Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XXXV)


Dan Recheşan

09.09.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark este angajat de Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, ca medic curant al curţii din Salzberg. În tren spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret. Ulterior Stark descoperă că cineva este captiv în podul castelului şi bănuieşte că ar fi Waldemar.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fábian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark este atras de Cornelia şi dezvoltă o adevărată obsesie pentru ea. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre căsătoria dintre fiica sa, Charlotte, şi Egon, dar şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.
Sub pretextul unui consult, Stark îl hipnotizează pe Fábian şi află detalii despre moartea locotenentului Emil Miclos Cândea.
Prinţesa Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Cornelia află de logodna dintre Charlotte şi Egon şi e nemulţumită, făcînd-o pe Nora să bănuiască o posibilă iubire pentru acesta.

35.

JURNALUL DOAMNEI C.

N-am reuşit s-o fac pe Nora să înţeleagă că n-am niciun fel de sentimente pentru Egon şi că nu îi căutasem prezenţa. Părerile ei despre bărbaţi se reduc la două direcţii: protecţie şi bani. Dacă cel pe care a pus ochii este şi chipeş pe deasupra, la capătul căutărilor ei pîlpîie speranţa unei vieţi fericite. Fiindcă s-a îmbufnat şi stă singură în camera ei, moţăind sub pilotă, m-am apucat să fac curat prin casă. Am şters mobilele de praf, am frecat podele cu leşie, aşa cum mă învăţase bunică-mea şi am spălat perdelele deşi nu erau murdare. Am făcut apoi ordine prin puţinele obiecte pe care le luasem în bagaje. Printre mărunţişuri am găsit inelul din argint cu sigiliu pe care-l purta Emil ori de cîte ori se întîlnea cu conspiratorii şi mi l-am pus pe deget. Înfăţişa un dragon cu coada răsucită care arunca văpăi pe gură şi se afla în familie de pe vremea lui Matei Corvin. În boccele am dat şi de o carte fără coperţi pe care o păstrasem fiindcă între filele ei erau presate cîteva fire de lăcrimioare, florile mele preferate. După ce am gătat toată treaba mi-am fiert un ceai în care am turnat un păhărel de rachiu şi m-am aşezat dinaintea căminului cu cartea în poală. Era un volum subţirel de poezii, nu ştiu cine era autorul fiindcă lipsea şi pagina de titlu şi am citit cîteva. Una, mai ales, mi-a plăcut şi suna aşa:
"Au mormîntul la răscruce,
Cei ce-şi curmă viaţa lor
Creşte-acolo-o floare albastră,
Floarea osîndiţilor


Şi-nfloreşte printre piatră,
Ca un semn al disperării
Mica floare din vîlcea
La răscruce-n noaptea rece


Stam oftînd, muncit de dor
Se mişca-n bătaia lunii,
Floarea osîndiţilor
"

M-au podidit lacrimile fiindcă mi-am amintit de Emil, care zăcea într-un loc necunoscut, fără o cruce la capătîi, asemenea sinucigaşilor.

O bătaie în uşă m-a făcut să tresar şi să las cartea din mînă. Am deschis oblonul ferestrei dinspre stradă şi am văzut o siluetă deşirată, înfăşurată într-o manta ponosită care stătea sub şiroaiele reci ale ploii.
"Cine eşti şi ce vrei?" am întrebat destul de speriată.

Omul şi-a scos gluga şi l-am recunoscut pe cel care-l întîlnisem în schitul din pădure.
"Sunt Albert von Sacher, contesă, lăsaţi-mă să intru!" a şoptit el.

Am deschis uşa, lăsîndu-l să intre şi să se aşeze dinaintea flăcărilor. El şi-a frecat obrazul ud cu mîneca mantalei şi a murmurat:
"Am venit, aşa cum v-am promis. Sunt urmărit şi nu pot să stau decît cîteva minute!"

I-am turnat un păhărel de rachiu şi l-am întrebat:
"Ai aflat cine este ucigaşul lui Emil?"

A sorbit încet rachiul lingîndu-şi buzele crăpate:
"Nu, dar mă urmăresc ultimele cuvintele ale locotenentului de Szent Micloş... spunea ceva despre semnul dragonului şi mă gîndeam dacă are vreo noimă..."

Am stat în cumpănă să-i încredinţez sau nu taina Frăţiei Dragonului de a cărei soartă eram răspunzătoare. Am întins mîna şi i-am arătat inelul cu sigiliu, iar el a clătinat încet din cap:
"Poate că ucigaşul avea nevoie de el... credeţi că are vreo semnificaţie anume?"

N-am apucat să-i răspund fiindcă în tăblia uşii s-a auzit din nou un ciocănit puternic. Sacher s-a ridicat speriat, trăgîndu-şi repede pelerina şi întrebîndu-se unde să se ascundă. L-am împins în camera servitoarei, căruia îi dădusem liber în ziua aceea, şi am întredeschis încet uşa. În prag, Egon von Stahlfaust mă privea cu ochii săi reci cu oţelul:
"Cornelia, vreau să-ţi vorbesc de îndată!"

Am făcut pe contesa fandosită şi răsfăţată:
"E tîrziu şi tocmai mă pregăteam de culcare... nu poţi amîna pînă mîine?"
"Mîine plec cu trupele spre avanposturile noastre din est!"

L-am lăsat să intre şi s-a aşezat dinaintea căminului, cu mîinile încrucişate pe garda săbiei.
"Toată povestea cu logodna mea... e o neînţelegere, crede-mă!"

Mi-am pus palma în dreptul gurii prefăcîndu-mă că-mi înăbuş un căscat:
"Dragul meu prieten, eu chiar mă bucur pentru alegerea făcută şi te felicit... un ostaş trebuie să se însoare şi să lase urmaşi sănătoşi şi vrednici de a-şi sluji mai departe patria!"
"Prostii, n-am de gînd să mă-nsor cu prinţesa de Lowenstein!"
"De ce nu? E de sînge albastru şi poate, într-o bună zi, unul dintre fiii voştri ar succede la tronul Lodomeriei!"

S-a încruntat strîngînd din dinţi şi muşchii maxilarelor i-au tresăltat necontrolat:
"Singura femeie cu care m-aş însura ai fi tu, Cornelia!"

Nu l-am lăsat să observe că vorbele lui m-au surprins şi am făcut pe cocheta:
"Vai, dragă Egon dar eu nu sunt decît o biată văduvă, fără titluri nobiliare, o provincială lipsită de viitor!"

A făcut un pas înainte şi mi-a prins mîinile între palmele lui mari:
"Nu-mi pasă de titluri şi de sîngele albastru al unei gîşte princiare... tot ce vreau este o femeie care să mă iubească!"

Mi-am smuls mîinile din strînsoare şi i-am spus zîmbind galeş:
"Asta vreau toţi bărbaţii... dar, înţelege-mă, sunt în doliu şi e prea devreme să mă gîndesc la măritiş!"

A zîmbit şi el, arătîndu-şi dantura puternică de carnasier:
"Fireşte, sunt dispus să aştept oricît dacă sentimentele tale..."

Nu l-am lăsat să continue schimbînd vorba:
"Ce-i povestea asta cu tulburările de la frontiera galiţiană, va izbucni cumva un război?"
"Nu, nici vorbă... e o demonstraţie de forţă, o manevră a regentului de a intra în jocul marilor puteri!"

Am mimat din nou frivolitatea:
"Promite-mi că vei fi prudent şi te vei întoarce sănătos de pe front... aş fi devastată dacă ai păţi ceva!"

El şi-a regăsit aerul marţial. Mi-a atins mîna dreaptă cu buzele şi a ieşit vesel, ca un comandat de oşti căruia îi surîdea zeiţa Victoriei. Am încuiat uşa şi am luat-o spre camera servitoarei unde l-am regăsit pe Sacher palid, cu fruntea brobonită de sudoare strîngînd în mînă un pumnal scurt, cu tăiş dublu.
"A plecat, poţi să-ţi vîri cuţitaşul în teacă!"
"El este, a bolborosit fără să se oprească din tremurat, el este ucigaşul!"

Mi s-au împăienjenit ochii şi o ceaţă întunecată mi-a invadat mintea. M-am prăbuşit pe un scaun şi am îngăimat:
"Egon, Egon von Stahlfaust, am strigat, el l-a ucis pe Emil? Eşti sigur?"
"Da, l-am recunoscut după voce şi după cicatricea de pe obraz!"
"Nu, nu se poate... nu-mi vine să cred!"

El a îngenuncheat la picioarele mele şi m-a privit cu ochii săi cenuşii, apoşi ca un cîine credincios:
"Vă jur că Stahlfaust v-a ucis soţul în duel! Dovada este medalionul pe care l-a păstrat asupra lui!"

După ce Sacher a plecat, i-am dat Norei, alertată de ţipătul meu, o explicaţie plauzibilă, pe măsura minţii ei de femei, spunîndu-i că leşinasem din pricina unei migrene. M-am culcat îmbrăcată, ca şi cum aş fi aşteptat în orice moment să fiu nevoită să plec la drum şi i-am mulţumit cerului că, în sfîrşit, aflasem cine mi-l răpise pe iubitul meu soţ. Un popă m-ar fi mustrat pentru rugăciunea mea neobişnuită, în care se amesteca evlavia cu dorul de răzbunare. Nu, nu eram destul de bigotă ca să întorc şi celălalt obraz dar, oare, cîţi dintre cei care ar citi cele scrise în acest jurnal ar putea să mă condamne?!

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer