Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliu al Frăţiei.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fábian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark este atras de Cornelia şi dezvoltă o adevărată obsesie pentru ea. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre căsătoria dintre fiica sa, Charlotte, şi Egon, dar şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.
Sub pretextul unui consult, Stark îl hipnotizează pe Fábian şi află detalii despre moartea locotenentului Emil Miclos Cândea.
Prinţesa Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Cornelia află de logodna dintre Charlotte şi Egon şi e nemulţumită, făcînd-o pe Nora să bănuiască o posibilă iubire pentru acesta. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţi, sub conducerea lui Egon.
37.
Spre seară, cînd sala mare a hanului Inorogul se umplu de clienţi, care mai de care mai zgomotoşi, un bărbat înalt şi slăbănog se strecură pe uşa din dos şi ieşi neobservat în stradă. Silueta sa deşirată, învăluită într-o manta ponosită se strecură pe lîngă pereţii caselor şi trecu fără să fie oprit de santinela care moţăia lîngă poarta de nord a oraşului. Odată ajuns în afara zidurilor, Fábian alias Sacher, căci el era bărbatul misterios, coti spre dealurile împădurite şi grăbi pasul pe poteca aşternută cu prundiş pînă cînd se trezi în faţa intrării în ocnele de sare. Paznicul îl măsură curios dar, după ce îi strecură în palmă cîteva monede, îl lăsă să treacă urîndu-i:
"Petrecere frumoasă, stimate domn, vă doresc să vă bucuraţi de clipe plăcute!"
Un băieţandru îmbrăcat într-o tunică scurtă, din atlas vişiniu, îl conduse printr-un gang întunecos şi întortocheat ca o trompă falopiană pînă la o uşă prevăzută cu un iris mare din sticlă şi o clanţă din alamă aurită. Împinse mînerul în formă de falus al clanţei şi un clopoţel atîrnat de canat îi vesti intrarea. Un harap bătrîn, costumat în Silen, îi deschise uşa şi se ploconi adînc, rînjind prosteşte. Încăperea în care păşi era rotundă şi largă, zugrăvită în roşu pompeian, mobilată cu canapele din pluş roşu şi decorată cu imitaţii ale unor picturi antice licenţioase: Pasifae şi taurul, Leda încălecată de Zeus în chip de lebădoi, Pentesileea violată de Ahile, Danae în baie, Medeea satisfăcîndu-l cu gura pe Iason. În pereţii sălii se aflau douăsprezece abside din care deschideau tot atîtea coridoare, ca spiţele unei roţi, care duceau spre dormitoarele hetairelor. Un hol mai larg lega salonul de un mic amfiteatru, împărţit în loje în care vizitatorii puteau savura delicatese şi alcooluri fine, în timp ce pe scenă evoluau în dansuri lascive balerine despuiate şi efebi languroşi. După ce trecu de Silenul tuciuriu, Sacher dădu cu ochii de o matroană obeză, îmbrăcată în mătăsuri trandafirii, mirosind tare a apă de violete. Mişcîndu-şi şoldurile enorme ca o focă, cu colacii de grăsime tremurînd ca o piftie, ea îi ieşi în întîmpinare întrebîndu-l cu o voce mieroasă:
"Ce doreşte, domnul: o fetiţă sau un băiat?
El se încruntă şi mormăi stingherit:
"O femeie care să mă biciuiască!"
Grăsana surîse, ca una care cunoştea în amănunţime orice preferinţă perversă a clienţilor ei şi-l conduse într-o cameră mică, mobilată cu o banchetă îngustă din lemn asemenea unui obiect de tortură medievală. De după un paravan din pînză roşie ieşi o femeie înaltă şi musculoasă îmbrăcată într-o tunică din piele neagră, cu plăci de metal prinse în jurul bustierei.
"Dă-ţi jos ţoalele şi întinde-te, nenorocitule!" îi comandă ea cu o voce joasă şi monotonă arătîndu-i bancheta.
Sacher se supuse, scoţîndu-şi mantaua şi cămaşa şi se aşeză cu faţa în jos. Femeia îi legă încheieturile cu o curea şi făcu să şuiere pleasna unei cravaşe groase din piele netăbăcită. Prinse să-l lovească cu metodic peste spinare şi fiecare lovitură o urma pe cea dinainte cu o îndemînare bine studiată pînă cînd bărbatul începu să tremure şi să gîfîie de plăcere. După cinci-şase minute, trupul său crispat înţepeni într-un spasm lung şi, o dată cu sîngele care i se prelingea pe spinare, se scurse şi sămînţa bărbăţiei pătînd lemnul banchetei.
"Îţi ajunge? îl întrebă ea cu indiferenţă, că pot să te bat şi cu un cnut cu cuie şi bile din plumb, dacă vrei sau să-ţi picur ceară fierbinte pe trup!"
Se ridică gemînd şi îşi ascunse neputinţa evidentă:
"Nu, nu, pentru azi ajunge!"
"Face douăzeci de coroane!"
Îi dădu banii torţionarei şi ieşi ameţit din cameră. Păşi de-a lungul gangului falopian căutînd ieşirea cînd dădu nas în nas cu un bărbat pîntecos, cu obrazul foarte congestionat, îmbrăcat într-un surtuc verde cu brandeburguri negre cum poartă vînătorii. Acesta îi vîrî sub nas o făclie, iar el îl identifică cu uimire mutra lui Tadeusz Wybrzuszonievski, crescătorul de porci din Biala care-l însoţise în călătoria cu trenul de la Presburg la Cracovia. Porcarul îl recunoscu şi el, şi-l bătu cu familiaritate pe spinare, exclamînd:
"Iote, ce mică-i lumea! Ce faci acilea, domn consilier aulic, îţi stîmperi dorul de muieri cumpărînd oleacă de dragoste?"
"Ca orice bărbat care n-are vreme să curteze cucoanele!" răspunse strîmbîndu-se de durere fiindcă palma grea îi atinsese rănile lăsate de cravaşă.
Celălalt îl luă de braţ şi-i şopti tainic la ureche:
"Ştiam din clipa în care te-am văzut prima oară că eşti de-al nostru... vino, camarazii ne aşteaptă, ziua libertăţii se-apropie!"
Wybrzuszonievski îl împinse înapoi pe culoarul întunecos pînă în dreptul unei scări care cobora în spirală spre străfundul ocnei. Începură să coboare pe rînd, amîndoi, polonezul deschizînd drumul cu făclia sa. Treptele înguste din lemn, acoperite cu sare lunecau la fiecare pas şi trecu jumătate de ceas pînă cînd ajunseră la capătul scării. Acolo se căsca o boltă strîmtă tăiată în roca de sare, astupată de un grilaj. Un individ spătos, îmbrăcat într-un caftan căzăcesc, negru cu fireturi de argint înarmat cu o carabină ghintuită, le aţinu calea. Wybrzuszonievski mormăi scurt: "żyj Wielka Polska" (trăiască Polonia Mare) iar zdrahonul îi lăsă să treacă de poartă.
Pătrunseră într-o sală largă, cu tavanul boltit, luminată de făclii mari prinse în pereţi. Spre surprinderea lui Sacher încăperea era aproape plină, găsindu-se acolo pe puţin o sută de bărbaţi care aşteptau în tăcere. Porcarul îşi făcu loc printre trupurile lor trăgîndu-l şi pe el pînă în dreptul unei podine din scînduri cioplite din bardă. În faţa esplanadei se ivi un ins musculos, cu mustaţa înfoiată, îmbrăcat într-un dolman demodat din catifea cu fireturi din argint cum purtau în urmă cu un veac şleahticii polonezi.
"Camarazi, mă cunoaşteţi cu toţi, eu sunt Andrej Bielik din Belz strigă el cu un glas de stentor şi v-aduc veşti bune pentru cauza noastră. A sosit chiar astăzi, din Varşovia, pan Stanislaw Tarnowski, mareşalul Seimului dragii noastre Rzeczpospolita Polska!"
Cei de faţă începură să ovaţioneze şi să aplaude cînd dintr-un ungher al sălii apăru un bărbat între două vîrste, îmbrăcat într-un costum negru cu trăsături colţuroase şi faţa palidă, împodobită cu un barbişon cărunt. Urcă cu paşi agili pe scena improvizată şi ridică un drapel mic alb-roşu cu vulturul Jagellonilor. Uralele şi aplauzele se stinseră şi el glăsui cu o voce ştearsă, bătrînicioasă:
"Dragi compatrioţi, n-am poposit între voi ca să vă ameţesc cu vorbe goale şi promisiuni deşarte, am venit să vă cer să vă jertfiţi pentru ţara noastră, aflată într-un ceas de mare cumpănă. La răsărit stau la pîndă lupii turbaţi ai ţarului, la miazăzi adulmecă dulăii austrieci, toţi lacomi de sîngele polonez şi gata să sfîşie în bucăţi trupul sfînt al patriei! Să nu-i lăsăm să-şi facă poftele, să le înfruntăm nemernicia, să rupem lanţurile robiei şi să împrăştiem norii de pe cerul Poloniei, iar soarele libertăţii va străluci deasupra noastră... iar scînteia trebuie să izbucnească de-aici, din Galiţia, unde domneşte un bicisnic cu nume nemţesc!"
După ce se opri izbucniră iarăşi urale şi strigăte de vivat, vivat. Trăsăturile aspre ale lui Tarnowski se înseninară şi trase din teacă, cu un gest teatral o spadă scurtă de paradă:
"Juraţi să apăraţi Wielka Polska cu trupurile voastre? Juraţi să muriţi, de-o fi nevoie, pentru liberarea ei?"
Din piepturile celor o sută de bărbaţi izbucni la unison un strigăt marţial "Jurăm, da jurăm să murim pentru patrie" iar cei care aveau asupra lor arme, începură să-şi fluture săbiile, spadele şi pumnalele.
Sacher-Fábian nu înţelese mare lucru din discurs dar strigă şi el, molipsit de fervoarea celorlalţi. Wybrzuszonievski care vîntura un tesac mare de măcelar îi dădu un cot:
"Ce ţi-am spus eu, camarade, că ne vom scutura în curînd lanţurile? Nu, nu numai că le vom zdrobi dar îi vom hăcui pe nemţi cu miile, aşa cum înjunghie porcii un casap priceput!"
El ridică din umeri, stingherit că nu pricepea pe deplin sensul revoltei:
"Dar cum, cînd regentul are de partea sa o armată întreagă şi-n plus îl sprijină neamurile sale de la Viena şi Berlin?"
Celălalt rînji arătîndu-şi dinţii rari şi îngălbeniţi de tutun:
"Întîi îl tăiem pe regent, îi belim pielea împuţită şi-o atîrnăm într-un par... fără capul lor slugoii lui vor fugi încotro văd cu ochii!"
"Un atentat, şopti Sacher înfiorat, e posibil oare?"
"Cum nu, cînd te sprijină atîţia patrioţi hotărîţi să-şi dea şi viaţa pentru neamul lor!"
Mareşalul Seimului se apropie însoţit de doi şleahtici mătăhăloşi şi întrebă cu vocea lui slabă, răguşită:
"Cine-i bărbatul acesta?"
Obrazul încins al crescătorului de porci lucea de entuziasm:
"Luminăţia-ta, acesta este omul care-l va omorî pe ticălosul Leopold de Leuben!"
Tarnowski îl măsură cu ochii săi întunecaţi, zîmbi trist şi-i atinse braţul:
"Să te ajute Dumnezeu, frate, să izbîndeşti! Numele tău va fi slăvit în veci de toţi patrioţii!"
"Voi reuşi, vă jur, îngăimă ameţit Sacher simţind că îi ia foc creierul, nu am o altă dorinţă mai arzătoare decît să-l ucid pe tiran!"
Cînd ieşi din salină, aerul rece, tăios cu miros de cetină îi răcori capul înfierbîntat. Se furişă înapoi în oraş prin poarta de nord şi, pe măsură ce grăbea pasul se dezmeticea tot mai mult.
"Ce-am făcut, cine m-a împins la asemenea imprudenţă cînd toate resursele sufletului meu se găsesc în mîinile baronesei de Kendy?" murmură el cuprins de nelinişte.
Dintr-un foişor al bastionului îi răspunse doar ţipătul lugubru şi rău prevestitor al unei bufniţe.
(va urma)