Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XXXVI)


Dan Recheşan

16.09.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark este angajat de Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, ca medic curant al curţii din Salzberg. În tren spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret. Ulterior Stark descoperă că cineva este captiv în podul castelului şi bănuieşte că ar fi Waldemar.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliu al Frăţiei.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fábian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark este atras de Cornelia şi dezvoltă o adevărată obsesie pentru ea. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre căsătoria dintre fiica sa, Charlotte, şi Egon, dar şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.
Sub pretextul unui consult, Stark îl hipnotizează pe Fábian şi află detalii despre moartea locotenentului Emil Miclos Cândea.
Prinţesa Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Cornelia află de logodna dintre Charlotte şi Egon şi e nemulţumită, făcînd-o pe Nora să bănuiască o posibilă iubire pentru acesta. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune.

36.
 
Sîmbătă, 1 ianuarie, Salzberg

Pe la miezul nopţii am ieşit în logia camerei mele ca să contemplu cerul. Era senin, pe bolta întunecată ca o draperie de mătase bleumarin lucea o puzderie de stele, iar dîra luminoasă gigantică a Căii Lactee se zărea clară, ca un semn divin. Deodată, în depărtare s-au auzit sunetele stridente ale unor trîmbiţe şi bătăi înfundate de tobe. Zgomotul s-a întins şi oraşul dădea semne că a prins viaţă. Fără să vreau, am fost martorul unei procesiuni inedite, care n-avea nimic de a face cu serbările obişnuite din pragul noului an. Străzile s-au umplut de lume, iar prin piaţă a trecut un cortegiu de bărbaţi înveşmîntaţi în blănuri, cu făclii în mîini, care cîntau o melodie tărăgănată, vag pastorală. Sensul cuvintelor mi-a scăpat însă se auzeau repetate ca un refren vorbele: "broń nas, Chryste, króla niebios" (apără-ne Hristoase, rege al cerurilor). Părea să fie un ritual legat de legenda creştină a celor trei păstori care i s-au închinat pruncului Iisus dar, cînd au ajuns în faţa palatului bărbaţii au dat foc drapelului naţional al Lodomeriei şi unei momîi din cîrpe, umplută cu paie care purta o coroană din carton aurit pe creştet. Fără nicio îndoială că marioneta îl înfăţişa pe regent, fiindcă, imediat, porţile palatului s-au deschis şi o trupă de haidamaci, îmbrăcaţi în negru şi înarmaţi cu bastoane au năvălit în mulţime, încercînd să o împrăştie. Sub ochii mei s-a iscat o încăierare sîngeroasă, fiindcă păstorii nu s-au dat bătuţi ripostînd cu ciomege şi pietroaie scoase din caldarîm. Soarta bătăliei părea incertă, însă în piaţă a apărut un escadron de lăncieri, în fruntea cărora călărea von Stahlfaust cu sabia scoasă. Femeile care asistau la procesiune au început să ţipe, iar oamenii să fugă înspăimîntaţi care-ncotro. Cavaleriştii au intrat în mulţime, ca un secerător în lanul de grîu. Loveau cu cozile lăncilor sau cu dosul săbiilor, ba unii foloseau şi tăişul, luînd oamenii în pieptul cailor şi călcîndu-i în copite. În cîteva minute piaţa s-a golit de lume, iar soldaţii s-au regrupat în faţa scărilor palatului.

Eram obişnuit să văd sînge şi trupuri ciopîrţite numai în sălile de disecţie şi am fost atît de îngrozit de sălbăticia represaliilor încît am rămas ţintuit în loc de parcă toţi muşchii mi-ar fi paralizat. De-abia după ce sîngeroasa scenă a luat sfîrşit, am reuşit să mă clintesc din loc. Mi-am luat trusa şi am coborît în fugă scările ca să văd îndeaproape urmările masacrului. Poliţaii i-au înşfăcat pe cei căzuţi încărcîndu-i de-a valma într-o cotigă, în timp ce pe răniţi i-au legat în lanţuri tîrîndu-i după ei. Colonelul von Stahlfaust mi-a tăiat calea împingîndu-şi bidiviul negru, plin de spume spre mine.
- Nu te amesteca, doctore, nenorociţii ăştia sunt nişte rebeli, a spus el cu o voce joasă, răguşită, se va ocupa poliţia de soarta lor!
- Sunt oameni în primul rînd am ţipat eu, şi trebuie îngrijiţi!

N-a catadicsit să-mi răspundă şi a început să-şi şteargă lama săbiei năclăite de sînge de zdreanţa arsă a drapelului. Zărindu-l pe von Geschtank, care împărţea ordine scurte oamenilor săi, m-am îndreptat spre el.
- E o barbarie ce faceţi aici, oamenii aceştia trebuie duşi la un spital, nu în arestul poliţiei!

El a ridicat din umeri, deşi se vedea pe obrazul său că situaţia îl scîrbea.
- Din păcate, ordinele mele sunt clare, trebuie anchetaţi fiindcă se fac vinovaţi de crima de lezmajestate!

Am părăsit caldarîmul pătat cu sînge şi, întorcîndu-mă în palat, am dat peste Aldo care tremura de febrilitate. Pesemne că urmărise de la fereastră carnagiul din piaţă fiindcă ţinea în mîini un caiet de schiţe şi-un creion.
- Extraordinar spectacol, a exclamat el, cred că aş putea picta o scenă în genul masacrului din Chios al lui Delacroix!
- Eşti un dobitoc, am exclamat, acolo în piaţă au fost ciopîrţiţi şi călcaţi în copitele cailor oameni în carne şi oase, iar ţie îţi arde de pictură!

Obrazul lui frumos s-a înroşit iar genele lungi şi dese i s-au umplut de lacrimi:
- Ai dreptate, doctore, nu ştiu ce se întîmplă cu mine, pe zi ce trece sunt tot mai nesimţitor la cele ce se întîmplă în jurul meu! Oraşul acesta are o influenţă diabolica asupra mea, îmi zăpăceşte simţurile şi îmi devastează sufletul!

Nu aveam chef să-i mai ascult lamentările şi m-am întors în camera mea. Tremurînd încă de indignare mi-a trecut prin minte să-i solicit o audienţă regentului, care nu putea să fie străin de nenorocirea care tocmai se petrecuse. În urmă cu cinci ani mă aflam la Linz şi fusesem martor la un eveniment similar, însă atunci poliţia împrăştiase mulţimea de lucrători care protestau împotriva puterii imperiale cu lovituri de baston, împărţite la nimereală, nu cu tăişul armelor. Chirurg şef al spitalului municipal, doctorul Kautzner era lîngă mine şi mi-a povestit că în 1905 se afla la Moscova ca medic curant al marelui duce Mihail Alexeevici şi asistase la crunta represiune a răscoalei mujicilor. El îmi povestea că observase cît de surexcitaţi erau cazacii care sfîrtecau cu lungile lor săbii curbate trupurile bărbaţilor, femeilor şi copiilor ca şi cum sîngeroasele şi abominabilele lor fapte ar fi fost rezultatul unei beţii sexuale colective. Este un fapt binecunoscut şi unanim acceptat că voluptatea şi cruzimea sunt adesea asociate, într-o manifestare patologică a raporturilor sexuale în cadrul ambelor sexe, romanele obscene ale marchizului de Sade fiind o ilustrare perfectă a acestui oribil viciu. De altfel, marchizul este primul personaj ale cărui fapte reale de sadism - biciuirea unor prostituate în cabana sa din Arcueil - au fost sancţionate de autorităţi. Nici un romantic precum Alfred de Musset nu a fost străin de manifestările sadice din moment ce în versurile închinate unei misterioase andaluze scria aşa:
Qu'elle est superbe en son désordre,
Quand elle tombe les seins nus,
Qu'on la voit béante se tordre
Dans un baiser de rage et mordre
En criant des mots inconnus!

Blumröder, într-un excelent studiu intitulat Ueber Lust und Schmerz, este printre primii psihiatri care atrage atenţia asupra corelaţiei psihologice existente între libido şi setea de sînge. El a luat drept model legenda antică indiană a lui Shiva, zeul care întruchipează distrugerea şi moartea, şi a lui Durga, zeitatea voluptăţii, care sunt celebraţi prin stranii procesiuni în care adolescenţii sunt biciuiţi, înţepaţi cu vergelele şi mutilaţi într-o serie de ritualuri ancestrale menite să declanşeze satisfacţia sexuală a celor care asistau la aceste acte de cruzime.

Lombroso descrie şi el, asemenea doctorului Kautzner ororile la care se dedau soldaţii după cucerirea oraşelor în timpul jafului, culminînd cu crime şi violuri bestiale, victimele fiind deopotrivă femei tinere, vîrstnice, dar şi copii şi adolescenţi de ambele sexe.

Eu sunt tentat să asociez cruzimea cu sexul pornind de la premisele psihologice individuale. Adesea, inşi aparent neviolenţi, dar hiperexcitabili, în momentele de extaz ale acuplării se dedau unor gesturi violente, muşcînd şi zgîriind cu unghiile, pe care în mod normal nu le fac decît atunci cînd sunt furioşi, furia şi sexul fiind cele mai puternice manifestări afective ale fiinţelor umane. În epoca noastră cucerirea unei femei implică curtarea, seducţia şi tot felul de tertipuri masculine nonviolente, dar istoria civilizaţiilor este plină de exemple în care femeile sunt cucerite prin violenţă, astfel că sadismul ar putea avea rădăcini atavice în psihicul uman şi am observat acte de sadism instinctual chiar la copii, care nu ezită să-şi chinuie animalele de companie. În general sadicii nu reuşesc să atingă excitaţia decît după ce recurg la violenţă, partenerul lor fiind fie maltratat fizic, fie abuzat emoţional. Se întîmplă, adesea, în cazul unor pacienţi degeneraţi ca vederea accidentală a sîngelui să provoace o criză de excitaţie puternică, iar cruzimea să constituie o manifestare amoroasă a preludiului.

Un caz interesant a fost cel al lui J.H. în vîrstă de patruzeci de ani, suferind de o neurastenie cronică şi internat în urmă cu trei ani în clinica din Mariagrün pentru că molestase un mare număr de tinere femei. La consult bolnavul mi-a mărturisit că pînă la vîrsta de douăzeci de ani nu se apropiase niciodată de o femeie, deşi se masturba din copilărie fără, însă să juiseze. Într-o zi, din întîmplare, una din tinerele servitoare din casă a spart un geam în timp ce spăla ferestrele şi s-a tăiat. În timp ce îi pansa fetei mîna rănită, la vederea sîngelui, el a fost cuprins de excitaţie sexuală violentă şi s-a masturbat pînă la orgasm. Din acel moment şi-a propus să repete oribila şi sîngeroasa sa experienţă, singura care-l excita cu adevărat. Obsedat de vederea sîngelui proaspăt a început să caute tinere femei dispuse să-i facă pe plac. La început tinerele îl lăsau să le înţepe degetele cu un ac dar cu timpul sadismul tot mai exacerbat l-a împins să încerce mai mult şi să ofere bani prostituatelor pentru ca acestea să-i permită acte tot mai sadice crestîndu-le pielea braţelor şi a coapselor cu o lanţetă. Datorită sentimentului de vină care-l rodea şi a stării de surexcitare continuă s-a îmbolnăvit. La recomandarea medicului său curant a urmat o cură de băi termale dar nici aici nu a renunţat la oribilul său viciu. A încercat şi un tratament cu camfor şi săruri de brom, însă odată ce s-a simţit mai bine a revenit la oribila sa pasiune, neprecupeţind niciun efort ca să-şi satisfacă dorinţa sa sexual anormală. I-am sugerat în stare de hipnoză să renunţa la obsesia sa şi am obţinut progrese moderate pe calea vindecării. Nu am reuşit să-l vindec definitiv, fiindcă sadismul său se instalase pe fondul unei nevroze cerebrale care-i afecta centrii motori ai excitaţiei.

Sadismul poate fi prezent şi-n rîndul femeilor. Este celebru cazul doamnei Reingoldt din Berna, autointitulată "marchiza de Sade" care îşi biciuia servitorii şi atingea climaxul numai atunci cînd victimele sale ţipau de durere.

Atunci cînd obiectul pasiunii lor opune rezistenţă ambele sexe, dar cu precădere bărbaţii pot ajunge la crimă şi nu este de mirare că asasinii cei mai sîngeroşi se complac adesea în fapte bestiale care ating demenţa.

Cel mai îngrozitor caz de sadism pe care l-am întîlnit ea fost cel al lui Andreas Bohl, un măcelar din Leipzig care în timpul interogatoriului declara aşa:
"Am lovit-o pe femeie în pieptul cu un cuţit, de cinci-şase ori, apoi cînd am văzut că nu mai respiră am luat o bardă şi am început să o tranşez aşa cum procedez de obicei cu vitele. După ce i-am tăiat trupul în două mi-am cufundat mîinile în măruntaiele aburinde şi am mîngîiat-o ca pe o femeie vie. Pe cînd cînd mînuiam uneltele am simţit o erecţie puternică şi nu m-am putut stăpîni să îmbrăţişez cadavrul şi să rup cu dinţii o bucată de carne pe care am mestecat-o foarte fericit."

Autopsia creierului acestui monstru a dezvăluit o modificare a lobilor frontali, în special a primului şi al celui de-al doilea şanţ circumvoluţional, cît şi a circumvoluţiilor occipitale, aceste modificări anatomice morbide fiind, fără îndoială, cauza comportamentului său bestial.

Trebuie să recunosc că, în pofida studiilor mele medicale, relatarea acestor orori m-a îngrozit întotdeauna, iar dacă ar trebui să-mi ofer serviciile unor asemenea monştrii aş refuza încălcînd cu bună ştiinţă jurămîntului lui Hipocrat.

M-am trîntit în pat îmbrăcat, fără să izbutesc să adorm, atît de vii mi se întipăriseră în minte atrocităţile care tocmai se petrecuseră sub ochii mei. Chiar dacă faptele erau clare, nu reuşeam, în schimb, să înţeleg ce declanşase sadismul într-un individ echilibrat şi cu mult sînge rece cum era von Stahlfaust. Se supusese unui ordin al regentului, fără îndoială, dar zelul său depăşise limitele regulamentelor militare cînd acţionase cu atîta cruzime lovind cu propria sa spadă nişte oameni neînarmaţi. În alte împrejurări fapta sa ar fi ajuns dinaintea unei instanţe de judecată şi ar fi fost condamnat pentru crimele săvîrşite dar, aici, în această stranie cetate impregnată cu sare probabil că primea felicitări din partea autorităţilor.

Am reuşit să adorm de-abia spre dimineaţă, după ce am înghiţit două pahare cu votcă, dintr-o sticlă ascunsă în noptieră.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer