Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XXX)


Dan Recheşan

05.08.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark primeşte de la Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi medic curant al curţii din Salzberg. Lodomeria e un colţ de lume înapoiat şi cu un impas dinastic. Stark e sfătuit să accepte pentru cazuri interesante şi un posibil salariu ridicat. În tren spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute în căutările mormîntului lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea, dezvoltînd o adevărată obsesie pentru ea după următoare întîlniri. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Franz Lügner, vechi amic al lui Stark, îşi face apariţia în oraş şi cei doi petrec mult timp împreună.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre intenţia de a o căsători pe fiica sa, Charlotte, cu Egon, şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.

30.
 
Duminică 26 decembrie, Salzberg

Am petrecut un Crăciun trist şi anost, fără un brad împodobit cu beteală şi lumînări, fără miros de cetină, de migdale glasate şi de vin fiert cu mirodenii. "Edictul" dat de regent interzicea toate aşa-zisele tradiţii creştine perimate şi sărbătorirea Naşterii Domnului şi era straniu să nu auzi clinchet de zurgălăi şi glasuri vesele de copii colindînd pe la case. Mi-am petrecut o bună parte din zi în camera mea, cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei privind străzile pustii şi visînd la vremurile fericite cînd eram puşti în casa părintească şi mă bucuram de cadourile aşezate sub brad.

L-am căutat pe Franz la "Inorogul" dar nu am dat de el. Un argat mi-a înmînat un bilet pe care mîzgălise cîteva cuvinte în stilul său confuz:
"Contract cu New Herald Tribune. Plecat Krakow pentru un interviu cu Stanislaw Stanzick. Mă întorc la anul. Take care, my old pal!"

Habar nu aveam cine era Stanislaw Stanzick dar mai mult ca sigur că Lügner minţea, nicio gazetă serioasă n-ar fi angajat un zăpăcit beţiv ca el.

Am aflat adresa doamnei Cândea, dar cînd trecînd prin faţa casei am văzut jaluzele trase şi nici urmă de lumină în camere. Ar fi fost ridicol să bat la uşă neanunţat, cu un buchet de flori în mînă ca un logodnic timid şi fîstîcit de intensitatea sentimentelor lui.

Aldo era ocupat cu uriaşul portret ecvestru al regentului. L-am găsit în sala de arme singur, înconjurat de tuburi de vopsea şi flacoane cu ulei şi terebentină, străduindu-se să dea volum crupei armăsarului de lemn cu largi tuşe de brun de siena. Cînd l-am întrebat de ce nu-i pozează Leopold de Leuben în persoană a lăsat pensula jos, oftînd:
- Regentul este reţinut cu urgente probleme de stat, nu are timp să-mi pozeze, dar calul şi mantia sunt gata, îmi mai rămîne să pictez figura... aici am o dilemă: să-i dau un aer marţial sau unul august, de părinte protector al naţiei... ori cel mai bine ar fi să le îmbin pe amîndouă?
- Sunt sigur că-i vei găsi expresia potrivită! i-am spus şi m-am îndreptat spre biroul şambelanului. Putyera stătea la o masă încărcată cu fişicuri de monede şi frunzărea încruntat un vraf de note de plată. Cînd m-a văzut, a luat o figură jovială, deşi era clar că nu-i ieşeau deloc socotelile băneşti.
- Ce pot să fac pentru dumneata, doctore? Aveţi nevoie de numerar? m-a întrebat frecîndu-şi palmele.
- Nu, nu am. Vreau să îi fac o vizită medicală micului rege!
- Sunt dezolat, alteţa sa regală nu se simte prea bine!
- Cu atît mai mult trebuie e necesar să îl consult. Conduceţi-mă imediat în apartamentul regal!

El a împins o parte din fişicuri în sertarul mesei şi m-a luat de braţ şoptind:
- Regele nu este în Salzberg... să fiu sincer, n-am fost anunţat unde a plecat, dar se pare că ar fi o măsură de siguranţă, am auzit zvonuri că la graniţa cu Ucraina sunt concentrate numeroase trupe inamice!

Nu l-am crezut nicio clipă, pe metereze se zăreau rarele santinele picotind lîngă vechile tunuri din bronz şi-n garnizoană domnea o linişte care nu prevestea cu nimic un conflict armat. Am ieşit din palat şi am intrat în prima cîrciumă, decis să îmi înec plictiseala în alcool. M-am aşezat într-un ungher retras şi am comandat o stacană de zubrowska. Nici n-am apucat să beau din ea că un individ slăbănog, învelit într-o manta jegoasă croită dintr-o pătură cadrilată pentru cai s-a apropiat de masa mea. M-am pregătit să îi dau o monedă de jumătate de coroană, crezînd că era unul dintre cerşetorii care rătăcesc prin oraş, însă el a articulat cu o voce joasă, răguşită:
- Domnule Stark, pot să mă aşez pentru cîteva clipe la masa dumneavoastră?

Am împins un scaun, iar el şi-a scos căciula şi s-a aşezat. I-am turnat un pahar de rachiu pe care l-a sorbit dintr-o singură mişcare, apoi şi-a trecut palma peste ţeasta tunsă chilug:
- Nu mă recunoaşteţi? Sunt Fábian Vizállás de Szigetházy, inginer militar, fostul expert în fortificaţii!

Nu mă aşteptam să-l întîlnesc acolo ştiind că se afla în dizgraţie şi mi-am exprimat mirarea:
- E prudent să apăreţi în oraş? Ultima oară cînd ne-am întîlnit mi-aţi spus că poliţia regentului se află pe urmele dumitale!

A scos o pipă scurtă din lemn de cireş, a îndesat-o cu mahorcă şi a început să pufăie învăluit de nori puturoşi de fum.
- Am o misiune şi, ca s-o duc pînă la capăt, am lăsat de o parte orice precauţie! De poliţai nu mi-e teamă, aşa cum nu m-am temut nici de batalioanele de los bandidos negros ale lui Benito Juarez!

Atunci mi-a venit o idee ca să-mi pot continua consultaţia. Fiindcă nu ştia unde să doarmă şi nu avea o leţcaie în buzunar, l-am condus la "Inorogul" şi i-am plătit o cameră pentru cinci nopţi. Era atît de obosit încît a adormit imediat ce s-a trîntit în pat. L-am lăsat să se odihnească şi m-am întors, trist şi însingurat, în camera mea de la palat. Nici măcar drăgălăşeniile Olesyei, care a venit spre seară cu un lighean cu apă caldă pentru ras, nu mi-au alungat melancolia. M-a privit cum trecem briciul peste obraji, iar după ce am terminat cu bărbieritul mi s-a aşezat în poală încolăcindu-mi gîtul cu braţele ei frumoase. Am împins-o uşurel murmurînd:
"În seara asta n-am chef de giugiuleli!"

S-a bosumflat ţuguindu-şi buzele cărnoase şi a sărit de pe genunchii mei:
"Sunt eu o fată proastă de la ţară, fără ştiinţă de carte dar nu-mi trebuie multe ca să-mi dau seama că dumneata eşti tare supărat... ai un of la inimă şi de-aia nu mă vrei!"

Candida ei indignare ei mi-a făcut bine, însă m-am simţit vinovat că o respingeam şi a trebuit să recunosc că fantasma obrazului delicat al doamnei C. împurpurat de ger era mai puternică decît nurii drăgălaşei slujnicuţe poloneze.

Olesya a plecat trîntind uşa, iar tropăitul pantofilor ei grosolani, cu talpa din lemn a răsunat pe coridorul pustiu ca o cascadă de reproşuri conjugale.

Mi-am amintit de un caz de fetişism ciudat întîlnit la Mariagrün: Michael von P., descendentul unei familii nobiliare din Silezia, care se plîngea de insomnii şi migrene repetate. Iniţial am crezut că suferă de ipohondrie, fiindcă examenul clinic nu a dezvăluit nicio anomalie, în afara unei stări de nervozitate accentuate. După o lună de la internare şi o serie de tratamente hidroterapeutice aplicate de von Halsrigg, el mi-a mărturisit că problemele sale amoroase au debutat la vîrsta de şaptesprezece ani cînd a fost sedus de către o institutoare franţuzoaică. Femeia, însă, nu i-a permis coitul, aşa că a avut loc numai o masturbare reciprocă. În mijlocul acestui pervers act mutual privirea lui s-a oprit asupra pantofilor eleganţi purtaţi de tînăra femeie. Această viziune fugară l-a marcat profund, iar relaţiile lor au continuat timp de patru luni, emoţiile sale reprimate transformîndu-se într-un fetiş pentru botinele destrăbălatei.

După ce s-a îndepărtat de franţuzoaică, a început să colinde locurile rău famate în speranţa că îşi va potoli obsesia faţă de încălţăminte, acest fetiş fiind atît de puternic încît numai simpla atingere a unui pantof feminin îi provoca, imediat, ejacularea. A cunoscut numeroase prostituate, cărora le cerea să se descalţe şi-şi lipea penisul de pantofii lor ca să-şi provoace juisarea. În acest negoţ al plăcerii nu-l interesa femeia, din punct de vedere emoţional ea nici nu exista, ci doar obiectul care juca un rol declanşator al pasiunii sale morbide şi care trebuia să fie elegant, şic şi, dacă se putea, de fabricaţie franţuzească. Cu trecerea anilor, fetişismul său a luat un ascendent atît de puternic încît, dacă zărea pe stradă o femeie încălţată într-un fel mai aparte, era forţat să se masturbeze ca să-şi satisfacă libidoul exacerbat. Simpla vedere a unui magazin de încălţăminte i-a provocat o excitaţie atît de violentă încît a leşinat.

În urma cîtorva vizite la medici celebri, bolnavul a realizat repede pericolul stării în care se afla, iar aceştia l-au sfătuit să se căsătorească şi astfel, iubind o tînără femeie ar fi reuşit să se debaraseze de fetişul său. A crezut în această recomandare, dar prima noapte a nunţii a fost groaznică pentru că nu a atins erecţia şi nu a reuşit să-şi defloreze mireasa. A doua zi a întîlnit o tîrfă tînără încălţată în pantofi franţuzeşti. După ce şi-a satisfăcut viciul, a cumpărat pantofii fetei şi i-a ascuns sub patul nupţial, şi, astfel, atingîndu-i pe ascuns a reuşit să-şi îndeplinească îndatoririle conjugale. Excitaţia, însă, se instala tot mai dificil, iar artificiul folosit nu mai avea efect. Se simţea tot mai nefericit fiindcă nu reuşea să-şi satisfacă soţia, pe deasupra reproşîndu-şi că nenorocise o femeie onestă ascultînd sfaturile medicilor, şi a căzut într-o stare de depresie profundă. Nu putea să-i mărturisească viciul său şi au început să-l dezguste raporturile conjugale, în aşa măsură încît, seara, se temea să rămînă singur cu ea fiindcă era practic, impotent. A încercat, din nou, raporturi sexuale cu prostituatele. Îl satisfăcea atingerea pantofilor lor, însă cînd încerca coitul, eforturile sale erau zadarnice. A divorţat şi s-a instalat într-un conac la ţară însă obsesia sa nu l-a părăsit şi era în stare să străbată zeci de kilometri pînă în cel mai apropiat oraş ca să poată admira un raft cu pantofi de damă. Chiar dacă fizic nu prezenta niciun semn de boală, suferinţele sale psihice şi morale erau frapante, iar încrederea sa în medici a scăzut, fiindcă îi considera răspunzători pentru nefericirile provocate. Halsrigg l-a tratat imediat, cu metoda lui preferată hidroteropeutică dar băile fierbinţi combinate cu duşuri scoţiene nu au dat niciun rezultat. Am început tratamentul hipnotic sfătuindu-l să-şi îndrepte atenţia spre tălpile, gleznele şi pulpele femeilor descălţate, însă eforturile mele prin care îi sugeram în mod repetat să renunţe la acest ciudat fetiş au eşuat. A rămas internat în clinică şi singurul lucru care-i putea uşura suferinţa a fost să le impunem infirmierelor şi asistentelor care-l îngrijeau să umble desculţe. Amintindu-mi de acest caz, m-au cuprins regretele fiindcă am întrerupt şedinţele de hipnoză părăsindu-mi pacienţii şi lăsîndu-mă convins să accept ridicolul post de medic curant al unui potentat tarat într-o ţară atît de înapoiată, precum era regatul Lodomeriei şi al Galiţiei occidentale.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer