Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XXXIII)


Dan Recheşan

26.08.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark primeşte de la Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi medic curant al curţii din Salzberg. Lodomeria e un colţ de lume înapoiat şi cu un impas dinastic. În tren spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea, dezvoltînd o adevărată obsesie pentru ea după următoare întîlniri. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Franz Lügner, vechi amic al lui Stark, îşi face apariţia în oraş şi cei doi petrec mult timp împreună înainte ca acesta să dispară brusc.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre intenţia de a o căsători pe fiica sa, Charlotte, cu Egon, şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.
Sub pretextul unui consult, Stark îl hipnotizează pe Fabian şi află detalii despre moartea locotenentului Emil Miclos Cândea.
Prinţesa Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo.

33.

JURNALUL DOAMNEI C.

Nora este în culmea fericirii, se învîrteşte prin casă aferată, sporovăind şi cotrobăind prin dulapurile cu haine. De cînd am fost anunţată că principesa moştenitoare a sosit în oraş şi eram aşteptată la palat ca să-i prezint omagiile este într-o agitaţie continuă. Şi-a comandat două rochii noi, una din mătase lyoneză bleu, vaporoasă, pentru interior şi alta din catifea grena, cu un decolteu adînc şi brodată cu fir de aur pentru ceremoniile oficiale. Singura ei nemulţumire a fost că nu găsise în Salzberg pantofi decupaţi pe care să-i asorteze cu rochia.
"Nimic nu e mai seducător pentru privirea unui bărbat decît un pantof şic şi o gleznă goală întrezărită aţîţător pe sub poalele juponului!" zicea ea.

Am vrut să port la palat o rochie simplă, neagră dar ea a sărit şi m-a convins să mă gătesc în rochia pe care o purtasem la balul de Advent. Agniesza m-a ajutat să mă îmbrac şi mi-a împletit părul într-o coadă încolăcită apoi într-un coc, aşa cum purtau femeile şleahticilor polonezi în secolul trecut.

Nora m-a admirat fără rezerve, uitînd de toate adversităţile şi reţinerile mele în alegerea garderobei.
"Doamne, cît eşti de frumoasă! Dacă aş fi bărbat cu greu m-aş putea abţine să nu te strîng în braţe şi să te sărut!"

Ochii ei străluceau ca atunci cînd arunca lungi ocheade languroase unui bărbat, obrajii îi luceau învăpăiaţi de clocotul sîngelui, iar buzele i s-au rotunjit ca pentru un sărut pasional. M-am prefăcut că nu-i observ tulburarea şi m-am urcat repede în birjă.

Ajungînd la palat am fost condusă, fără prea multă pompă, de către un majordom cu favoriţi cărunţi şi înfoiaţi precum coada unei veveriţe direct în apartamentul principesei de Lowenstein. Lipsa etichetei m-a bucurat, însă cînd m-am găsit singură în budoarul ei m-a încercat o senzaţie neplăcută de nesiguranţă. Camera era luxos mobilată cu un recamier tapisat cu mătase aurie şi fotolii mici în acelaşi stil, iar la ferestre atîrnau draperii din brocart vişiniu. Prinţesa mă aştepta tolănită pe sofa, îmbrăcată într-un costum de baiaderă care n-o avantaja deloc, fiindcă avea un corp slăbănog, cu pielea veştejită şi plină de pistrui mari, roşcaţi. Fuma dintr-un portţigaret de fildeş, iar ochii ei saşii, desenaţi cu khol negru m-au examinat cu curiozitate.
"Enchanté de vous rencontrer!" a spus ea cu o voce fonfăită.
"Moi aussi, votre altesse!"

Mi-a arătat cu un gest leneş o pernă din catifea cu canafuri aurii aflată la picioarele ei.
"Ia loc, baronesă, să bîrfim un pic ca între fete!"

Aerul duhnea a transpiraţie amestecată cu izul dulceag greţos al tutunului egiptean şi mirosul de paciuli scump. Mi-a întins o bombonieră din porţelan decorată cu trandafiri sporovăind veselă.
"Îţi plac pricomigdalele? Eu sunt înnebunită după ele, aş putea să mănînc în fiecare zi zece kilograme. Astea mi-au fost aduse din Istanbul, în Salzberg nu se găsesc niciun fel de dulciuri exotice care să-mi placă... şi nici tutun potrivit pentru gura mea. Singurul lucru interesant care se găsesc aici sunt soldaţii... îmi plac de mor bărbaţii în uniformă, sunt ca nişte jucării mari şi caraghioase construite din carne! Cei mai frumoşi sunt cavaleriştii, fiindcă au bucile şi coapsele tari, musculoase, numai bune să le ciupeşti sau să le muşti... nu-i aşa?"

Mi-am muşcat buzele ca să nu pufnesc în rîs.
"Nu ştiu, alteţă, n-am muşcat niciodată un cavalerist!"

A chicotit înveselită de vorbele mele:
"Îmi placi, eşti foarte directă. Maman te-a recomandat să-mi fii damă de companie, sper să ne împrietenim!"
"Sunt onorată de încrederea alteţei-voastre!"

Şi-a umplut gura cu pricomigdale mestecînd ca un rozător, apoi şi-a aprins încă o ţigară.
"Ai fost căsătorită? Povesteşte-mi un pic, cum este să fii măritată, fiindcă şi eu trebuie să mă mărit curînd!"

N-am niciun chef să îi înşir detalii intime despre viaţa mea de femeie căsătorită şi i-am retezat-o scurt:
"Căsătoria mea a fost prea scurtă, soţul meu a murit acum două luni, aşa că nu vă pot împărtăşi experienţa unei femei măritate!"

A făcut o mutră nedumerită ca un copil surprins că spune o prostioară:
"Ooo, ma pauvre, vous êtes veuve... mi s-a spus dar sunt o uitucă... uneori uit şi să-mi schimb lenjeria deşi garderobul mi-e plin de rufărie fină, adusă tocmai de la Paris!"

Mi-era silă de fleacurile pe care le înşira şi m-am decis să scurtez audienţa:
"Puteţi să-mi spuneţi care sunt îndatoririle mele ca doamnă de companie? N-aş vrea să fac o gafă care să o supere pe alteţa voastră!"

S-a ridicat de pe sofa, slobozind un norişor de fum pe nări:
"Habar nu am... vorbeşte cu şambelanul, el îţi va spune care-i protocolul... eu mă duc să fac o baie caldă şi pe urmă probez nişte rochii!"

Am schiţat o reverenţă şi am ieşit repede din budoar simţind că mă înăbuş în aerul acela îmbîcsit. Cînd am coborît scările am avut parte de o surpriză fiindcă l-am întîlnit pe Egon. Nu-l mai întîlnisem de la balul de Advent, cînd dansasem împreună mai bine de o oră. M-a surprins că obrazul său era neras, uniforma mototolită şi cizmele pline de noroi. A pocnit scurt din călcîie şi mi-a atins cu buzele lui uscate mîna mormăind:
"Ce faci aici, dragă prietenă?"
"Aş putea să te întreb acelaşi lucru!" am zîmbit aruncîndu-i o privire aşa cum numai Nora ştia să o facă.

S-a încruntat şi şi-a făcut de lucru cu catarama centironului care se desfăcuse:
"Nu-i nici un secret, am venit să-mi vizitez logodnica, pe principesa de Lowenstein!"

Am rămas cu gura căscată, nu mă aşteptam la o asemenea veste, nu fiindcă aş fi nutrit vreo afecţiune pentru el, dar venisem la curte fiindcă îmi promisese că mă va ajuta să găsesc trupul lui Emil.
"Felicitări, am îngăimat, nu ştiam că te-ai logodit!"

A înţeles tulburarea mea şi m-a privit cu ochii săi reci, de culoarea oţelului:
"Logodna asta nu înseamnă nimic, nici n-o cunosc pe prinţesă, am făcut-o din raţiuni de stat!"
"Nu credeam că eşti omul care să intre în astfel de combinaţii matrimoniale, iar raţiunile astea de stat îmi sunt indiferente!" i-am spus răstit şi am dat să plec.

El mi-a prins braţul şoptind:
"Nu te pripi, Cornelia... ştii că te apreciez mult şi ţi-am promis că te voi ajuta să-ţi refaci viaţa!"

Nu m-am putut stăpîni şi am strigat:
"Viaţa mea este închinată unui singur scop, să răzbun moartea soţului meu!"

Doi lachei care se învîrteau prin hol s-au oprit curioşi şi-atunci, fiindcă nu aveam chef să ajung subiectul bîrfelor din palat, i-am întors spatele şi am ieşit.

Cînd am ajuns acasă, Nora ardea de nerăbdare să-i povestesc cum a decurs întîlnirea mea cu principesa. I-am spus furioasă, aşa cum făceam în copilărie ori de cîte ori eram silită să mă comport exemplar:
"Să-i ia naiba pe regent, pe arhiducesă şi pe toanta aia de fiică a lor! N-am nevoie să-i fiu doamnă de companie şi să-i port trena!"
"Nu, nu spune asta... ştii bine că von Stahlfaust a făcut mari eforturi ca să te introducă la curtea regală!"
"Egon Stahlfaust este şi el un nemernic care le cîntă în strună... s-a logodit cu principesa de Lowenstein!"

Prietena mea a plesnit din palme, surprinsă de izbucnirea mea:
"Offf, săraca de tine... îl iubeşti, nu-i aşa?"

Ideea că aş fi putut fi înamorată de un soldăţoi aspru şi preocupat să parvină cu orice preţ m-a înveselit:
"Pe Egon? Nu, draga mea, toată atenţia pe care i-o acordam era de formă. Ştii bine că voiam să mă ajute, atîta tot, iar acum nemernicul este prins cu pregătirile de însurătoare!"

Am lăsat-o pe gînduri şi m-am grăbit să desluşesc un mesaj urgent primit de la SânMihai. Andrei Groza, prietenul meu din copilărie, îmi scria pe scurt:
"Grîul s-a copt. Am primit coasele noi şi am angajat zilieri. Secerişul poate să înceapă."

În codul simplu pe care-l stabilisem între noi, cuvintele acestea însemnau că în ţară revolta plănuită stătea gata să izbucnească, armele pe care le cumpărasem ajunseseră la locul stabilit, iar oamenii înrolaţi erau pregătiţi să înceapă lupta. Ştirea aceasta m-am bucurat, fiindcă în urmă cu un an toţi prietenii mei care visau la eliberarea patriei erau foarte sceptici şi se resemnaseră zicînd că nu ne puteam lupta cu un întreg imperiu. Am luat o foaie de hîrtie şi am scris încet, cu litere mari: Dacă vremea se arată blîndă, de Rusalii puteţi porni secerişul!

Am strecurat biletul într-un plic şi m-am pregătit de culcare. Din fotografia încadrată de două candele Emil mă privea îngîndurat şi mustrător. Am îngenuncheat ca dinaintea unei icoane şi i-am şoptit: "Pentru tine, iubitul meu, duc toată lupta asta... să dea Dumnezeu cel atotputernic care ne veghează din ceruri ca jertfele noastre să nu fie în zadar!"

M-am culcat dar m-au năpădit amintirile şi n-am putut să adorm. Frămîntată de nelinişte mi-am adus aminte de momentul în care a început conspiraţia noastră.

În urmă cu un an, îndată ce s-au oprit ploile, mi-am pregătit bagajele şi am plecat spre SânMihai. Emil a rămas în garnizoană, abătut că toată luna noastră de miere durase o săptămînă cît a avut învoire de la comandament şi nu putea să mă însoţească. O călătorie cu trenul de la Viena pînă în Banat a devenit o adevărată aventură în zilele noastre. Calea ferată era rudimentară, locomotivele şi vagoanele învechite, fiindcă administraţia k.u.k. nu a mai găsit de cuviinţă să le repare. Ştiam de la cei care călătoriseră în afara graniţelor imperiului, că în alte ţări, drumurile sunt accesibile, pe şoselele pavate circulă nemaivăzutele trăsuri fără cai, locomobilele cu păcură, iar trenurile elegante te poartă repede, fără neplăceri, spre orice destinaţie. În Raab a trebuit să schimb trenul şi am fost foarte uimită să constat că vagoanele erau păzite de ostaşi mustăcioşi, în uniforme vişinii, cu arma în bandulieră. La întrebările mele, şeful trenului m-a lămurit neliniştit:
"Traseul, stimată doamnă, e atacat adesea de bande înarmate de lotri veniţi din Carpatya, aşa că administraţia feroviară imperială a hotărît să protejeze călătorii!"

Firea mea aventuroasă începuse să brodeze scene romantice în care eram răpită de un haiduc fioros şi chipeş care îşi aşternea la picioarele mele toată averea sa. Nu s-a întîmplat nimic spectaculos, adevăratele încercări ale călătoriei fiind doar mersul anevoios al locomotivei pe şinele şubrede, opririle dese şi îmbulzeala călătorilor în vagoanele neîncăpătoare. După această etapă, ce a durat mai bine de o zi, am ajuns cu chiu cu vai în gara din Mako. Aici mă aştepta o trăsură tocmită din vreme care să mă ducă direct acasă, fiindcă deşi am plecat de mulţi ani din micul conac ascuns între colinele timişene, tot acolo e "acasă" pentru mine. Între timp a început să plouă şi se înserase de-a binelea. Drumul era tot mai rău, şoseaua rău pavată cu bolovani de rîu se transformase într-un şleau abrupt, iar roţile se afundau pînă la bucşe în lutul clisos. De ceea ce ne era frică nu am scăpat fiindcă în dreptul unei cotituri s-a rupt o osie şi trăsura a rămas înţepenită în noroi. La îndemnul meu, dar fără prea multă tragere de inimă, vizitiul, un flăcău cam fricos, s-a apucat să dezhame unul din cai şi se pregătea să plece după ajutor. Tocmai cînd se urca în şa, s-au auzit zgomotele înfundate ale unei cavalcade şi din noapte a răsărit o ceată de călăreţi chiuind şi pocnind din harapnice. În fruntea lor era un bărbat tînăr şi brunet, cu obrazul neras, îmbrăcat în straie negre de şiac şi înarmat cu o pereche de pistoale şi o carabină lungă cu ţeava ghintuită. A coborît dintr-un salt, cu o mişcare mlădioasă din şa şi, văzînd o femeie cu fustele năclăite de noroi, a spus cu o voce clară în limba mea: "Staţi liniştită doamnă, că noi nu atacăm călătorii, o să vă dăm o mînă de ajutor să plecaţi mai departe!" A luat un felinar şi l-a apropiat de roata buclucaşă. Cînd s-a aplecat să examineze osia ruptă, i-am văzut faţa şi nu am putut să-mi stăpînesc o exclamaţie de bucurie, recunoscîndu-l:
"Nu se poate... Andrei, tu eşti?"

Da, era chiar Andrei Groza, vechiul meu camarad din copilărie, alături de care călăream pe deşelate caii prin lunca Begheiului, tovarăş de nădejde în toate năzbîtiile pe care le făceam la vîrsta aceea fericită a inconştienţei. S-a ridicat şi m-a privit cu ochii lui întunecaţi în care sclipea o luminiţă ironică:
"Mare surpriză Cornelia, nu-i aşa? Nu puteam să o las înglodată în noroi chiar pe cea mai frumoasă fată din comitatul Torontalului. Am auzit că te-ai măritat c-o cătană!"

Am fost mirată de repeziciune cu care circulau veştile chiar şi dincolo de rîul Leitha şi la rîndul meu am vrut să aflu motivele pentru care, el, un student la Universitatea din Pesta, a ajuns un pitoresc lotru al pustei. În loc de orice explicaţie, m-a ajutat să urc din nou în trăsură, roata fusese reparată repede şi mi-a spus în şoaptă, privindu-mă în ochi, la fel ca-n vremea în care împărţeam toate nebuniile adolescenţei:
"Vei înţelege mai multe în lunile care vor urma. Nu te încrede în nimeni, iar dacă vrei să dai de mine, vino mîine, de cum se face ziuă, la băgrinul ăl bătrîn din capătul holdelor!"

Am ajuns la conac mult după miezul nopţii, cu fustele pline de mîl, înfrigurată şi obosită de neajunsurile călătoriei. Doda Maria mi-a deschis uşa grea din stejar, crăpată de ani şi scîrţăind greoaie din balamale, pocnind a mirare din palme:
"Doamne, a venit domnişoara... ştiam eu că vine, că mi s-a zbătut pleoapa dreaptă toată seara!"

Mi-a încălzit repede o ulcică de lapte cald şi l-a turnat peste un boţ de mămăligă sleită, adăugînd nişte miere de salcîm, aşa cum îmi plăcea să îmbuc în copilărie, cînd mă întorceam plină de praf şi zgîrieturi din hălăduielile mele pe coclauri, iar mama mă certa de faţă cu toate slugile: "Sălbateca asta îmi mănîncă sufletul, n-o să scot niciodată o domnişoară din ea, se va mărita cu vreun potcovar!"

Mi-am regăsit apoi odăiţa curată de fată şi am adormit repede în aşternuturile reci dar curate, învăluită în miresmele tulpinilor de levenţică şi de busuioc presărate printre perne.

A doua zi, de cum s-au ivit zorile, am luat un cal din grajd şi am galopat spre locul de întîlnire. Andrei mă aştepta sprijinit de salcîmul secular în scorbura căruia ne ascundeam scrisorile. Îşi curăţa unghiile cu pumnal, întocmai ca un lotru şi a rîs văzîndu-mă cum strunesc armăsarul asudat:
"Aşa, în cioareci şi cu harapnicul ăla în mînă, parcă eşti un băiat de boitar care mînă turmele la păscut!"

Am rîs şi eu: "De cînd ai fugit de la Universitate ţi-ai uitat manierele şi nu mai ştii să faci un compliment unei doamne!"

El şi-a vîrît cuţitul la brîu zicînd: "Nu de bună creştere am eu acum nevoie, ci de arme şi de muniţie!"

În fraze puţine, fără să piardă vremea, mi-a explicat ce plan nebunesc pusese la cale. L-am ascultat fără să-l întrerup, tot mai uimită, iar cînd a isprăvit am strigat:
"Eşti un bolînd dar n-am să te las să înfrunţi singur primejdiile!"
"Nu-s singur, jumătate din ofiţerii garnizoanei sunt de partea mea... asta înseamnă trei mii de ostaşi, iar dacă pun la socoteala pe toţi cei din oraşele comitatului care pot să ţină o armă în mînă vom fi zece-douăsprezece mii de bărbaţi gata de luptă!"

La rîndul meu i-am povestit despre frăţia Dragonului şi despre tot ce făcea Emil ca să zguduie din temelii stăpînirea cezaro-crăiască, adăugînd:
"Să ştii că-n frăţie se găsesc destui români, din Ardeal şi Bucovina dar şi mulţi italieni, cehi, croaţi, ruteni şi unguri care nu mai vor să jure credinţă ramolitului de Franz-Ioszef!"
"Asta-i bine, dacă şi alte naţii îşi scutură lanţurile!" a mormăit el.

I-am smuls pumnalul din cingătoare şi am dat să-mi crestez vîrful arătătorului însă el mi-a prins mîna:
"Nu, Cornelia, nu mai suntem copii să facem jurăminte cu sînge! Cuvîntul bărbatului tău, dacă socoteşte că merită să ni se alăture, ar fi de ajuns!"

În lunile următoare am schimbat nenumărate mesaje cu cei din ţară. În august, după seceriş, Andrei s-a repezit pînă la Szeged, deghizat într-un negustor de grîne şi s-a întîlnit cu Emil şi cu alţi doi ofiţeri din regimentul său. Frăţia Dragonului şi-a mărit numărul de membri, iar pînza de păianjen ţesută de ei se întindea tot mai mult, de la o lună la alta. Niciunul dintre complotişti nu se îndoia de faptul că, pînă la sfîrşitul anului, revolta va izbucni cu violenţa unui incendiu năprasnic cuprinzînd toate provinciile imperiale, de la vest la est.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer