Anesthesia (XXXI)

Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark primeşte de la Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi medic curant al curţii din Salzberg. Lodomeria e un colţ de lume înapoiat şi cu un impas dinastic. Stark e sfătuit să accepte pentru cazuri interesante şi un posibil salariu ridicat. În tren spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute în căutările mormîntului lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea, dezvoltînd o adevărată obsesie pentru ea după următoare întîlniri. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Franz Lügner, vechi amic al lui Stark, îşi face apariţia în oraş şi cei doi petrec mult timp împreună înainte ca acesta să dispară brusc.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre intenţia de a o căsători pe fiica sa, Charlotte, cu Egon, şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.
Stark îi plăteşte o cameră la hotel lui Fabian, cu gîndul de a reîncepe să îl consulte.


Marţi, 28 decembrie

M-am îndreptat la primele ore ale dimineţii spre hotelul "Inorogul" unde l-am găsit pe Fabian sorbind dintr-o ceaşcă mare cu cicoare. Embargoul impus de guvernul Lodomeriei Braziliei şi Columbiei care-l jigniseră pe regent refuzînd să-şi trimită ambasadorii în Salzberg, a declanşat o penurie de cafea, aşa că locuitorii regatului erau siliţi să înghită tot felul de erzaţuri şi fierturi searbăde din orz. Văzîndu-mă, s-a ridicat şi mi-a strîns mîna cu efuziune:
- Vă mulţumesc, doctore, din tot sufletul! Fără ajutorul dumneavoastră aş fi ajuns un paria în această ţară şi-am să vă rămîn veşnic îndatorat!

Îşi schimbase straiele îmbrăcînd un surtuc din stofă groasă cafenie de felul celor purtate de tîrgoveţii din clasa mijlocie şi părea înviorat de odihna într-un pat curat. Gratitudinea lui suna sincer, aşa că i-am spus:
- Orice persoană cu bun simţ ar fi procedat la fel, nu trebuie să-mi mulţumiţi!

El s-a aşezat privindu-mă cu tristeţe:
- Din nefericire, necazurile mele nu se opresc aici! Sunt urmărit pentru o vină care nu-mi aparţine şi mă apasă amintirea unei cumplite nenorociri, dar trebuie să-mi duc la capăt misiunea!

Fiindcă în holul hotelului se afla prea multă lume, servitori, slujnice, băieţi de prăvălie trimişi să-şi facă comisioanele foindu-se pe acolo, i-am propus să urcăm în camera lui. Nu era una prea confortabilă însă podeaua lucea de curăţenie, aşternuturile fuseseră schimbate recent şi nu se auzea larma din hol. Fabian m-a invitat să stau pe singurul scaun din încăpere, iar el s-a aşezat pe pat, privindu-mă neliniştit, dar curios.

M-am hotărît să folosesc o metodă simplă dar eficientă, la care recurgeam ori de cîte ori consultam persoane nevrotice, uşor impresionabile. Am scos din buzunarul redingotei ceasornicul cu lanţ şi am început să îl balansez ca pe o pendulă în faţa lui. După un minut-două, irişii de culoarea silexului au lucit febrili, apoi pupilele i s-au îngustat şi pleoapele i-au căzut grele.
- Ce misiune v-a adus la Salzberg? l-am întrebat încet, ca să nu fim auziţi de vreun servitor curios.
- Una sacră... o promisiune făcută unui muribund este sfîntă... eu îmi respect întotdeauna cuvîntul dat... tengo una palabra, señor!

M-am amuzat văzînd că în starea de hipnoză amesteca graiurile şi am continuat:
- Spuneţi-mi, cine era muribundul?

Muşchii obrazului i-au zvîcnit, iar din străfundul pieptului i-a ieşit un suspin prelung. Părea că înăuntrul lui se ducea o luptă acerbă dar, cele din urmă, a mormăit învins:
- Un locotenent de husari, Emil Kendy de Szent Miclos e numele lui... a murit într-un duel la care am fost martor!

Ştiam că decretele imperiale interziceau rezolvarea conflictelor dintre ofiţeri în acest fel, pedepsind aspru nu numai pe duelişti dar şi pe asistenţi, aşa că nu am mai insistat. Oricine ne-ar fi auzit ar fi putut să ne denunţe şi am fi fost aruncaţi în temniţă cu acuzaţia de complicitate. Am trecut peste orice precauţie şi l-am întrebat:
- Unde s-a petrecut asasinatul?
- Nu-mi amintesc, toate amănuntele acelei zile mi se amestecă în minte!

Am continuat cu calm:
- Unde vă aflaţi? Era zi sau noapte?

A tresărit trecîndu-şi din nou palma peste frunte şi a răspuns cu o voce întretăiată:
- Mă aflam într-un tren militar... undeva între Esztergom şi Presburg... era noapte şi ei se certau... apoi au coborît din tren, au tras săbiile din teacă şi au început să se dueleze... arma locotenentului s-a frînt, iar celălalt l-a străpuns cu spada, fără să şovăie!
- Îl cunoşteaţi pe celălalt, cine era?
- Nu, nu-l cunoşteam, era un alt ofiţer!
- Încercaţi să-l descrieţi... aşa cum l-aţi văzut acolo, în tren!
- Era înalt şi bine legat, avea o cicatrice mare pe obraz şi purta uniforma dragonilor imperiali... altceva nu-mi amintesc!

M-am aplecat spre el, ascultîndu-i respiraţia agitată.
- E noapte şi sunteţi într-un vagon al trenului militar... spuneţi-mi ce vedeţi?!

A început să tremure şi a scos un strigăt:
- Văd sînge, un val roşu şi fierbinte... totul este pătat cu sînge... cămaşa muribundului, podeaua vagonului, mîinile mele!

Observînd că devenise agitat m-am hotărît să opresc şedinţa. Am pocnit din degete, iar Fabian a deschis pleoapele privindu-mă năuc, cu ochii tulburi ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn adînc. I-am întins un pahar cu apă pe care l-a băut pe nerăsuflate:
- Unde mă aflu? Ce s-a întîmplat?

L-am liniştit spunîndu-i că se află în siguranţă şi i-am recomandat să se odihnească, dar să nu părăsească hotelul în următoarele zile.

În drum spre palat mi s-a năzărit că o văd pe doamna Cândea şi inima mi-a tresărit violent în piept, dar era o femeie oarecare, îmbrăcată în negru, a cărei siluetă aducea cu a ei. Am reflectat la această fugitivă impresie, recunoscînd în sinea mea că, deşi o întîlnisem numai de două ori şi petrecusem împreună doar cîteva minute, făptura ei se transforma într-o obsesie apăsătoare. Aş fi putut să-i descriu, în cel mai neînsemnat detaliu, ovalul perfect al obrazului, pieliţa fină ca a unei piersice coapte, fiecare cută a buzelor cărnoase, fiecare fir de păr ce se înfoia în cosiţele ei castanii, sprîncenele lungi şi curbate ca un arc mongol, ochii negri, migdalaţi şi scăpărători umbriţi de genele mătăsoase. Trecuse mult timp de cînd nu încercasem o senzaţie asemănătoare. Se întîmplase prima oară pe la şaisprezece ani, cînd eram îndrăgostit de o fată din vecini şi ne aşezasem mînă în mînă amîndoi, pe iarbă sub un cireş înflorit. Cerul înalt de un albastru pur întrezărit prin ninsoarea de petale înmiresmate, căldura umedă a palmelor fetei, mirosul părului ei încălzit de soare, aroma aspră de pămînt reavăn şi de iarbă încolţită, toate se contopeau în senzaţia aceea de fericire incomensurabilă care-mi umfla inima şi mă făceau să cred că acel moment va dura la nesfîrşit, iar clipele acelea vor fi irepetabile şi niciodată nu voi mai iubi cu atîta intensitate.

După moartea Evelynei îmi petreceam orele libere în aventuri de o noapte, preferînd femeile uşoare sau pe cele din clasele inferioare. Nu mai căutam "coabitarea ideală", acea năzuinţă utopică care poate împinge o femeie sau un bărbat aparent normal dar dezamăgiţi de partenerii de sex opus, spre homosexualitate, ci încercam să-mi amorţesc simţurile în împreunări lipsite de afecţiune.

Pe Brigitte, fiica unei servitoare şi a unui medic scoţian, stabilit în Manheim, am cunoscut-o în sala de disecţie. Era o tînără cu părul ca arama, cu ochii verzi ca frunza de salcie, înaltă şi bine făcută. Se înscrisese la cursurile de medicină, în acea epocă nu găseai prea multe studente în facultatea din Heidelberg, fiindcă se străduia să urmeze cariera tatălui ei. Nu strălucea de frumuseţe şi nici nu avea gingăşia sărmanei mele logodnice, emana, în schimb, un farmec latent şi am fost fascinat de curbele corpului ei zvelt şi sănătos. Am trecut amîndoi destul de repede peste convenienţe şi peste camaraderia înfiripată între noi, iar la a doua sau la a treia întîlnire m-am culcat cu ea. N-a fost acel moment extatic, de deplină împreunare spirituală şi trupească la care tînjeam. Ea nu a avut orgasm, dar după consumarea actului s-a lipit tandră de mine suspinînd: "Richard, nu te învinovăţi fără rost, vina îmi aparţine mie... poate nu am destulă experienţă cu bărbaţii sau poate sunt frigidă!"

Au urmat şi alte nopţi, la fel de pline de insatisfacţie deşi ea îmi arăta o afecţiune din ce în ce mai mare. Eram prea tînăr ca să-mi dau seama că Brigittei îi plăceau femeile, iar relaţia cu mine nu constituia decît o etapă aridă din viaţa ei, un fel de via dolorosa la capătul căreia spera să găsească Graalul. În vacanţa de vară am plecat împreună în Alpi, la Gastein. Colindam toată ziua potecile montane braţ la braţ, ca o pereche ideală de îndrăgostiţi, dar noaptea o regăseam în aşternuturi rece şi inertă, ca pe o fecioară de gheaţă. Inevitabilul s-a produs într-o bună zi, cînd ne scăldam în bazinul cu ape termale de la poalele Graukogelului. Ea se bălăcea ca un copil, ţipînd veselă şi încercînd să-mi scape din braţe ori de cîte ori îi cuprindeam trupul tînăr şi mlădios. După un sărut lung, care mi-a încins simţurile, s-a dezlipit de mine tremurînd de surexcitare: "Crezi că există pe lumea asta strîmtă un cuplu perfect, al cărui iubire să dăinuie pînă la moarte?!" N-am apucat să-i răspund fiindcă privirea ei a trecut peste umărul meu, visătoare şi languroasă cum n-o mai văzusem niciodată. M-am întors şi am zărit o fată de cincisprezece-şaisprezece ani, blondă şi trupeşă care se scălda lîngă noi. Brigitte i-a zîmbit şoptindu-mi la ureche: "Priveşte-o... nu-i aşa că e fermecătoare, cu părul ca o cascadă de aur şi pielea ca marmura şlefuită?"

Am înţeles totul, într-o străfulgerare de-o clipă, cît de egoist mă purtasem, îngrijindu-mă numai de dorinţele mele trupeşti şi m-am întors singur la hotel. Nu i-am purtat pică, ar fi fost o negare a aspiraţiilor mele de viitor neuropsihiatru dar mi-am făcut bagajele şi am plecat fără să o anunţ. Ar fi fost inutil, bărbaţii nu aveau niciun rost în viaţa ei. Ultima veste pe care am primit-o de la Brigitte a fost o scurtă scrisoare cu ştampila poştei din Cairo, pe care am păstrat-o prin notiţele mele despre inversiunile sexuale, ca pe un original "memento amori".


Cuvintele acestea simple m-au răscolit, poate că la urma-urmelor mitul androginului lui Platon nu e doar o scorneală filosofică, ci o etapă în evoluţia sexelor şi aş fi bucuros să aflu că Brigitte era teafără şi fericită pe deplin, oriunde şi-ar îndrepta paşii.