Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XXXIX)


Dan Recheşan

07.10.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark este angajat de Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, ca medic curant al curţii din Salzberg. În trenul spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret. Ulterior Stark descoperă că un copil este captiv în podul castelului şi bănuieşte că ar fi Waldemar.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliul Frăţiei. Cornelia observă lipsa unui medalion al soţului ei dintre lucrurile primite.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Totuşi Cornelia îi promite lui Fábian că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie.
Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii conduşi de Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian se angajează să îl omoare pe regentul Leopold.

39.
 
Miercuri 5 ianuarie, Salzberg

De trei zile plouă neîntrerupt, o ploaie abundentă şi caldă de primăvară. Aşternuturile, cărţile, lenjeria mea sunt îmbibate de umezeală, perdelele şi pînza baldachinului atîrnă fleşcăite şi-n încăpere stăruie un aer închis mirosind tare a mucegai. Am avut un acces de febră, mi s-au înfundat nările şi am început să tuşesc, simptome clare ale unui catar respirator provocat de fungiile din pereţii cuprinşi de igrasie. L-am căutat pe Puteyra cu gîndul să-i cer să-mi dea altă încăpere de locuit mai salubră dar era de negăsit. Un servitor mi-a spus că plecase la Trcziana ca să facă pe marele maestru de vînătoare dar nu l-am crezut, probabil că se pitise într-un cotlon al palatului şi trăgea la măsea. M-am tratat cu tisane fierbinţi şi am turnat o oală de apă clocotită peste o mînă de flori de muşeţel uscate inhalînd aburii amărui pînă cînd mi s-au desfundat sinusurile.

Clima umedă şi imprevizibilă a Salzbergului l-a doborît la pat şi pe Aldo. Avea frisoane, febră mare şi se plîngea de dureri în tot corpul. Cînd l-am examinat cu atenţie, am constatat că avea ganglionii limfatici foarte inflamaţi, iar pe pielea coapselor, pe pubis şi în cavitatea bucală îi apăruseră nişte pustule roşii cît o monedă de un creiţar, semne clare ale unui luess în faza secundară. N-a vrut să-mi destăinuiască cine-i fusese ultimul partener în pat dar, dacă contactase boala de la favoritul său, grăjdarul, existau şanse mari să-l molipsească şi pe regent în graţiile căruia, se pare, că se afla.

Hrana care ni se servea la prînz şi la cină era tot mai proastă, cartofii şi legumele aveau un miros pregnant de putred, iar pîinea era amară şi mucegăită. Acum aş fi plătit şi o sută de coroane pentru o porţie din tocana de cartofi cu sos de mărar a menajerei mele, frau Graureifens. Am dat o fugă la hanul "Inorogul" în speranţa că voi putea înfuleca o friptură consistentă dar mi s-a servit o bucată de carne de oaie, cenuşie, aţoasă şi acoperită de un sos maroniu care mi-a tăiat apetitul. În schimb, hangiul mi-a adus o scrisoare de la amicul meu, Franz Lügner. Cu litere mărunte, aruncate în neorînduială pe hîrtie mă anunţa:

Mission imposible en Pologne. Negocieri échoué. Seimul corrompu, Şleahticii sunt tre-tres tetues. Plec spre grande Russie via Petersburg. Peut-etre s-ajung în captivanta Siberie. A bon entendeur salut, ton ami, F.

M-a amuzat că-mi scria stîlcit în franceză, limbă pe care n-o stăpînea deloc, poate din precauţie, presupunînd că cenzorii lodomerieni nu ştiau nici ei, o boabă franţujeşte. Cînd am deschis plicul, odată cu biletul a căzut şi un obiect rotund şi tocit din bronz înnegrit, mare cam cît o monedă de o coroană. Părea un medalion, de felul celor folosite de masoni, grosolan ştanţat care reprezenta un dragon aruncînd flăcări pe gura larg deschisă şi sub care se înşira inscripţia: in hoc signo vinces. N-am înţeles de ce mi-l trimisese Lügner şi nici ce semnificaţie ocultă ar putea avea.

Întorcîndu-mă la palat am întîlnit-o pe Cornelia Kendy pe coridorul care ducea spre apartamentul arhiducesei. Purta o rochie simplă, cenuşie, mulată pe şolduri, dar corpul ei suplu şi armonios se mişca sub stofa ieftină de lînă mercerizată cu o graţie tulburătoare.
"Ce surpriză, am îngăimat, nu mă aşteptam să vă găsesc aici!"

Ochii ei negri, migdalaţi m-au aţintit ironici în timp ce îmi întindea mîna:
"Credeţi că o provincială ca mine nu are ce căuta la curtea regentului?"

Parfumul discret şi proaspăt de levenţică amestecat cu mireasma trupului ei cald m-a ameţit. N-o mai văzusem din seara balului de Advent şi, amintindu-mi de fanteziile erotice în care ea juca rolul principal m-am fîstîcit mai mult.
"Nu, nu asta am vrut să spun... în fine, mă bucur să vă întîlnesc, viaţa mea la curte este atît de anostă!"
"Şi eu mă bucur tare că vă întîlnesc, sunteţi un om dintr-o bucată, diferit de toţi cei care i-am întîlnit pe aici!" a zîmbit ea.

Erau mai mult decît nişte simple amabilităţi între un bărbat şi o femeie de lume, iar cînd mi-a luat braţul şoptind: "Vreau să vă vorbesc între patru ochi, undeva departe de privirile curioşilor!" am simţit că un val tumultuos de sînge îmi umple inima. Am condus-o repede în camera mea, destul de jenat de dezordinea care domnea aici: foi de hîrtie şi notiţe împrăştiate peste tot, lenjeria murdară şi cămăşile necălcate care nu mai încăpeau în scrin ascunse sub pat, baldachinul şi covoarele pline de praf, masa acoperită cu resturile sleite ale cinei. De cînd Olesya se supărase pe mine nicio slujnică nu mai dereticase prin odaie. Cornelia nu s-a sinchisit de aspectul camerei mele şi s-a aşezat pe un scaun pe care l-am şters în grabă cu o batistă. Devenind dintr-o dată foarte serioasă m-a întrebat fără nicio introducere:
"Doctore, îl cunoaşteţi pe Fábian sau cum îşi spune în ultima vreme, von Sacher?"

Am ezitat să-i răspund imediat fiindcă puteam să încalc jurămîntul hipocratic furnizîndu-i nişte informaţii confidenţiale despre un pacient.
"A fost angajat aici la curte, ca expert în fortificaţii, un bărbat înalt, slab, cu o figură osoasă şi o mustaţă roşcată..."

Am mormăit încercînd să-mi maschez stinghereala:
"Da, îl cunosc, mi-a fost pacient... o vreme!"
"Boala lui e gravă?"

Am împins pe furiş cu vîrful pantofului o rufă sub scrin:
"Mai degrabă sîcîitoare pentru cei din jur... cred că a dezvoltat o obsesie pentru dumneata, ceea ce nici nu e de mirare fiindcă sunteţi o femeie fermecătoare!"

Orice femeie este sensibilă la atenţiile bărbaţilor însă ea nu s-a arătat măgulită de constatarea mea:
"Dacă omul acesta v-ar destăinui un secret important l-aţi crede?"

Am reflectat un minut-două înainte de a-i răspunde:
"E atins de anesthesia şi, ca o reacţie a maladiei lui, adesea se apără minţind... îmi puteţi spune ce secret v-a destăinuit, era legat cumva de cuceririle sale amoroase şi despre aventuri exotice întîmplate pe meleaguri îndepărtate!"

Între sprîncenele ei perfect arcuite a apărut o cută verticală:
"Nu, mi-a spus doar că a asistat la moartea soţului meu şi ştie cine este ucigaşul... l-a văzut, se află în Salzberg!"

Mi-a trecut un fior rece pe şira spinării, amintindu-mi cum Fábian îmi destăinuise în stare de hipnoză că asistase la un duel terminat tragic. În plus cele relatate explicau faptul că nenorocitul se temea să nu fie găsit de poliţia imperială asmuţită pe urmele lui. Am răsuflat adînc şi i-am spus Corneliei:
"Nu, nu v-a minţit... acesta este adevărul, pot să jur că-i aşa, fiindcă se potriveşte cu ceea ce mi-a spus şi mie în timpul consultaţiei!"

Obrazul ei catifelat s-a făcut ca varul şi frumoşii ei ochi au lucit febrili:
"Îţi mulţumesc, doctore, acum ştiu ce am de făcut... trebuie să-l răzbun pe Emil şi-am să fac tot ce îmi stă-n puteri ca să-l pedepsesc pe ucigaş"

Mi-a întins o mînă rece, în care sîngele ei fierbinte de meridională îngheţase de ură şi, rotindu-şi fustele s-a îndreptat spre uşă. N-am făcut niciun gest să o opresc, să-i mărturisesc cît de mult mă subjugase frumuseţea ei sau să o sfătuiesc să fie precaută în hăţişul de intrigi ce se ţesea în jurul nostru. Enervat de slăbiciunea mea mi-am turnat un pahar mare de votcă şi l-am băut pe nerăsuflate dar alcoolul nu mi-a calmat nervii surexcitaţi. Dacă şederea mea în Lodomeria se prelungea aveam toate şansele să devin un alcoolic înveterat, ca şi amicul meu, Franz Lügner.

Împins de acest gînd, m-am aşezat la masa de scris şi am compus o scrisoare către von Haalsrigg în care îi destăinuiam pe scurt inutilitatea serviciilor mele la curte şi-i sugeram că ar trebui să mă întorc. Fără prea mari speranţe că mă va înţelege, şeful clinicii din Mariagrun era un căpos care lua mereu decizii contrare aşteptărilor mele, am răsfoit din nou notiţele despre tulburarea anesthezică numită masochism. Un caz interesant era cel al vicontelui B., un tînăr gentilom englez care îşi notase într-un jurnal toate stările contradictorii prin care trecea în timpul aventurilor sale amoroase. Prima pagină o scrisese pe la zece ani şi relata acolo cum guvernanta sa îl pedepsea plesnindu-l peste fesele goale cu o nuieluşă, provocîndu-i o precoce erecţie spontană. Începu, în acest fel, de la o vîrstă fragedă să devină dependent de flagelările femeii şi, dinadins făcea tot felul de trăznăi ca să-şi primească pedeapsa. La adolescenţă nu reuşea să atingă orgasmul decît după ce comanda unei servitoare să-l lovească tare cu un bici în timp ce el, prosternat la picioarele fetei îi îmbrăţişa picioarele. Nenorocul îl făcu să dea, în timpul unei vilegiaturi la staţiunea balneară din Bath, peste o curtezană versată şi lacomă care împinse perversitatea supliciului pe culmi nevisate. După ce consumau împreună haşiş, îi dădea să îmbrace straie zdrenţuite de vagabond şi-l obliga să se tîrască umilit, înjurat şi lovit la picioarele ei. El se supunea fără să crîcneasă acestui ritual, de altfel, foarte scump plătit. Cînd familia îi găsi o logodnică de neam nobil, hetaira masochistă, temîndu-se că bogatul client v-a renunţa la serviciile ei, îl ameninţă că va da în vileag toată sordida poveste. În loc să apeleze la serviciile unui psihiatru, se găseau în Londra cîţiva specialişti în boli nervoase, vicontele se împuşcă mortal cu o armă de vînătoare în noaptea de dinaintea nunţii.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer