Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesie sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliu al Frăţiei.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian o urmăreşte pe stradă pe Cornelia şi îi declară iubirea, fără a fi luat în serios. Cornelia observă că din lucrurile aduse de Fábian lipseşte un medalion al lui Emil. Doctorul Stark este atras de Cornelia şi dezvoltă o adevărată obsesie pentru ea. Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei.
Soţia regentului îi cere părerea lui Stark despre căsătoria dintre fiica sa, Charlotte, şi Egon, dar şi despre faptul că regentul intenţionează să şi-o facă amantă pe Cornelia. Ca urmare a vorbelor de admiraţie ale acestuia, o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru Charlotte. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Nora e extaziată, văzînd în invitaţie prilejul de a-şi face intrarea în lumea bună.
Sub pretextul unui consult, Stark îl hipnotizează pe Fábian şi află detalii despre moartea locotenentului Emil Miclos Cândea.
Prinţesa Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Cornelia află de logodna dintre Charlotte şi Egon şi e nemulţumită, făcînd-o pe Nora să bănuiască o posibilă iubire pentru acesta. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţi, sub conducerea lui Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian se angajează să îl omoare pe regentul Leopold.
38.
Duminică, 2 ianuarie, Salzberg
Pe străzi s-a desfăşurat iarăşi o procesiune, astăzi fiind ziua sfîntului Crisztof, un martir local care şi-a jertfit viaţa pentru a apăra un episcop atacat de tîlhari. De la înălţimea balconului am văzut trecînd femei şi bărbaţi purtînd prapuri şi icoane şi un şir de copii, să tot fi fost vreo cincizeci, îmbrăcaţi în alb care intonau imnuri religioase. De această dată mulţimea a fost paşnică şi nu a intervenit nimeni să o împrăştie cu forţa. Ciudat era faptul că nimeni din palat n-a făcut vreo remarcă despre recentul masacru din piaţă ca şi cum nici nu s-ar fi petrecut acolo nimic: lespezile pătate de sînge fuseseră spălate, cadavrele duse la morgă, iar răniţii aruncaţi în arest.
După trecerea procesiunii în faţa scărilor palatului s-a aliniat un escadron de cavalerişti, aceiaşi care cu o noapte în urmă trecuseră prin sabie populaţia revoltată. În fruntea lor, pe un armăsar negru, pur-sînge călărea von Stahlfaust. Avea o ţinută marţială şi impozantă, strîns în uniforma bleumarin cu fireturi aurii a dragonilor de gardă, iar pe obrazul său dur, împietrit nu se citea nimic din frămîntările nopţii trecute. Au răsunat alama trompetelor şi răpăitul tobelor militare, iar pe scări a apărut regentul înfofolit într-o mantie purpurie, brodată cu aur şi căptuşită cu blănuri de samur, însoţit de şambelan, şeful poliţiei şi cîţiva funcţionari mărunţi în redingote negre. Era palid şi păşea nesigur pe picioare, dar a trecut garda în revistă zîmbind şi fluturîndu-şi molatic braţul drept. Din pieptul dragonilor a răsunat un strigăt la unison, "Vivat, lebe der regent!", apoi escadronul s-a rotit cu o voltă şi a pornit în trap, cu fanioanele roş-aurii din vîrful suliţelor fluturînd în aerul sărat, spre poarta de sud a oraşului. Am coborît scările şi am dat de von Geschtank, descheiat la redingotă, destul de agitat şi cu obrazul frămîntat de spasme nervoase.
"Ce se întîmplă, l-am întrebat, încotro se îndreaptă trupele astea?"
El s-a strîmbat ca şi cum ar fi înghiţit un dumicat greu de digerat:
"Spre graniţa ucraineană, să se bată cu marele urs de la răsărit!"
"Va fi război, în ciuda tuturor tratatelor semnate între cele două imperii?" m-am mirat fiindcă disproporţia de forţe dintre armata lodomeriană şi cea ţaristă mi se părea evidentă.
"Nu, mai degrabă o etalare de forţe, o expediţie care se va solda cu cîteva sate jefuite şi arse şi cîţiva ţărani spînzuraţi de o parte şi de alta a graniţei... eu i-am atras atenţia alteţei sale regale că nu e momentul potrivit să lase oraşul păzit doar de două batalioane de puşcaşi, dar domnia-sa mi-a explicat că manevra este mai curînd destinată să atragă atenţia binevoitoare a maiestăţii sale cezaro-crăieşti asupra noastră!"
L-am întrebat din nou despre soarta celor răniţi în masacru şi el a mormăit stingherit:
"Habar n-am, poate că au fost lăsaţi să plece acasă să-şi oblojească rănile. Eu i-am predat şambelanului fiindcă aşa am primit ordin!"
Am bătut la uşa lui Putyera şi l-am surprins sorbind dintr-o ploscă argintată conţinînd probabil rachiu.
"Aaa, domnule medic curant, ce surpriză, ce bine că aţi venit, a spus el cu un zîmbet larg pe obrazul împurpurat de alcool, chiar voiam să vă solicit un serviciu!"
"Cine e bolnavul şi ce suferinţe are?"
"Nu, nu e vorba de boală, mai curînd o rugăminte, să-i zic aşa administrativă: puteţi să-mi procuraţi nişte arsenic? Subteranele palatului au fost invadate de şobolani şi am auzit că arsenicul e cel mai potrivit mijloc ca să scapi de astfel de invadatori!"
M-a enervat cererea sa dar i-am răspuns calm, ascuzîndu-mi dezamăgirea că eram tratat ca un comisionar:
"Nu, nu am asemenea substanţă în trusa mea medicală dar puteţi să-i cereţi farmacistului Herschkovici, el are pe rafturi destul arsenic ca să omoare toate rozătoarele din regat!"
"Aşa am să fac, vă mulţumesc pentru sfat... dar e scump arsenicul acela? Fondurile mele sunt destul de limitate şi n-aş vrea s-o enervez pe alteţa sa cu asemenea probleme cînd este atît de apăsat de conflictul cu ruşii! Ştiţi cît ne costă doar pîinea bravilor noştri soldaţi plecaţi să înfrunte inamicul? O avere, căci preţul grînelor a crescut enorm la bursa de cereale... tot rozătoarele, care au dat iama în recolta de anul trecut cred că sunt de vină!"
Plictisit de sporovăiala lui, l-am lăsat cu grijile sale administrative şi am urcat în camera mea. Printre multe notiţe disparate din dosarele mele se găsea şi una legată de o maladie nervoasă la modă, aşa-zisul masochism care mie mi se părea mai curînd o invenţie a cercurilor literare şi a cucoanelor atinse de spleen decît o boală propriu-zisă şi am început să o recitesc. Era relatarea unui diplomat, fost consul la Istanbul, baronul Heinz-Rudolf von L. Care cunoscuse în timpul misiunii sale un tînăr aristocrat turc, Orhan Cevdet paşa membru al grupării progresiste Junii Turci. Acesta a notat în jurnalul său, cu cele mai mici detalii, una din întîlnirile lor:
Am fost condus în grădina aflată pe malul Bosforului unde paşa avea o vilă mică, dar cochetă, înconjurată de chiparoşi seculari. În mijlocul acestui parc amenajat se ridica un foişor în stil oriental, înconjurat de tufe de trandafiri de Şiraz, mobilat cu luxoase covoare persiene şi divane joase ţesute cu fir de aur. Beyul, îmbrăcat într-un caftan uşor, din brocart purpuriu s-a ridicat şi mi-a ieşit în întîmpinare poftindu-mă să mă aşez pe o pernă confortabilă. A bătut, din palme şi la chemarea sa au sosit trei fete tinere, în costume de odaliscă care ne-au servit cu şerbet, lokum, fructe şi un delicios vin de Malvazia, dulce şi licoros. Ne-am aprins apoi ciubucele şi, învăluit în fumul parfumat al narghilelelor, Orhan mi-a povestit cît de subjugat era de o frumoasă circaziană, prinţesa Irmis, căsătorită cu un diplomat rus. O cunoscusem şi eu la balul oferit la ambasada rusească, era într-adevăr de o frumuseţe răpitoare, mereu înconjurată de un roi de curtezani care-i cerşeau favorurile, iar sărmanul bey era subjugat de fiinţa aceea frivolă. Suferea ca un personaj din Halima şi nu-şi putea lua gîndul de la ea, mărturisindu-mi că cea mai adîncă plăcere o încerca atunci cînd iubita sa îl umilea şi îl trata ca pe un sclav. Şi-a desfăcut caftanul şi mi-a arătat umerii şi spinarea pline de cicatrici subţiri, unele încă nevindecate.
"Îţi mărturisesc, dragă prietene, a oftat el, că niciodată nu trăiesc o plăcere trupească mai mare decît atunci cînd Irmis mă biciuieşte cu mîna ei!" Ca să-mi exemplifice mania sa a chemat o servitoare nubiană înaltă şi solidă, cu o musculatură demnă de un hadîmb, s-a dezbrăcat pînă la brîu şi aceasta a început să-l lovească cu o vergea groasă din trestie.
"Mai tare, Aisha, a strigat Orhan-bey, loveşte-mă cu toată puterea!"
Negresa aceea fioroasă i-a făcut pe plac, lovindu-l fără milă pînă cînd spinarea a început să-i sîngereze. Tortura aceasta părea să-i provoace, într-adevăr multă satisfacţie, iar eu l-am urmărit dezgustat cum suspină, gîfîie şi ţipă ajungînd la extaz în timp ce nuielele îi brăzdau carnea. N-am povestit nimănui această întîmplare dar am fost uimit că un om cultivat şi deschis progresului, precum Cevdet-paşa, se preta unui ritual atît de barbar, specific moravurilor din harem.
Citind aceste însemnări mi-a dat prin minte că anesthesia lui Fábian ar putea fi explicată printr-un astfel de comportament aservit, deviant faţă de sexul opus, şi că această perversiune este mult mai răspîndită decît şi-ar imagina psihiatrii. De altfel, oricine vizitează un bordel, poate constata că toate prostituatele au la îndemînă instrumente de flagelare, iar amatorii acestei plăceri se supun celor mai absurde torturi. În acest caz, profesionistele amorului masochist joacă o comedie, ca o lecţie simplă învăţată dinainte, în care simbolistica supunerii se desfăşoară astfel: bărbatul, numit de obicei, "sclav" se prosternează gol la picioarele flagelatoarei care poartă numele de "stăpînă", este umilit, batjocorit, pălmuit şi lovit cu picioarele, iar apoi bătut cu o vergea sau cu o cravaşă. Uneori, amatorul pretinde ca penisul să-i fie strîns legat cu o funie, pielea înţepată cu ace, tăiată cu un briceag sau picurată cu ceară fierbinte, iar satisfacţia sa este cu atît mai profundă cu cît torturile sunt mai rafinate.
Toate aceste aspecte se regăseau în cîteva frînturi din dialogurile purtate cu pacientul meu, nobil spaniol sau un simplu impostor, dar nu am reuşit să aflu deocamdată dinaintea cărei suverane se prosterna.
Am ieşit să-mi comand cina, în ultimul timp servitoarele sunt tot mai delăsătoare tîndălind prin bucătărie sau prin încăperile destinate spălării rufelor şi am văzut un lacheu care urca scăriţa tainică din pod. Chepengul s-a deschis şi omul a împins tava pe care se găsea o cană cu lapte şi un coltuc de cozonac în deschizătură. Am auzit clar o voce ascuţită de copil ţipînd ceva ininteligibil, apoi trapa s-a închis iar servitorul s-a făcut repede nevăzut. Era limpede că regentul îl ţinea captiv printre şoareci şi lilieci pe micul rege Waldemar, ba mai rău decît atît se ferea ca ruşinoasa faptă să ajungă la urechile supuşilor săi.
(va urma)