Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea, dezvoltînd o adevărată obsesie pentru ea după următoare întîlniri. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Franz Lügner, vechi amic al lui Stark, îşi face apariţia în oraş şi cei doi petrec mult timp împreună înainte ca acesta să dispară brusc.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre intenţia de a o căsători pe fiica sa, Charlotte, cu Egon, şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.
Sub pretextul unui consult, Stark îl hipnotizează pe Fabian şi află detalii despre moartea locotenentului Emil Miclos Cândea.
32.
Joi, 30 decembrie
Vremea din ultimele zile a fost foarte schimbătoare. A început să sufle un vînt cald, ca foenul coborît din Alpii elveţieni, care a topit zăpada şi, imediat, o zloată murdară a acoperit străzile. Salzbergul s-a transformat într-o întindere mocirloasă, iar gunoaiele şi dejecţiile au ieşit din private şi din haznale inundînd tot oraşul. Aerul mirosea a putreziciune stătută, aşa că am ieşit să mă plimb călare. Pămîntul clisos a obosit trapul calului şi-atunci am coborît din şa, îndreptîndu-mă spre un crîng. Un imbold neaşteptat şi o umbră de speranţă m-au îndemnat să mă plimb prin locurile în care o întîlnisem prima oară pe doamna Cândea. Locul părea, însă, pustiu, nu se zăreau urme de paşi, de copite sau un alt semn că ar fi trecut cineva, călare pe acolo. În iarba mucedă, sub peticele de zăpadă topită răsăriseră cîţiva ghiocei firavi, cu petalele jilave şi imaculate. Am cules două-trei tulpini şi mi le-am pus la butonieră. În felul acesta, o mică parte din misteriosul farmec al Corneliei, eterna şi irepetabila imagine a cireşului înflorit, se regăsea la pieptul meu.
Pe drumul de întoarcere m-am intersectat cu o caretă neagră, luxoasă, cu portierele împodobite cu o stemă cu argint, trasă de două perechi de cai înspumaţi. Cînd a ajuns în dreptul meu, atelajul a încetinit, ferestruica caleştii s-a întredeschis şi am zărit o femeie tînără, dar saşie, cu nasul mare şi cu obrazul scofîlcit, spuzit de pistrui. Necunoscuta m-a privit clipind galeş fluturînd un evantai din horbotă neagră:
- Mon dieu, quel beau homme, je envie de l'embrasserais tout à coup! a ţipat ea cu o voce stridentă de păun în călduri.
Exclamaţia aceasta, venită, după cum se părea, din partea unei femei din înalta societate, m-a uimit şi m-am adresat vizitiului:
- Cine-i duduia, vreo cocotă venită de la Paris?
El mi-a făcut cu ochiul chicotind:
- Ţi-ar place s-o trînteşti pe spate şi să-i sufleci fustele, nu-i aşa? Cîte parale ai da s-o ai diseară în aşternut?
Grosolănia lui m-a amuzat şi i-am replicat în aceeaşi notă:
- Ce să zic? La cît este de zbanghie ar trebui să mă plătească ea pe mine!
- Barem ai fi în stare s-o mulţumeşti, nenicule?
A plesnit din hăţuri şi caleaşca a prins viteză luînd-o spre piaţa centrală. Eu mi-am mai făcut de lucru încă o oră în spiţeria lui Hershkovici, îi comandasem să-mi prepare o alifie cu extract de gălbenele, apoi m-am întors la palat.
Aldo mă aştepta, cu o figură îngrijorată, în camera mea.
- Cum avansează portretul ecvestru? l-am întrebat scoţîndu-mi bucheţelul de ghiocei de la butonieră.
- Bat pasul pe loc, alteţa-sa a scurtat şedinţele de poză la cîte o jumătate de oră pe zi... am dat, însă, de alt necaz!
L-am îndemnat să continue, iar el a şoptit cu obrajii în flăcări:
- E vorba de o femeie... una neruşinată, care mi-a propus să mă culc cu ea şi fireşte am refuzat-o!
Mi s-a părut un bun prilej să cercetez cauzele inversiunii sale sexuale:
- De ce te opui, s-ar putea să fie o experienţă plăcută!?
El s-a posomorît şi mi-a aruncat o privire dezgustată:
- Ohhh, ar fi oribil... mai ales că e tare urîtă şi destrăbălată!
L-am chestionat, tot mai curios să aflu detalii clinice:
- E o prostituată? Unde ai cunoscut-o, cum arată?
N-a apucat să-mi răspundă fiindcă cineva a ciocănit tare în tăblia uşii strigînd:
- Doctore, eşti acasă? Deschide, ai o vizită importantă!
În prag stătea rînjind şambelanul regentului, iar lîngă el, într-o rochie din taft liliachiu, cu multe volănaşe, fluturîndu-şi evantaiul negru, necunoscuta din caleaşcă. Mi-am imaginat că făcea pe codoşul, însă Putyera m-a anunţat pe un ton protocolar şi bombastic:
- Domnule medic curant, permiteţi-mi să vă prezint pe alteţa sa, graţioasa şi fermecătoarea principesă Charlotte Adelaida de Lowenstein, mare palatină a Anhaltului, contesă de Cotbaus şi Harz, unica fiică a alteţei sale regentul şi a arhiducesei de Steyenmark!
Destul de surprins, am schiţat un salut, iar principesa mi-a întins zîmbind o mînă îngustă şi jilavă, înmănuşată în horbotă:
- Enchanté... cher docteur, am o terrible migraine, poţi să mă consulţi tout de suite?
N-am putut să invoc nicio scuză, era şi licheaua de şambelan de faţă, şi am mormăit:
- Bien sur, alteţă... mă spăl pe mîini şi vin imediat!
- Tres bien, te aştept, mon cher, toute déshabille, dans mon budoir! s-a sclifosit principesa dîndu-şi ochii peste cap.
Aldo se pitise într-un colţ al camerei, între pat şi perete, ca un copil cuprins de frica că va fi pedepsit.
- Ce-ai păţit, l-am întrebat, de ce te ascunzi?
- Ea e... destrăbălata care mi-a făcut avansuri neruşinate!
M-am spălat pe mîini, mi-am luat trusa şi i-am ordonat lui Putyera să mă însoţească. Degeaba s-a împotrivit, l-am tras practic cu mine pînă-n budoarul principesei.
Charlotte de Lowenstein-Harz-Cotbaus und Steyenmark mă aştepta tolănită pe o sofa, picior peste picior, aproape goală sub cămăşuţă transparentă din muselină şi a fost tare dezamăgită văzîndu-ne împreună. I-am răspuns privirii ei saşii, încărcate de reproşuri:
- Îmi pare rău, alteţă, dar acesta este protocolul. În calitatea mea de medic curant al curţii regale nu pot consulta niciun membru al familiei domnitoare fără să fiu însoţit de un funcţionar al palatului!
I-am luat pulsul, bătea neregulat, iar pupilele îi erau inegal dilatate, dar în rest nu părea să sufere de vreo afecţiune anume. Nici ascultarea plămînilor nu mi-a dezvăluit nimic malign. Cînd i-am palpat ficatul, destul de turgescent la atingere, de altfel, fiindcă unii morfinomani prezintă inflamaţii şi icteropatii ale lobilor, a suspinat adînc:
- Doctore, ai o mînă magică, mi-ai luat durerea cu mîna!
Mi-am încheiat consultaţia fiindcă, în mod evident, suferea numai de ipohondrie dar, ca să nu fiu acuzat cumva că nu i-aş fi acordat destulă atenţie, i-am prescris nişte sare amară şi ceai de cruşin, produse farmaceutice aflate din belşug în apotheka lui Hershkovici.
- Te aştept şi mîine, doctore, a gîngurit ea în timp ce-mi strîngeam trusa, dar să vii fără şambelanul acesta urîcios, adu-l mai bine pe tînărul acela frumos care pictează... poate îmi face un nud drăguţ, pe care să-l atîrn în dormitor, deasupra patului!
Ieşind, am auzit un foşnet de rochii şi-am fost surprins să dau cu ochii de bătrîna arhiducesă. Asistase, pesemne ascunsă după un perete fals al budoarului, la toată consultaţia.
- Acum, înţelegi, doctore, a rostit ea, cu o voce stinsă, hîrîită, de ce căsătoria fiicei mele cu nepotu-miu este o problemă de stat urgentă?!
- Desigur, alteţă, am mormăit, este imperios necesar ca nunta să aibă loc cît mai repede!
M-am întors în camera mea şi am căutat în carnetul cu note însemnările relevante despre pacienţii afectaţi de hyperesthezie.
Cel mai interesant caz de nimfomanie pe care l-am studiat, dintre numeroasele paciente desfrînate şi isterice internate în clinica lui Halsrigg, a fost cel al doamnei Myrna W. în vîrstă de treizeci şi şapte de ani din Mainz. Provenea dintr-o familie de intelectuali, cu un tată foarte exigent şi retras şi o mamă care suferea de neurastenie cronică. Ea mi-a mărturisit că era încercată, încă din copilărie, de dorinţe sexuale puternice şi se masturba în fiecare noapte. Simpla prezenţă a unui bărbat îi provoca o excitaţie atît de intensă încît trebuia să părăsească încăperea ca să-şi ascundă agitaţia sexuală. Obişnuia să se dezbrace în dreptul ferestrei dormitorului ei şi să practice onanismul, ore în şir, pînă îşi provoca orgasmul, timp ce urmărea trecătorii de sex masculin. Cînd a împlinit patrusprezece ani a avut prima experienţă amoroasă cu unul dintre prietenii tatălui ei. Din acel moment libidoul ei exacerbat a împins-o spre o mulţime de contacte sexuale cu diverşi bărbaţi din toate clasele sociale, de la băieţii de gimnaziu pînă la ofiţerii garnizoanei din oraş. Oripilaţi de comportamentul ei dezmăţat, părinţii au hotărît să o căsătorească cu un tînăr bine educat şi de familie bună. Căsătoria ei a fost un act pur formal, fiindcă soţul, în pofida eforturilor lui susţinute, n-a reuşit să-i satisfacă niciodată toate dorinţele trupeşti. A început să frecventeze tavernele şi locurile cele mai rău famate din oraş, culcîndu-se cu orice bărbat care îi ieşea în cale. Ca şi cum n-ar fi fost destulă ruşine pe capul familiei, noaptea colinda străzile împreună cu prostituatele, indignate de comportamentul acestei tîrfe, care-şi oferea trupul pe gratis. La vîrsta de douăzeci şi patru de ani şi-a părăsit soţul şi avut o aventură amoroasă cu acrobaţii unui circ pe care i-a însoţit în peregrinările lor prin toată Europa. A revenit în ţară peste cinci ani provocînd un nou scandal în Mainz, unde s-a expus complet dezbrăcată la marginea unui balcon, în văzul trecătorilor. Acest gest de exhibiţionism voluntar a adus-o în faţa tribunalului municipal care a găsit-o vinovată de ultraj al bunelor moravuri şi a condamnat-o la doi ani de detenţie într-un penitenciar al statului. În închisoare a făcut avansuri sexuale gardienilor, a avut şi nenumărate relaţii lesbiene cu celelalte deţinute şi, în cele din urmă, după ispăşirea pedepsei, la insistenţele familiei a fost internată într-un sanatoriu de boli nervoase. Niciun tratament nu a dat rezultate, apetenţa ei pentru multiple contacte sexuale creştea odată cu vîrsta. Aflînd de procedeele de tratare a nevrozelor prin hipnoză, tatăl ei i-a scris lui Halsrigg şi astfel a ajuns la Mariagrün.
La examenul clinic, nu am găsit nimic patologic. Bolnava, de constituţie astenică, fragilă cu osatura delicată dar armonioasă, avea un tonus muscular bun, pielea netedă şi mătăsoasă, sînii mici dar fermi, cu mameloanele evidente, organele genitale erau normal dezvoltate şi ciclul menstrual regulat. Singurul semn morbid îl constituia insaţiabilitatea ei sexuală. Am adus-o în stare de hipnoză profundă şi i-am sugerat să renunţe la onanism şi la contactele sexuale multiple.
"Nimeni nu poate să înţeleagă, a mărturisit ea, că pentru mine amorul este ca aerul. Nu mă pot abţine, aşa cum n-aş reuşi să-mi opresc respiraţia. Ieri am văzut un tînăr imberb care-şi vizita mătuşa internată aici şi, imediat, mi-am imaginat cum îl strîng în braţe, îl atrag între coapsele mele desfăcute şi mă dăruiesc acelui băiat, cu toată fiinţa mea. Reveria trăită a fost atît de profundă încît am simţit penisul lui virginal cum îmi străpunge vulva şi m-am cutremurat de plăcere juisînd îndelung. Oare este greşit să tînjesc mereu după sex, oare nu Dumnezeu m-a creat astfel, asemenea animalelor care se iubesc tot timpul, oriunde se întîlnesc, fără oprelişti şi fără ruşine?"
După cinci şedinţe de hipnoză, Halsrigg mi-a sugerat să încercăm un tratament electropaleativ, ultima găselniţă la modă în materie de boli nervoase. I-am spus că nu sunt de acord, electroşocurile ar fi putut să-i declanşeze bolnavei mai multă excitabilitate, anxietate şi chiar crize de furia genitalia, însă el nu a ţinut cont de opinia mea. S-a văzut imediat că am dreptate, fiindcă la două zile după efectuarea procedurii clinice, pacienta s-a dezlănţuit într-un delir incontrolabil încercînd să îşi provoace orgasmul prin orice mijloace. În timpul unei plimbări prin parcul clinicii, năzărindu-i-se că ramura unui copac are forma unui enorm organ masculin erect, şi-a smuls hainele şi a încercat să se împerecheze cu arborele. Infirmii au reuşit cu greu să o smulgă de acolo, ţipa şi îşi încleştase mîinile şi picioarele în jurul trunchiului, să o imobilizeze într-o cămaşă de forţă şi s-o închidă într-o cameră izolată.
Am ajuns la concluzia că Myrna W. suferea de nymfomanie cerebrală accentuată sau altfel spus, comportamentul ei deviant se datora unor modificări ale cortexului care îi provocau hyperesthesia exteriorizată prin abundenţa de imagini erotice, halucinaţii sexuale şi accese de exhibiţionism.
La ultima vizită, am găsit-o deprimată şi slăbită stînd pe marginea patului dar, cînd a simţit că o examinez, a înălţat capul. Nu părea să mă recunoască, în schimb ochii i-au strălucit febrili, iar buzele i-au fremătat:
"Oh, Doamne, în sfîrşit, mi-ai trimis un bărbat!"
Şi-a ridicat cămaşa de noapte pînă la brîu, zîmbindu-mi lasciv:
"Hai, vino şi iubeşte-mă, nu te ruşina, sunt a ta!"
Am chemat repede infirmierii care au luat-o şi au închis-o în camera de izolare. S-a stins după o săptămînă de la acest episod, iar eu am resimţit moartea ei ca pe o imensă înfrîngere. Von Halstrigg a insistat ca pe certificatul de deces să consemnez "cauza morţii: paralizie cerebrală cu repetate episoade epileptice" explicîndu-mi: "asta a fost dorinţa familiei, ca să se evite oprobiul public... e şi spre binele nostru, gîndeşte-te la reputaţia clinicii!"
Avea, de data aceea, dreptate, acel compromis fiind unul dintre rarele semne de umanitate pe care le arătase unui pacient şi resimţea decesul unei paciente ca un eşec personal. A fost prima oară cînd, dincolo de scorţoasa şi docta sa platoşă de psihiatru şi de aspectul său leonin, întrezărisem, ca pe o firavă plantă răsărită pe un sol sărat, un fragment din sufletul lui naiv şi primitiv, în acelaşi timp.
Se pare că, totuşi, familia Myrnei a bănuit că escamotam adevărul şi şi-a declinat orice răspundere privind înhumarea ei. A fost înmormîntată, fără preot în spatele unui pavilion, la marginea unei liziere de molizi pitici. Primăvara locul acela modest se încarcă de farmec trist şi din iarba rară răsăreau corolele firave ale brebeneilor şi ale viorelelor sălbatice. În timpul plimbărilor mele, făceam uneori un ocol şi mă opream în dreptul crucii simple din lemn şi constatam că numele ei inscripţionat cu vopsea neagră fusese şters de vînturi şi ploi.
(va urma)