Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian, recomandându-se ca Albert Sacher-Stirling, îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi distantă.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute în căutările mormîntului lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea, dezvoltînd o adevărată obsesie pentru ea după următoare întîlniri. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Franz Lügner, vechi amic al lui Stark, îşi face apariţia în oraş şi cei doi petrec mult timp împreună.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre intenţia de a o căsători pe fiica sa, Charlotte, cu Egon, şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia.
29.
JURNALUL DOAMNEI C.
Nu i-am ascuns Norei ce planuri aveam dar ea, cînd a aflat că voiam să merg neînsoţită şi să mă întîlnesc cu un necunoscut, s-a înspăimîntat:
"Eşti nebună? Nu pot să te las să pleci singură în pădure şi să te arunci într-o aventură atît de periculoasă?"
"De ce ţi-e teamă, ce aş putea să păţesc? De altfel, nu voi fi singură, mă va apăra un vechi prieten credincios!" am zîmbit arătîndu-i pistoletul meu, marca steyr-hahn.
Şi-a dat ochii peste cap şi a început să cotrobăie după sărurile calmante.
"Ştii că armele mă sperie, iar ideea că ai putea păţi ceva, lăsîndu-mă singură în ţara asta primitivă, populată de brute, îmi dă nervii peste cap!"
Adevărul este că au început să mă agaseze istericalele ei, nevroza de care suferea era mai degrabă un pretext ca să nu facă nimic. Singurul lucrul în care se descurca de minune era să cocheteze cu bărbaţii şi să le sucească minţile. Am lăsat-o să se doftoricească cu comprese şi oţet aromat şi am plecat să fac rost de un vehicul comod cu care să ajung la întîlnire.
Ninsoarea şi gerul de afară mi-au adus aminte de copilărie cînd petreceam ore întregi la săniuş, laolaltă cu copiii de pe moşie. Nu mă mai săturam să mă tăvălesc în nămeţi, să mă dau pe derdeluş şi să străbat dealurile cu zăpada pînă la brîu, iar seara, cînd mă întorceam acasă, obosită, cu picioarele îngheţate şi cu hainele ude, doica mea, doda Mărioara, plesnea din palme şi exclama: "Doamne-apără şi păzeşte, ce o să se aleagă de domnişoara cînd o ajunge să se mărite? Că după cum hălăduie şi bate coclaurile în lung şi-n lat, cu toate haimanalele din sat, numai un şătrar sau un potcovar ar lua-o de nevastă!"
Am tocmit un cal şi o sanie mică şi uşoară, am cumpărat de la un rusnac cea mai călduroasă şubă pe care am găsit-o în dugheana lui cu blănuri şi, fără să mai stau pe gînduri, am plecat spre capela din pădure. Viscolul se domolise, soarele lucea vesel, iar tălpile saniei alunecau lin pe omătul proaspăt. Am reuşit destul de repede să ajung la marginea pădurii, unde am lăsat sania şi m-am îndreptat pe jos spre locul unde trebuia să-l întîlnesc pe cel care-şi spunea Albert Sacher-Stirling, dacă acesta o fi numele său adevărat. Nu a fost deloc surprins să mă vadă, părea că se aştepta să vin la întîlnire şi am trecut repede la subiectul care mă interesa, moartea bietului meu soţ. Mi-a povestit că fusese martor ocular la duelul lui Emil cu un alt ofiţer. Nu ştia motivul acelei înfruntări şi nici cine fusese adversarul, dar mi-a dat toate detaliile care-i întăreau convingerea că asistase la un asasinat. L-am crezut, pe de o parte fiindcă nimeni n-ar putea născoci cu atîta precizie o întîmplare atît de groaznică, pe de alta pentru că îşi oferea, fără să-i ceară nimeni, ajutorul dezinteresat. Singurul lucru care mă agasa era insistenţa lui ridicolă, demnă de romanele cavalereşti pe care le citesc adolescentele la pension, să-mi fie rob credincios pînă la moarte. Cînd am aflat că Emil fusese îngropat noaptea în cîmp, fără cruce la capătîi, mai rău ca un vagabond sau un cîine, m-au podidit lacrimile şi mi-am jurat să fac orice sacrificiu ca să-l găsesc şi să-l înmormîntez creştineşte. Aş fi în stare să semnez o învoială chiar şi cu diavolul, darmite cu acest ins exaltat, fantasmagoric şi melancolic ca un don Quijote dacă mi s-ar cere. La despărţire mi-a spus că e urmărit de poliţia imperială şi că trebuie să stea ascuns o vreme în pădure însă, deîndată ce va scăpa de oamenii legii, îşi va respecta angajamentul. L-am lăsat în capelă şi am pornit prin zăpadă să-mi recuperez sania. Deodată am auzit calul nechezînd lung şi-atunci am grăbit pasul într-acolo, cu pistolul la îndemînă, gata să împuşc orice fiară care m-ar fi atacat. Cînd am ajuns în locul unde lăsasem sania, mi s-au tăiat picioarele de spaimă. Cred că şi un bărbat în putere, cu capul pe umeri, s-ar fi îngrozit văzînd oribilul spectacol. Sania zăcea răsturnată în zăpadă, o baltă mare de sînge se întindea în locul unde priponisem calul din care nu mai rămăseseră decît capul şi copitele. Bietul animal fusese ucis, sfîşiat şi ciopîrţit cu totul, dar nu de fiare, fiindcă lupii n-ar fi tras cadavrul de acolo, s-ar fi înfruptat pe rînd din leş, ci de o mînă omenească. Căutînd primprejur prin zăpadă am găsit urmele paşilor, era o ceată de trei-patru bărbaţi, şi singura explicaţie care mi-a trecut prin minte a fost aceea că oamenii aceia erau atît de nenorociţi şi de lihniţi de foame încît îmi uciseră calul ca să se hrănească. Văzusem multă sărăcie şi deznădejde, încă din copilărie, şi mulţi nenorociţi loviţi de soartă, dar niciodată nu mi-am imaginat că o fiinţă omenească ar putea să ajungă aidoma fiarelor pădurii.
Am pornit înapoi spre Salzberg pe jos, cu pistolul în mînă, aşteptîndu-mă la tot ce poate fi mai rău. Nu aveam de mers decît două-trei leghe, dar mersul îmi era îngreunat de neaua moale, de mantia groasă pe care o purtam şi de gerul care se înteţea odată cu înserarea. După o oră de trudnică înaintare am văzut în depărtare silueta unui călăreţ care se îndrepta în galop spre mine. Cu degetul pe trăgaciul revolverului am aşteptat să se apropie, iar cînd a ajuns în dreptul meu am răsuflat uşurată. Era ordonanţa lui Egon, un băiat roşcovan şi descurcăreţ care-l slujea cu devotament în toate situaţiile.
"Ce faceţi aici, doamnă?" a exclamat el recunoscîndu-mă. E periculos să umblaţi singură, noaptea, prin pustietate!"
Fusese trimis cu un mesaj către un regiment cantonat dincolo de rîu dar, după ce i-am povestit ce păţisem, m-a ajutat să încalec în spatele lui şi a făcut cale întoarsă.
După ce am lăsat-o pe prietena mea să se lamenteze şi să invoc, din nou, nevrozele ei, am făcut o baie fierbinte şi m-am culcat. Întîmplările acelei zile nu m-au împiedicat să am parte de un somn liniştit.
A doua zi, înainte de prînz am primit un bilet cu blazonul casei regale. Arhiducesa de Steyermark-Lowenstein mă invita să iau ceaiul în apartamentele ei. Am vrut să refuz sub pretextul că aş fi răcită, însă Nora a insistat să dau curs invitaţiei.
"Nu se poate să nu te duci, e un prilej excelent să ne introduci pe amîndouă la palat!"
Puţin îmi păsa mie de ifosele lor regale dar, gîndindu-mă că tot ceea ce fac avea un scop precis, am îmbrăcat o rochie neagră, fără podoabe şi nicio bijuterie, şi înainte de ora cinci am ajuns la palat. Un valet cărunt şi gîrbovit m-a introdus într-o cameră slab luminată, mirosind a pipi de pisică şi a naftalină. Arhiducesa picotea cu bărbia în piept şi cu un pled de lînă pe umeri într-un fotoliu, dinaintea măsuţei de ceai. Cînd am intrat, s-a trezit ridicînd repede capul şi m-a examinat lung cu ochişorii ei înfundaţi în grăsime, aşa cum numai femeile bătrîne sunt capabile să o facă.
"Ia loc, dragă doamnă Kendy... eram foarte curioasă să te cunosc, toată lumea spune numai lucruri minunate despre dumneata!"
O slujnică a venit cu o farfurie de fursecuri, un ceainic şi două ceşcuţe din porţelan chinezesc. După ce a sorbit zgomotos ceaiul şi a molfăit un biscuit, hoaşca a repetat:
"Mda, numai lucruri frumoase... chiar şi medicul nostru curant... cred că-l cunoşti pe doctorul Stark, un eminent specialist în nevroze... "
Am împins uşor, spre mijlocul măsuţei, ceaşca cu ceai de care nu mă atinsesem:
"Mi-a fost prezentat dar, fiindcă nu sufăr de nevroze, n-am avut plăcerea să-i fiu pacientă!"
Şi-a aranjat peruca de culoarea morcovului care îi tot aluneca pe frunte:
"Toată lumea e bolnavă în ziua de azi, parcă ar fi o modă printre doamnele de familie bună să sufere de istericale... în tinereţea mea nimeni nu auzise de colici cerebrale şi astenie... mergeam la Marienbad ca să dansăm, nu de alta... îţi place să dansezi?"
"Sunt în doliu, alteţă!" am spus tot mai agasată de conversaţia ei.
"Eiii, lasă, că trece şi asta... şi primul meu soţ, margravul de Carinthia a murit de tînăr... un accident nefericit, la călărie!"
Am hotărît să încalc eticheta şi am întrebat-o de-a dreptul:
"De ce m-aţi chemat la palat?"
Ea a clătinat din cap, ca o curcă uimită că zăreşte un viermişor printre paiele din coteţ:
"Îmi placi, mergi direct la ţintă... fireşte, nu ca să luăm ceaiul. E vorba de fiica mea, principesa Charlotte Adelaida, care are nevoie de o doamnă de companie, iar eu m-am gîndit la dumneata!"
M-a trecut un fior de silă. Asta însemna să-mi petrec toată ziua în încăperile mohorîte ale acelei hardughii şi să înghit probabil, toate hachiţele şi fandoselile unei pisăloage acrite de un celibat prelungit.
"Sunt măgulită de această augustă onoare, am răspuns zîmbind fals, dar nu cred că sunt persoana cea mai potrivită să-i stau principesei în preajmă, sunt sigură că alte doamne s-ar achita mult mai bine de îndatoriri!"
Arhiducesa s-a hlizit şi ea, arătîndu-şi printre buzele uscate, dinţii rari şi îngălbeniţi:
"Prostii... eşti cea mai potrivită... tînără, drăguţă şi bine educată... o să te distrezi de minune alături de Charlotte, mai ales că fiică-mea se pregăteşte de logodnă! În plus, şambelanul palatului îţi va plăti o alocaţie de o mie de coroane săptămînal!"
Am ieşit ameţită de aerul închis şi de sentimentele pe care mi le reprimasem timp de o oră. În drum spre casă mi-am amintit cum rîdeam împreună cu Emil, la fiecare prilej monden desfăşurat în înalta societate, de prejudecăţile şi de ipocrizia acestei lumi găunoase.
Prietena mea, în schimb, a fost încîntată cînd a aflat că voi fi doamna de companie a principesei:
"E grozav, nici nu speram să ajungi într-o asemenea poziţie. Am să te secondez în toate, dragă, să nu-ţi faci griji... şi, gîndeşte-te, vom afla bîrfele din palat înaintea tuturor!"
"Poziţia asta, de care zici tu, e o pierdere de vreme pentru mine şi nu cred că mă va ajuta să găsesc mormîntul lui Emil!"
Ne-am petrecut restul zilei cu inventarierea garderobei. Am constatat amîndouă că nu aveam destule mănuşi, pălării potrivite diferitelor ocazii şi nici batiste brodate cu monogramă. Fleacurile acestea mă plictiseau şi am lăsat-o pe Nora să se ocupe de ele, eu m-am aşezat la măsuţa de scris ca să compun o epistolă către administratorul moşiei din SânMihai.
(va urma)