţii poloneze cotidiene oferite de bunicul meu, care a crescut în Letnia, o suburbie a lui Przemyśl, şi care a plecat înainte de al Doilea Război Mondial, şi de mama mea, care a avut rude şi prieteni ce au trăit în ascunzători sau în lagăre. Bunicul, care trăise la o fermă mică, îmi povestea snoave populare ce fuseseră transmise de generaţii prin tradiţia orală.

În una dintre snoavele acelea era vorba despre un sat care avea un circ mic, al cărui leu murise pe neaşteptate. Directorul circului l-a întrebat pe un evreu bătrân şi sărac dacă n-ar fi vrut să joace el rolul leului, iar acesta a acceptat întrucât avea nevoie de bani. Directorul i-a spus:
- Nu trebuie decât să porţi blana leului şi să stai în cuşcă, iar oamenii vor crede că eşti un leu.

Bătrânul s-a conformat şi a intrat în cuşcă, gândindu-se: "Ce slujbe ciudate am avut la viaţa mea!" Brusc însă gândurile i-au fost întrerupte de un zgomot. S-a întors repede şi a văzut alt leu înaintând tiptil în cuşca lui şi fixându-l cu ochi flămânzi. Tremurând ca varga, retrăgându-se şi neştiind cum să se salveze, bătrânul a început să răcnească primul lucru care i-a venit în minte - o rugăciune evreiască. Abia rostise însă cu disperare primele cuvinte, Şema Israel ("Ascultă, Israele")... când celălalt leu i s-a alăturat cu adonai eloheinu ("Domnul Dumnezeul nostru") şi cei doi aşa-zişi lei au terminat rugăciunea împreună. Nu mi-aş fi putut imagina cât de relevantă, în mod straniu, avea să fie această snoavă populară pentru istoria reală care urmează.