Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, şi amanetează un colier pentru acoperirea cheltuielilor. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fabian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark o întîlneşte pe Cornelia şi este la rîndul său atras de ea, dezvoltînd o adevărată obsesie pentru ea după următoare întîlniri. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Franz Lügner, vechi amic al lui Stark, îşi face apariţia în oraş şi cei doi petrec mult timp împreună înainte ca acesta să dispară brusc.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre intenţia de a o căsători pe fiica sa, Charlotte, cu Egon, şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.
Sub pretextul unui consult, Stark îl hipnotizează pe Fabian şi află detalii despre moartea locotenentului Emil Miclos Cândea.
Prinţesa Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Cornelia află de logodna dintre Charlotte şi Egon şi e nemulţumită, făcînd-o pe Nora să bănuiască o posibilă iubire pentru acesta.
34.
Vineri, 31 decembrie 1913, Salzberg
Doamnei Graureifes, menajera mea din Neunburg, i-ar fi fost tare dificil să-mi tălmăcească visul de azi-noapte. De fapt nici n-a fost un vis, ci mai degrabă o reverie lungă şi atît de reală, încît am avut senzaţia că întinzînd mîna aş fi putut atinge trupurile care se mişcau în jurul meu. Întîi am visat-o pe Cornelia. Purta o rochie albă şi lungă de voal şi păşea desculţă spre mine cu o graţie de neoprit. Imaginea trupului ei perfect, întrezărit prin mătasea diafană mi-a aţîţat simţurile mai intens decît în realitate. M-am repezit să o îmbrăţişez, dar ea a scos din cutele rochiei un pumnal şi a sprijinit tăişul armei de pieptul meu murmurînd:
"Înainte de a mă iubi, jură că mă vei ajuta să mă răzbun!"
Am reacţionat ca un adolescent excitat, am jurat grăbit, apoi am dat să o sărut, dar ea, cu o mişcare agilă, mi-a scăpat din nou din braţe rîzînd:
"Nu, nu aşa... trebuie să ne iubeşti pe amîndouă!"
M-am întors mirat spre uşa care s-a deschis scîrţîind, iar în prag am văzut-o pe Olesya.Fără să scoată o vorbă, şi-a dezbrăcat rochia şi s-a întins docilă pe pat.
"Vezi, ai nevoie de noi, amîndouă, ca să poţi iubi!"a zîmbit Cornelia şi a început să mîngîie trupul gol al servitoarei. Eu pluteam undeva deasupra lascivei scene pe care o percepeam în vis ca pe tabloul lui Tizian, "Dragostea sacră şi dragostea profană!"
S-a lăsat apoi o perdea groasă de întuneric care m-a orbit. Sudoarea îmi curgea şiroaie, le auzeam vocile, le simţeam mirosul, le pipăiam trupurile calde şi netede cu pielea mătăsoasă dar nu vedeam nimic în jur. M-a trezit bubuitul unui tunet căzînd din norii groşi care mă înconjurau. Femeile au dispărut, iar eu m-am trezit de-a binelea şi m-am ridicat din pat şi, cu sufletul încă răscolit de visul-reverie, m-am apropiat de fereastră. Ploua, în averse zgomotoase ca vara. Auzind un ciocănit în uşă, mi-am tras repede pantalonii şi am strigat:intră. Era un valet somnoros cu un lighean mare cu apă caldă în mîini, pesemne că Olesya, încă îmbufnată de indiferenţa mea îl trimisese în locul ei. Mi-am săpunit repede obrajii constatînd în oglindă că aveam cearcăne mari, ca după o noapte de amor sălbatic. Era momentul să-mi analizez cu sinceritate obsesia şi să recunosc că nu m-am comportat cu detaşarea obligatorie pentru un neuropsihiatru, însă mă aştepta un caz clinic mult mai încîlcit decît cel reclamat de propria-mi persoană.
După bărbierit am cerut valetului o umbrelă mare ca să mă feresc de averse. În Salzberg astfel de obiecte erau socotite, mai degrabă, obiecte exotice, aşa că mi s-a adus o pelerină cazonă din pînză cerată. Ploaia continua să cadă în şiroaie nestăvilite, un potop neobişnuit pentru ultima zi a anului şi am străbătut cu greu străzile inundate pînă la hotelul "Inorogul".
Fabian mă aştepta nerăbdător în cămăruţa lui de la mansardă. Avea obrazul palid şi neras dar în afara unui tic al degetelor care se încleştau spasmodic părea destul de calm pentru cineva care era urmărit de poliţia imperială. Îmi ascultase sfatul şi nu ieşise din camera lui de două zile, mîncase şi dormise acolo, fără să-l vadă decît slugile.
Am vorbit o vreme despre capriciile climei ca şi cum am fi fost doi englezi bătrîni care-şi împart impresiile într-o staţiune balneară mondenă cuprinsă de plictis. Se pare că ploaia era un subiect fascinant pentru el.
- În Mexic nu cădea strop de ploaie, cîteodată, mai bine de trei sferturi din an. În vara anului în care a fost executată maiestatea sa imperială Maximilian, din pricina secetei, timp de şaptezeci de zile, în garnizoana din Queretaro am băut numai rachiu de agave şi bere, apa fiind destinată răniţilor şi animalelor de povară... da, din cauza asta ne-am predat, nu fiindcă am fi fost laşi, aşa cum au minţit gazetele americane care-l susţineau făţiş pe Benito Juarez. Calvarul setei nu s-a sfîrşit, fiindcă în timpul odiosului proces, prizonierii au fost siliţi să-şi bea propria urină, iar eu mi-am deschis o venă ca să-mi potolesc uscăciunea gîtlejului. În după-amiaza execuţiei a căzut prima ploaie din acea vară şi ni s-a dat voie să ieşim din temniţă ca să bem din băltoace. Acesta este motivul pentru care, atunci cînd plouă torenţial, sunt cuprins de bucurie şi-mi vine să alerg afară ca să beau direct din puhoaiele cerului. Soy un titán, nada me destruye!
- Aztecii aveau un zeu al ploii, nu-i aşa?
El a plescăit din limbă, sporovăind cu însufleţire:
- Tlaloc, protectorul fertilităţii şi al agriculturii al cărui sanctuar se afla în marele templu din Teotihuacan. Aztecii şi mayaşii credeau că lacrimile unui nou-născut sunt sacre pentru Tlaloc, de aceea se sacrificau copii ca să-l îmbuneze. Soţia sa, Chachiuhtlicue, era zeiţa apelor şi a vietăţilor acvatice şi patroană a naşterilor! Este fascinantă această mitologie a unor popoare decimate de conquistadori, care îşi închid cercul superstiţiilor între viaţă şi moarte!
- Aveţi copii, domnule Fabian?
A rînjit arătîndu-şi dinţii îngălbeniţi de tutun:
- Am călătorit mult... s-ar putea ca în Mexic, în Argentina, în Magreb sau în Sudan să se fi născut cîţiva urmaşi. Nu am păreri preconcepute cînd este vorba să fac amor cu femeile aparţinînd altor rase decît cea caucaziană! Fiindcă a venit vorba de Caucaz, acolo, în Gruzia am cunoscut o femeie de o frumuseţe nepămîntească, prinţesa Azayra, strănepoata regelui Vakhtang al Kaheţiei din dinastia Bagratizilor. Mă iubea cu o ardoare de neimaginat, iar eu îi împărtăşeam iubirea şi intenţionam să ne căsătorim cît de repede, însă spionii ţarişti şi-au băgat coada îndepărtînd-o de mine!
- Orice iubire pierdută este un pas spre nefiinţă... cine spunea asta?
A căscat lung şi pupilele i s-au îngustat aidoma unei pisici care toarce:
- Îmi amintesc cît de fericiţi eram... pe terasa vilei sale din Batumi, la asfinţit, privind cerul purpuriu şi valurile mătăsoase ale mării izbind stîncile falezei, în timp ce în aer plutea o mireasmă îmbătătoare de leandri şi de trandafiri înfloriţi...
Mi-am apropiat palmele atingîndu-i uşor fruntea încreţită şi l-am întrebat:
- O cunoaşteţi pe doamna Kendy?
A suspinat lung şi un muşchi al obrazului i-a tresărit:
- Da, o cunosc... o femeie ieşită din comun... prezenţa ei este unicul motiv pentru care sunt încă în viaţă, fiindcă altfel mi-aş fi pus de mult capăt zilelor!
- O iubiţi, domnule Fabian?
Aşteptînd să-mi răspundă, m-am apropiat de fereastra îngustă a camerei care dădea în curtea dindos al hotelului. Sprijinit de gard, un individ ciolănos, îmbrăcat într-o redingotă lungă şi neagră, cu faţa ascunsă de o pălărie cu boruri mari, părea că supraveghează clădirea. Am repetat întrebarea:
- Domnule Fabian, o iubiţi pe văduva locotenentului Kendy de Szent Miclos?
Din gura lui a ţîşnit un şuvoi de cuvinte:
- O ador, mi-aş da viaţa pentru ea. În rest, nimic nu mai are importanţă, nu mai ştiu nimic, nici dacă sunt Fabian Vizállás de Szigetházy sau sunt Albert von Sacher-Stirling!
Am aşteptat să se liniştească, apoi i-am sugerat să-mi relateze ultima lor întîlnire. A oftat din nou, chinuit de nelinişte:
- Ne aflăm într-o pădure... a nins şi este foarte frig... ea poartă o haină din blană de zibelină ca femeile cazacilor... îi ating poalele mantalei şi atingerea blănii îmi arde palmele... văd o umbră în spatele ei... un bărbat înalt şi solid, dar nu pot nu-i văd faţa în întuneric!
Am întins mîna dreaptă şoptindu-i:
- Luaţi candela asta!
Şi-a făcut palmele căuş ca şi cum i-aş fi întins un opaiţ real şi a scos un ţipăt:
- El este... asasinul, ticălosul care l-a ucis pe locotenetul Kendy de Szent Miclos!
Am pocnit din degete şi a deschis ochii, clipind repede ca unul trezit pe neaşteptate din somn.
După ce ieşit din transă, l-am lăsat să se odihnească şi am ieşit pe uşa de serviciu. Poliţaiul mă aştepta, acolo unde îl văzusem pe fereastră, lîngă gardul grădinii. M-am îndreptat spre el fără să mă las intimidat de mutra lui de gorilă şi de bastonul solid care-l ţinea în mînă şi l-am întrebat de-a dreptul:
- De ce mă urmăreşti?
A ridicat din umeri încruntîndu-se:
- Aşa-i ordinul, să nu vă scap din ochi... şi să vă păzesc zi şi noapte!
- Cine ţi-a dat acest ordin?
- Cum cine? a zîmbit matahala, domn şef, că io numa' de dumnealui ascult!
- Uite, fiindcă îţi faci datoria cu atîta abnegaţie, bea în sănătatea mea şi a şefului dumitale! am spus şi i-am întins o bancnotă de zece coroane.
El a vîrît banii în buzunar şi m-a salutat scurt, ducînd două degete la borul pălăriei.
Faptul că eram urmărit de unul din poliţaii lui von Geschtank m-a liniştit, n-aveam de ce să mă tem că persoana mea s-ar afla în atenţia vreunui agent al temutului Kaiserliches und Königliche Geheime Informationenbüro.
Fiindcă a venit vorba de secrete, întorcîndu-mă la palat am încercat să desluşesc unul care mă sîcîia de o săptămînă. La capătul coridorului care ducea spre camera mea se afla o scară mică, rabatabilă, ascunsă într-o ambrazură a zidului. Am dat peste ea întîmplător căutînd un creion care mi-a căzut din buzunar, rostogolindu-se în ungherul peretelui. Scăriţa părea să fie destinată accesului spre etajul de deasupra dar, examinînd cu atenţie înălţimea plafonului şi comparînd-o cu dimensiunea întregului etaj am ajuns la concluzia că în dreptul ei se afla o încăpere mai scundă, ascunsă între zidul exterior şi acoperişul unuia dintre cele două foişoare ce străjuiau intrarea. Presupunerea mea a fost corectă, fiindcă urcînd pe scară, am auzit deasupra zgomotul unor paşi care alergau şi chicotitul unei voci tinere dincolo de planşeu. Ieri, cînd am ieşit din camera mea, am întîlnit un servitor care cobora scăriţa cu o tavă goală conţinînd resturile unui prînz în mîini. L-am întrebat pe şambelan cine era găzduit în podul palatului dar el a făcut un gest nepăsător cu mîna zicînd:
"E un rîndaş bătrîn şi neputincios pe care-l lăsăm din milă să trăiască acolo!"
Explicaţia lui mincinoasă nu m-a convins, un rîndaş bătrîn nu aleargă de colo-colo, nu chicoteşte ca un copil şi nu i se serveşte un prînz consistent compus din trei feluri de mîncare.
După ce m-am încredinţat că nu se afla nimeni pe coridor am luat din trusa medicală un bisturiu şi am urcat scara. Lovind cu pumnul tavanul din scînduri am constata că sună a gol şi am înfipt lama în spaţiul dintre lăteţe. Scîndurile din stejar erau uscate şi dure, era imposibil să le scot dintre grinzi ca să intru în pod, dar am reuşit să desprind o bucată de lemn groasă cît arătătorul meu şi lungă de o palmă. M-am oprit ascultînd cu inima zvîcnindu-mi în piept ca şi cum acolo ar fi fost zăvorît un monstru ca-n basmele gotice, bune să aţîţe nervii anesteziaţi ai domnişoarelor din high society. Lipindu-mi ochiul de fantă n-am zărit nimic în penumbră, doar dîre prăfoase cernute de o rază stingheră, în schimb am auzit chiţcăiturile unor animale şi o voce ascuţită de copil ţipînd ceva neclar. Într-o fulgerare de-o clipă mi-a trecut prin minte gîndul că în podul castelului se afla micul Waldemar, monarhul legitim al ţării, pe care regentul îl izolase acolo fiindcă îi încurca planurile.
Cînd am coborît scăriţa am dat nas în nas cu von Geschtank. Mi-a aruncat o privire suspicioasă şi a trecut pe lîngă mine mormăind un salut. Era inutil să-l întreb de ce regele minor era ţinut captiv printre şoareci şi lilieci, probabil ar fi rîs şi ar fi catalogat suspiciunea mea drept o fantasmagorie, însă eu ştiam prea bine ce constatasem şi m-am hotărît ca de acum înainte să urmăresc orice persoană ar fi urcat tainica scăriţă.
(va urma)